Posted by: childagain | April 21, 2014

Dragostea învinge totul ?

Iată o întrebare pe care și-au pus-o oamenii de milenii. Și, tot de milenii, au preferat să răspundă afirmativ, pentru a păstra speranța, idealul, credința în happy-end.
Desigur, e vorba aici de iubirea omenească, plină de valuri și neprevăzut, altoită cu durere, dar uneori, aducătoare și de efemeră și (aproape) dureroasă fericire. Acest fel de iubire este pus în discuție, și nu iubirea necondiționată, agapé. Pentru că agapé, în mod sigur. învinge totul, învinge lumea. După cum au dovedit-o Iisus și sfinții !
Însă, pentru a ajunge la agapé, drumul e lung și greu. Și desigur, că el începe tot cu iubirea simplă, omenească. ”Pentru că, cine nu îl iubește pe fratele său, pe care îl vede, cum îl poate iubi pe Dumnezeu, pe care nu-l vede ?” (I Ioan 4.20) Și, după cum spune părintele Stăniloe, ”iubirea desăvârșită o vor  dobândi  ei-înșiși de la Dumnezeu, după ce vor crește întâi cât vor putea în iubire, în condițiile vieții pământești.”
Deci, întrebarea era dacă iubirea aceasta omenească, chinuită și chinuitoare, poate învinge totul, așa cum spun poeții și cântăreții. Și, privind întâmplările vieții reale, cu bune și cu rele, cu urcușuri și coborâșuri, vedem că răspunsul este, din păcate: nu întotdeauna. Desigur, există situații când iubirea învinge, exact ca în cântece sau povești, când eroii ajung să depășească toate obstacolele, să străbată toate deșerturile… pentru a ajunge în Pământul Făgăduinței ! Însă, aceste situații sunt atât de rare, încât au ajuns chiar subiect pentru cântece. Adică, oamenii eternizează în cântece sau poezii doar ceea ce i-a marcat profund, sau i-a scos din matca lor obișnuită. Epopeile, baladele, au drept personaje eroi extraordinari, cu fapte extraordinare, care depășesc media. Nimeni nu scrie o poezie sau o baladă despre lucruri banale, care se întâmplă zi de zi. La fel și despre iubirea care învinge totul…
Deci, trebuie să înțelegem că există situații când, deși există iubire, chiar peste limite, această iubire nu este de ajuns pentru un happy-end ! În unele cazuri, iubirea poate fi învinsă de imperfecțiunile naturii umane: orgolii, prejudecăți, scheme mentale, imagini prefabricate și mai rezistente decât orice iubire. Sau, un alt mare inamic al iubirii umane este frica. Frica de a nu pierde prea mult în schimbul a ceea ce am căpăta: siguranță, stabilitate, statut social, imagine socială. Frica de schimbare, de pierdere a confortului fizic sau psihologic, frica de suferință. Această din urmă frică este responsabilă, cred, pentru distrugerea a trei sferturi dintre iubirile omenești. Oamenii acceptă mai ușor relații de compromis și care le asigură o așa-zisă ”liniște” decât să își înfrumnte proprii-i demoni și pe ai celorlalți pentru a obține ceea ce sufletul lor are nevoie.
Apoi, dincolo de natura umană în sine, alte obstacole în calea iubirii omenești pot fi reprezentate de ceilalți oameni, de reacțiile lor, sau ale societății. De exemplu, în cazul iubirilor între protagoniști aparținând unor culturi, rase  sau clase sociale diferite, câtă ură, adversitate și prejudecăți nu întâmpină ele uneori ! Câte tragedii, în numele păstrării ”stabilității sociale”, ”purității rasei”, clasei sociale potrivite” ! Uneori, protagoniștii au suficientă tărie și voință pentru a înfrunta totul – dar sunt cazuri izolate, și nici măcar ele nu au mereu un sfârșit fericit. (Dacă ne gândim la regele Rudolf al Austriei și Maria Vetsera, care au preferat să se sinucidă împreună, întrucât eticheta nu le îngăduia cu nici un chip căsătoria; sau la cazul mult mai cunoscut al eroilor shakespereeni  – Romeo și Julieta.) Sau, chiar dacă acest sfârșit este relativ fericit – cazul regelui Edward al VIII-lea și al doamnei Simpson – această relativă fericire este întnecată de conștiința renunțării la datorie, și de oprobriul public.
Deci, din păcate, nu putem spune că iubirea omenească învinge totul ! Oricât ne-am dori aceasta, la modul poetic…
Există și un alt caz, mai rar, dar totuși posibil: atunci când o astfel de iubire. pe lângă relativa fericire a protagoniștilor pe o perioadă de timp, ar aduce după aceea, nefericire altor persoane dragi, și chiar partenerului, din cauza nepotrivirilor de caracter, vârstă, experiențe de viață. În acest caz, atunci când unul dintre parteneri este mai conștient, și poate vedea lucrurile în perspectivă, este mult mai bine să nu se bazeze pe atât de nesigura afirmație ”iubirea învinge totul” și să facă ceea ce este de făcut. Uneori, renunțarea e o dovadă mai mare de iubire, atunci când are la bază motivele corecte.
Iată deci cât de complicat este acest domeniu al trăirilor umane, și cât de greu putem formula o regulă generală ! De fapt, nici nu există o astfel de regulă. Putem, cel mult, să formulăm  condiițiile  în care iubirea ar învinge totul. Și, rezumând cele de mai sus, putem spune că aceste condiții nu sunt prea multe !
Prima dintre ele ar fi, deci: iubirea învinge totul, atunci când ea este foarte aproape de agapé. Doar o astfel de iubire, cu o mare componentă de divin, și care nu cere nimic în schimb, ar putea învinge. Însă, rezultatul ar putea să nu fie cel așteptat la nivel uman… E greu de explicat, aceste lucruri trebuie mai întâi trăite.
O a doua condiție, mai ușor inteligibilă pentru majoritatea, ar fi: iubirea învinge, dar doar atunci când este iubirea adevărată, iubirea care trebuie. După cum spune și Coelho: iubirea adevărată este aceea care vorbește limbajul lumii  -  adică, cea care urmează semnele lăsate de Dumnezeu în calea ei. Cu alte cuvinte: iubirea aprobată de Sus, cea din destin.
În afara acestor două condiții, eu nu mai cunosc altele în care iubirea umană ar învinge totul. Nu o spun pentru a promova pesimismul, ci dimpotrivă ! Oamenii trebuie să fie lucizi și optimiști. Și pentru aceasta, trebuie să știe în ce condiții iubirea lor poate învinge, pentru a nu suferi inutil.
Bine, s-ar putea replica, dar cum recunoaștem dacă o iubire este cea adevărată, cea din destin ? Ei, aici răspunsul nu-i simplu. :) Uneori, se poate ajunge la el instantaneu, atunci când cunoaștem o persoană. Sufletul nostru știe. Alteori, putem iubi ani de zile, în mod chinuitor, și să înțelegem abia după multă trudă că, din moment ce iubirea aceasta nu ne aduce ceea ce avem nevoie, e posibil să nu fie cea din destin. Deși, e tot iubire, și e mare…
Aici poate interveni, desigur, și o altă discuție: oare, în destin avem prevăzută fiecare câte o singură iubire ? Personal, nu cred asta, eu cred că există mai multe șanse – dar desigur, e doar părerea mea. Și, mai cred și că există oameni care au un cu totul alt destin, și pe traseul lor nu a fost prevăzută nici o ”mare iubire”. Desigur, fiind oameni cu suflet mare, ei pot iubi profund, dar vor descoperi abia pe parcurs că, de fapt, ei erau doar ”intruși” în iubire, că nu era acela destinul lor. Și, încercând să își găsească iubirea omenească, îi pot perturba pe ceilalți… fără voie, desigur ! Și atunci, e mai bine pentru ei și pentru ceilalți. să renunțe, atunci când conștientizează. Altfel, ar fi o dovadă de egoism.
Ei, ar fi multe de discutat pe această temă, care nu se epuizează niciodată ! Dar prefer să mă opresc aici, lăsându-i  ultimul cuvânt unui mistic al cărui nume l-am uitat, dar care rezumă frumos discuția de mai sus.
”Dacă nu ar exista iubire pe pământ, s-ar prăbuși cerurile.”
Posted by: childagain | April 20, 2014

De Paști, prilej de liniște și de bilanț

Cu toții știm că Paștile trebuie să ne aducă lumină, și dacă suntem puțin mai deschiși și mai receptivi, chiar o putem simți ! Nu la modul fizic, desigur, ca pe un fel de lumină albă-aurie (sau ca lumina lumânărilor pe care le aducem acasă în seara de Paști), ci la interior – ca pe o senzație profundă de liniște, de… ”toate lucrurile sunt la locul lor”. Desigur, poate că lucrurile nu sunt încă la locul lor în plan fizic, sau în viața noastră, dar cei dintre noi care au acea deschidere de care vorbeam, pot simți că ele sunt deja, într-un plan mai presus. Și cândva, poate nu foarte târziu, vor coborâ și în plan fizic.
Acum, această senzație de ordine superioară în viețile și sufletele noastre nu înseamnă neapărat că lucrurile vor fi așa cum ne-am dorit în cele mai mici amănunte, sau ne-am închipuit, sau am visat. Uneori, înseamnă chiar dimpotrivă: claritatea de a vedea, fără a suferi inutil, că lucrurile nu puteau fi chiar așa cum doream noi, din motive bine întemeiate. Și lumina divină ne poate face să înțelegem aceste motive, și să înțelegem că, oricât ne-am fi zbătut noi să ne facem voia, sau să ne îndeplinim visele, acestea nu aveau șanse de reușită în felul văzut de noi – sau oricum, nu pe termen lung. (Vorbesc aici de lucruri care ne privesc personal, de vise vechi cât copilăria, și nu de acele lucruri care pot folosi și altora, de planurile care îi includ pe cei mulți. Acelea vor avea totdeauna șanse de reușită, pentru că, atunci când voim ceva pentru binele celorlalți, universul întreg conspiră pentru a ne ajuta – după cum spunea cineva. )
Atunci, trebuie oare să credem că niciodată visele personale nu își vor avea realizarea ? Desigur că aceasta nu este o afirmație categorică, cu intenție generalizatoare. Putem spune doar că nu își vor avea realizarea acele vise personale care se interpun, sau interferă cu visele pentru cei mulți, despre care vorbeam mai sus. Sau, acele vise personale care constă doar în a le cere celorlalți  să fie și să reacționeze așa cum dorim noi, să se moduleze așa cum dorim noi, fără ca noi să facem nici cel mai mic efort. Desigur, doar pentru că noi nu ne putem schimba, nu din rea-intenție ! Acele vise în care noi jucăm mereu rolul copilului cuminte în așteptarea darului, iar ceilalți, rolul zânei bune care știe exact ce ne lipsește, și când și cum să ne dăruiască ceea ce ne lipsește. Iar dacă zâna bună nu se conformează, noi suferim, și spunem că visele au fost inutile, că ne-am irosit viața… dar nu, niciodată noi-înșine nu ne putem schimba ! Niciodată noi nu vom încerca să intrăm puțin în rolul zânei bune pentru ceilalți, pentru că…. ei bine, pentru că așa suntem noi, și acesta e un motiv de-ajuns !
Doar aceste vise, spun, nu își vor avea realizarea. Și, poate că e mai bine așa, deși e greu de crezut ! Întrucât, chiar dacă un astfel de vis al nostru s-ar realiza pentru o clipă, clipa următoare ne-ar aduce și mai mare dezamăgire. Deoarece, oricât de minunați ar fi ceilalți, ei nu pot asigura mereu rolul zânei-bune ! Nimeni de pe acest pământ nu ar putea, cu excepția, poate, a unui sfânt. Și așteptările noastre ar fi din nou înșelate, și noi am suferi din nou pentru că, deși suntem ”copii buni”, zâna-bună se încăpățânează să nu își joace rolul până la capăt. În egoismul nostru copilăresc, noi nu ne gândim că acest rol ar trebui să fie interschimbabil, pentru a funcționa așa cum trebuie. Cel puțin, în condițiile vieții noastre reale de aici !
De fapt, adevărata noastră problemă este lipsa de maturitate, și chiar refuzul maturității – pentru că e mai simplu și comod să rămânem în rolul ”copilului-cuminte”, așteptînd de la ceilalți să intre perfect în rolul zânei-bune.
Și poate că Divinitatea, văzând aceste inutile zbateri și frământări ale noastre pentru vise iluzorii, a hotărât să nu ne creeze condițiile realizării acestui tip de vise în viața actuală. Pentru că, poate El/ Ea a văzut că așa-zisa împlinire a visului ne-ar aduce o și mai mare confuzie și dezamăgire. Și atunci, în anumite zile cu mare încărcătură harică, sau în anumite perioade, chiar nelegate de anumite zile, ne trimite o claritate și o lumină a spiritului pentru a înțelege toate acestea. Și a înțelege, poate, că noi suntem mai de folos în altă parte, pe un alt drum.
În încheiere, vă doresc tuturor numai lumină, liniște, bucurie a inimii, și ferirea de zbaterile inutile ! Și să ajungem fiecare în locul și pe drumul cel mai potrivit, care ne va aduce cea mai mare fericire, nouă și celorlalți !
Hristos a înviat !

Iisus-si-Maria-Magdalena

 

Posted by: childagain | April 13, 2014

Mulțumiri

Un scurt moment de respiro îmi permite să vă mulțumesc tuturor prietenilor dragi care mi-ați urat toate cele bune cu ocazia zilei mele onomastice, și să aduc și eu, la rândul meu, felicitări și urări de bine celor care purtați nume de flori.
În loc de cadou, vă ofer câteva fotografii de primăvară din orașul meu de adopție – Argentan, precum și din minunatul parc al unui oraș vecin – Flers, și de la un castel local foarte pitoresc – Chateau de Sassy. Cu scuze pentru calitatea imaginilor, care nu sunt foarte (sau deloc :) ) profesionale:

DSCN9639DSCN1303DSCN1320DSCN1310DSCN1304DSCN1344DSCN9696DSCN9721

 

 

 

 

 

 

Să aveți o duminică minunată!
Posted by: childagain | March 24, 2014

Despre propria responsabilitate

Profit de faptul că mai am puțin timp liber până voi începe cu adevărat munca de bază, ca să mă refer la o temă foarte comună, aproape banală ! Și totuși, peste care se trece atât de ușor… Am simțit nevoia să vorbesc acum despre această temă, ca urmare a unor situații pe care le văd în jurul meu, le intuiesc, le simt… Simt că e nevoie, adică, să reiau  ceea ce am spus altădată, pentru că… a devenit din nou actual! Așadar, iată ce spuneam în urmă cu câțiva ani, pe un alt blog:

Despre propria responsabilitate

Fac o paranteză între cele spuse până acum, pentru a mă ocupa de o temă ce a intervenit pe parcurs, şi este totuşi importantă. Este vorba despre ceea ce dorim noi de la lume, de la oameni, şi respectiv, ceea ce facem – sau nu – pentru a obţine acestea.
Majoritatea oamenilor se limitează la a dori, crezând că în acest fel au făcut deja totul – sau măcar, cea mai mare parte. Restul îl lasă în seama celorlalţi, a sorţii, a lui Dumnezeu. Într-o oarecare măsură, nu este chiar greşit, întrucât intenţia este cea mai mare forţă din univers, după cum spune și  înţelepciunea toltecă. Dar, nu este complet! Nici chiar Dumnezeu nu va face totul pentru noi, pentru că El ne-a acordat privilegiul de a fi “co-creatori ai vieţii noastre” – după  Edgar Cayce.
Aşadar, atunci când dorim să realizăm un lucru, să obţinem ceva, a ne limita doar la a dori, făcându-i pe ceilalţi responsabili de rezultate, apare drept un lucru cel puţin pueril. Iar când mai ajungem să şi suferim din cauza aceasta, înseamnă că nu am înţeles chiar nimic din viaţă şi legile ei.
Cele de mai sus par truisme, şi majoritatea oamenilor vor zâmbi, gândindu-se ce lucruri banale pot spune. Dar sunt momente în viaţă când şi aceste truisme ajung să nu mai fie recunoscute. Mai bine-zis, le cunoaştem, dar nu credem că ele ni se aplică şi nouă. Noi suntem întotdeauna un caz special, şi ceilalţi ar trebui să ştie mai bine cum să se poarte cu noi, mai ales dacă ne cunosc! Ar trebui să ştie ceea ce vrem noi de fapt, şi ceea ce ne poate răni. Ar trebui să ştie ce să facă, şi cum să facă, pentru ca noi să ne simţim bine, şi situaţiile să fie salvate.
De acord, până într-un punct, dar…atunci, unde mai suntem noi, subiectul acţiunii? Ne limităm la a fi doar obiect? Ceilalţi să facă, să simtă pentru noi…dar rolul nostru, care este? Unde este responsabilitatea noastră?
Şi aici, ajungem la punctul principal al problemei. Poate că această dorinţă de a lăsa totul în seama celorlalţi reprezintă, de fapt, o fugă de responsabilitate. Ne dorim unele lucruri, dar nu vrem să ne asumăm şi riscurile. În primul rând, riscul de a suferi. Atunci când lăsăm totul în seama celorlalţi, problema este mult simplificată. Doar aparent, întrucât suferinţa tot apare: prin blamarea celorlalţi (pentru că nu fac ceea ce aşteptăm de la ei), şi prin neîmplinire.
De fapt, totul ar fi mult mai simplu dacă am privi lumea exterioară ca pe o oglindă a celei interioare, după cum spune un adevăr spiritual etern. Ceea ce fac ceilalţi este doar o oglindă a ceea ce simţim, sau suntem noi, în interior. “Lumea îţi înapoiază ceea ce ai dat tu lumii”, spune şi înţelepciunea hindusă. Atunci când noi dăruim nesiguranţă, nehotărâre, în mod sigur, acelaşi lucru vom primi în interacţiunile cu cei din jur. Până şi atitudinea “nu ştiu ce să fac” se reflectă în exterior, prin faptul vizibil că “nimic nu se întâmplă”. Îi învinuim pe ceilalţi că nu ne înţeleg, că nu fac nimic pentru noi, dar noi am declanşat această situaţie.
Doar atunci când vom accepta pe deplin să fim subiecte, şi nu obiecte ale propriei vieţi, vom vedea că totul se va schimba. Vom începe cu adevărat să trăim ! Poate vom mai greşi în acţiunile noastre, poate vom mai suferi, dar măcar, vom avea mulţumirea interioară că am făcut tot ceea ce depindea de noi. Dacă am făcut ceea ce depindea de noi, şi lucrurile tot nu s-au schimbat aşa cum am dorit, atunci într-adevăr, am putea spune că nu am fost noi de vină ! Sau, că nu era un curs valabil al evenimentelor. Dar măcar am încercat, am trăit, şi nu ne-am lăsat trăiţi ! Dumnezeu îi apreciază pe cei curajoşi, pe cei care îşi asumă riscuri.
În acest sens, îmi plac tare mult cuvintele reginei Isabela de Castilia adresate lui Cristofor Columb, înainte de a pleca în marea lui călătorie:
 “Şi dacă pământul pe care îl cauţi nu există, Dumnezeu îl va crea, pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala.

 

Acesta  este adevărul spiritual pe care trebuie să îl simţim…
http://univcrestact.blogspot.fr/2011/04/despre-propria-responsabilitate.html
Posted by: childagain | March 16, 2014

Noi orizonturi

sunset-67907_640   Oare ce se poate spune atunci când avem în față un nou început ? În afară, bineînțeles, de banalități precum: ce fericit sunt, mă simt reînnoit, simt că viața mea începe din nou… Dacă ne gândim bine, nu prea mare lucru ! Cred, de fapt, că aceste banalități au spus cam totul, sau aproape. În afară de un singur lucru: bucuria este și mai mare atunci când acest început nu este numai pentru noi.  După cum frumos spunea un gânditor: lumea începe din nou, în fiecare clipă, pentru fiecare dintre noi.
Și desigur, momentele de început sunt și momente de bilanț pentru etapele de dinainte… Și, putem constata cu uimire și bucurie, că nu ne-am schimbat chiar atât de mult! Nu în esență, desigur.  Ceea ce s-a schimbat sunt părerile noastre despre lucruri, modul de a vedea viața și universul, cu alte cuvinte – paradigma noastră personală. Dar noi, în esență, am rămas aceiași idealiști dorind binele universal, și gata de sacrificii pentru a salva lumea. Doar metodele diferă, deși se încadrează în același idealism – puțin ajustat însă de experiența vieții, și de constatarea efectelor sale profunde asupra celorlalți.
Când suntem foarte tineri, dorim cu proce preț să salvăm lumea, indiferent ce s-ar întâmpla cu noi. Când ne mai maturizăm, continuăm să dorim să salvăm lumea, însă începem să înțelegem că, totuși, și  ceea ce se întâmplă cu noi contează pentru ceilalți, și are un impact asupra efectului global. Cu cât ajungem să iubim mai mult, cu atât devenim mai responsabili, și trebuie să luăm în calcul mai mulți factori care i-ar afecta pe ceilalți. Aceasta este, de fapt, iubirea: grija profundă pentru ceilalți, și nu urmarea oarbă a unui ideal. Ba chiar, atunci când iubim mai mult și devenim mai responsabili, găsim căi mai bune și mai potrivite pentru a ne realiza idealul.
Și, partea extraordinară este că, atunci când ni se așterne în față o nouă cărare în plan material, ea este în mod fericit ”dublată” și de una în plan spiritual. Poate că nu toți realizează asta, dar tind să cred că este un fenomen general. Sau, mai bine-zis, poate că tocmai noua înțelegere a drumului nostru spiritual ne permite și crearea unui nou drum în materie.
Poate că aceste căi spirituale individuale pot apărea greșite în ochii unora, mai ales dacă nu coincid 100% cu cele clasice. Însă, după cum spun Evangheliile: ”după roadele lor îi veți cunoaște”. Adică, dacă modul nostru de a înțelege și a comunica  Divinitatea ne conferă liniște, bucurie, putere de a realiza ceea ce am plănuit, și mai ales, puterea de a-i ajuta pe ceilalți, atunci roadele sunt bune, și cred că El, sau Ea, Fecioara Divină, nu se pot supăra pentru chestiuni care țin de interpretări mentale. Căci ”litera ucide, doar Duhul dă viață.” ( II Corinteni, 3.6)
Și la urma-urmei, Adevărul etern are multe fațete. Greșim dacă vrem să îl încadrăm în ”cămașa de forță” a unor convingeri absolute – oricât ar fi ele de adevărate într-un anumit moment istoric. Întrucât, după cum spune misticul Meister Eckhart :”Dacă aș avea un Dumnezeu pe care să Îl pot înțelege (adică, la modul absolut), nu L-aș mai privi ca pe un Dumnezeu.” Sau, după spusele lui Niels Bohr: Opusul unei afirmații corecte este o afirmație falsă. Opusul unui adevăr profund poate fi un alt adevăr profund.”
Dar, scopul acestui text nu este acela de a vorbi despre diferitele moduri de a-L vedea pe Dumnezeu, ci doar de a-mi exprima bucuria noului început, și în același timp, de a-mi lua rămas-bun. Fiindcă acest nou început necesită multă muncă în plan real, pe de o parte,  și pe de alta, nu se poate scrie despre lucruri banale, cât timp spiritul se află în ”gestație” pentru lucruri mult mai importante, și care nu pot fi exprimate înainte de timpul lor.
Până atunci, vă doresc tuturor numai bine, să vă urmați adevăratul drum al vieții, și să găsiți pe parcursul lui fericirea adevărată ! Adică, acea fericire care nu depinde de oameni sau lucruri. Iar pentru a ajunge la ea, după cum spune E. Cummings,
”E nevoie de curaj pentru a crește și a deveni ceea ce ești cu adevărat.”
Posted by: childagain | February 25, 2014

Procesul lui Emmanuel Giboulot pe 7 aprilie

Deși, după cum spuneam în altă parte, nu sunt adepta copy-paste, există totuși cazuri când fac excepție, pentru că uneori textul de bază e prea complex și sugestiv, sau prea bine constituit, pentru a putea fi ”rezumat”. Este și cazul acestei scrisori primite prin mail din partea președintelui IPSN (Institut Pour la Protection de la Santé Naturelle), și referitoare la urmarea poveștii lui Emmanuel Giboulot.
După cum unii dintre noi știm, audierea în vederea procesului său a avut loc ieri, pe 24 februarie, la Tribunalul Corecțional din Dijon. Alături de infractorii de drept comun, Emmanuel Giboulot, apărătorul dreptului la o agricultură bio, și la libertatea de a alege modul de viață natural, a compărut în fața procuroarei, care a insistat asupra vinovăției sale, i-a dat și o amendă de 1000 Eur (ce-i drept, mai mică decât suma pretinsă inițial de 30 000 Eur, dar cu înscriere în cazier), și a stabilit data procesului său pe 7 aprilie.
Imensul sprijin popular de care s-a bucurat Emmanuel, atât din partea persoanelor particulare, cât și a numeroase asociații pentru protecția mediului și a modului de viață natural, se pare că nu a avut nici un efect în fața procuroarei. Sau poate, a avut exact efectul invers… Cei mari și cu putere de decizie au înțeles că acest caz a devenit un simbol, și că, dacă nu își impun cu orice preț deciziile, vor lăsa cale liberă facțiunii ”naturiste”. Tocmai de aceea, toată lumea așteaptă cu sufletul la gură decizia judecătorului, pe 7 aprilie. Nu va fi judecat doar un om, ci un mod de viață ! Și eventuala decizie a judecătorului va avea un cuvânt hotărâtor și în privința viitoareai noastre libertăți de a alege cum vrem să trăim. Adică, vom fi liberi să alegem, sau vom fi siliți să acceptăm soluțiile „științifice” găsite de mai-marii acestei lumi pentru viața, hrana și sănătatea noastră ?
De aceeam d-nul Augustin de Livois, președintele IPSN, ne îndeamnă să facem cât mai larg cunoscut acest caz, astfel încât petiția de care vorbeam în postarea precedentă să atingă 1 milion de semnături până pe 7 aprilie. În prezent, petiția numără cam 500 000 de semnături, și i-a fost înmânată lui Emmanuel Giboulot în cadrul unui picnic festiv organizat în fața Tribunalului din Dijon de către suporterii săi.
Iată deci, mesajul original al d-lui Augustin de Livois, pentru cei care cunoașteți franceza:
Institut pour la Protection de la Sante Naturelle

Jugement le 7 avril


Madame, Monsieur,

Comme vous l’avez sans doute entendu à la radio ou à la télévision, le viticulteur Emmanuel Giboulot, poursuivi pour avoir refusé un dangereux pesticide, est passé hier au tribunal correctionnel de Dijon, comme prévu.

Nous étions plus de mille personnes à ses côtés. De nombreuses associations, locales et nationales, étaient présentes. Nous lui avons remis près de 500 000 pétitions de soutien, dans une atmosphère d’enthousiasme extraordinaire. Grâce à vous, je peux témoigner que cette épreuve a été transformée pour Emmanuel et sa compagne en un grand moment de chaleur et de convivialité.

Vous pouvez consulter sur la page Facebook de soutien nos photos du pique-nique festif organisé devant le tribunal, et de la remise de notre pétition, juste avant l’audience. (1)

Mais malgré cette mobilisation, la Procureure a insisté sur sa culpabilité. Elle a requis 1000 euros d’amende, dont la moitié avec sursis, avec inscription à son casier judiciaire.

Le jugement sera rendu le 7 avril.

Nul ne sait aujourd’hui de quel côté pencheront les juges. Mais une condamnation, même symbolique, serait un terrible désaveu envoyé au monde de l’agriculture bio, et une très mauvaise nouvelle pour l’environnement.

Car, ne l’oublions pas, Emmanuel Giboulot entrerait alors juridiquement dans la catégorie des délinquants. Un homme qui mériterait au contraire d’être décoré pour son courage !

Cette condamnation, si elle a lieu, contribuera de façon grave à amplifier le climat de peur, et à décourager les bonnes volontés parmi les personnes tentées par l’approche biologique.

Elle confirmera les agriculteurs biologiques dans l’idée que, quelles que soient leurs convictions personnelles, c’est au bout du compte les autorités administratives et leurs méthodes chimiques qui s’imposent sur leur propre terrain !

La décision du tribunal n’a pas encore été prise. Mais si notre mouvement s’essouffle maintenant, cela pourrait être considéré par les juges comme le signe que l’opinion publique se désintéresse du problème !

Ne commettons pas cette erreur stratégique. Poussons maintenant notre mobilisation encore plus loin. Nous avons encore 5 semaines et nous pouvons atteindre un million de signatures !

Je compte donc sur vous pour continuer à récolter des pétitions de soutien autour de vous en transférant l’appel d’Emmanuel Giboulot (à voir ici).

Parmi bien d’autres, la radio Europe 1 a relevé l’exceptionnel mouvement de soutien autour d’Emmanuel, et indiqué que « cette mobilisation pourrait jouer en la faveur du vigneron lundi ». (2)

C’est certainement vrai car, sans cela, la Procureure aurait très probablement requis une peine beaucoup plus grave.

Mais en continuant à récolter des pétitions, nous pouvons obtenir qu’Emmanuel Giboulot soit relaxé et sorte du tribunal sans la moindre condamnation le 7 avril. Et c’est ça qui est, de très loin, le plus important.

Face à nous, de puissants réseaux se mobilisent. Certains accusent Emmanuel Giboulot d’être un « intégriste du bio ». Il a pourtant déclaré lui-même à l’audience qu’il aurait accepté de traiter sa vigne si la menace de le maladie avait été réelle. Mais la maladie, la flavescence dorée, n’est même pas présente dans son département, la Côte-d’Or ! Il n’y en a pas à l’heure actuelle à des kilomètres autour de ses vignes. Traiter avec un pesticide ne servirait strictement à rien.

D’autres font courir le bruit un peu partout sur Internet que le traitement par pesticide est indispensable et bénéfique. Ceci alors que l’Institut National de la Recherche Agronomique (INRA), a lui-même publié un rapport sur cette maladie, expliquant que les traitements actuels imposés aux agriculteurs sont :

« polluants, coûteux, et contrecarrent la démarche de réduction de pesticides de la filière viticole. Ces plans de lutte obligatoire posent en outre d’énormes problèmes aux viticulteurs engagés en Agriculture Biologique ou en processus de conversion vers celle-ci. » (3)


Encore une fois, nul ne sait aujourd’hui de quel côté pencheront les juges. Mais après tout ce que nous avons fait jusqu’à présent, n’abandonnons pas Emmanuel maintenant, alors que le danger d’une condamnation pèse plus que jamais sur sa tête.

Continuez à rassembler des signatures de soutien autour de vous.

Transférez la pétition à toutes les personnes que vous connaissez, en leur indiquant qu’elles ont encore jusqu’au 7 avril pour signer !

Le viticulteur poursuivi parle
Lien ici.

Un grand merci,

Augustin de Livois
Président de l’Institut pour la Protection de la Santé Naturelle

Sources :

1 Notre page Facebook
2 Europe 1, Un agriculteur bio poursuivi pour avoir dit non aux pesticides
3 INRA, Flavescence dorée de la vigne

Să nu spunem că lucrurile acestea se întâmplă numai la ei, acolo ! Oricând se pot întâmpla și la noi… Și în România ar putea fi chiar mai rău, pentru că nu știm sigur ce susținere ar avea un român aflat eventual în aceeași situație.

Așadar, să luptăm acum, când se poate, în felul în care se poate !

Posted by: childagain | February 23, 2014

Cele cinci probleme importante ale vieții cuiva

Mărturisesc că ideea acestei postări mi-a fost furnizată de un… vis ! Nu de un vis cu ochii deschiși, ci de un vis ”clasic”, de noapte.
A fost un vis cu totul deosebit, din mai multe motive. În primul rând, nu semăna deloc a vis, ci părea realitate pură. (Desigur, multe vise par astfel, deci nu e acesta singurul criteriu al diferențierii lui.) Apoi, mi l-am amintit aproape în întregime. Și, nu în ultimul rând, conversația din vis (întrucât de o conversație era vorba – mai precis, un interviu) a curs atât de clară, logică, fluentă, fără nici o pauză de gândire, și în același timp, atât de profundă și înțeleaptă – încât mi se părea mie-însămi că vizionez un film.
Ca să prezint visul pe scurt, pot spune doar că era vorba de un interviu pe care cineva – o femeie – mi-l lua, referitor la viața mea. Din păcate, nu-mi mai amintesc în ce împrejurări, pentru că știu că era o întreagă poveste, dar îmi amintesc foarte bine punctele esențiale ale interviului. Imediat după sculare, aș fi putut spune răspunsurile cuvânt cu cuvânt, acum, mi-a rămas doar esența. Iar principala întrebare a acestui interviu era exact cea din titlu: care au fost cele cinci probleme mai importante ale vieții mele ?
Partea uluitoare a fost aceea că, în vis, știam exact care erau acele probleme, fără să mă gândesc nici o clipă ! Și le-am explicat atât de frumos, psihologic, și cu lux de amănunte, așa cum în stare de veghe cred că nu aș fi fost în stare. În primul rând, în stare de veghe, nici nu aș fi știut ce să spun mai întâi: care or fi fost cele mai importante cinci probleme ? Și, de ce tocmai cinci ? În vis, știam totul perfect, fără nici un moment de ezitare. Dovadă că subconștientul nostru este mai înțelept decât partea noastră conștientă. Iar dacă e să îl credem pe mediumul și terapeutul Edgar Cayce, care spune că subconștientul reprezintă, de fapt, sufletul nostru, atunci  e perfect de înțeles de ce este el mai înțelept decât haina sa actuală.
Așadar, ca să fac o scurtă ”dare de seamă” a celor cinci probleme -  doar ca să înțelegeți ce consideră subconștientul a fi probleme – voi începe cu prima. Se pare că prima problemă a vieții mele, încă din adolescență,  ar fi fost dorința (nerealizată) de a face parte dintr-un grup. de a aparține unei comunități de prieteni, așa cum vedeam la alți tineri de vârsta mea. Dar eu am fost dintotdeauna retrasă și ”aparte” și nu m-am potrivit nici unui grup. Atunci când am început să am prieteni, mi-am făcut doar câteva prietene foarte bune și asemeni mie, precum surorile, pe care le mai am și astăzi în cea mai mare parte, și alături de care am trecut prin toate problemele și dilemele vârstei/vârstelor.
A doua problemă ar fi fost căutarea iubirii romantice, absolute, a iubirii adevărate – iarăși un ideal nerealizat ! ( Desigur, poate  și cerințele mele erau prea mari, dar și oferta, destul de săracă. :) )  De iubit, am iubit îndeajuns pentru câteva vieți, dar totuși nu a fost acea iubire de o viață. Și asta se vede din faptul că toate acele iubiri – oricât de mari, profunde și aducătoare de trăiri și amintiri ce nu se șterg – totuși, au trecut, și-au urmat drumul lor. Nu a mai rămas din ele decât amintirea, povestea ce se derulează în spatele ochilor închiși ca și cum ar fi fost ieri. Dar, fără să mai doară ca atunci…
A treia mare problemă a vieții mele ar fi fost chiar divorțul meu. Am făcut bine, am făcut rău ? Va rămâne întotdeauna o amintire dureroasă doar privindu-l pe băiatul meu, care ar fi putut avea o altfel de viață. Ar fi putut crește altfel, cu tatăl lui lângă el mereu, și m-ar fi scutit și pe mine de multe dureri, neliniști și greutăți. Cred că aceasta e singura problemă de care sunt aproape în întregime responsabilă, pentru că am contribuit la crearea ei. Dacă aș fi ales altfel atunci, dacă aș fi trecut peste neîmplinirea mea personală… Dar în acel moment, nu am putut face asta, pentru că eram încă prea copil, și mai aveam încă visuri despre găsirea iubirii adevărate… un mare nor de fum ! Iar mai târziu, când m-am răzgândit, și am vrut să trec peste visurile mele pentru a-i fi bine copilului, și celor dragi, a fost chiar prea târziu ! Fostul meu soț își găsise idealul lui de iubire – care era mult mai pământesc, și mai ușor de găsit decât al meu.
A patra problemă nu mi-o amintesc prea bine, dar în contextul celor de mai sus, cred că ar fi putut fi vorba despre alegerea de a pleca din țară, pentru a trăi și munci pe alte meleaguri. Iarăși, o alegere cu consecințe pentru ceilalți – pentru cei dragi, și pentru mulți alți oameni ! O alegere bună doar din anumite puncte de vedere, dar mai puțin inspirată din altele. O alegere care m-ar fi putut scăpa de grija zilei de mâine – lucru care este încă în pregătire, dar, pe de altă parte, a făcut rău copilului meu, care nu s-a adaptat niciodată, și a rămas un dezrădăcinat. Pentru el, nu a fost doar o inadaptare „de început”, dovadă că, după doi ani, a declarat că vrea să se întoarcă în țară, pentru că aici, unde ne aflăm, nu este locul lui.
Iar ultima problemă, de care îmi amintesc foarte bine, este una de natură pur spirituală, și se referă la percepția mea despre Dumnezeu și Iubirea Sa. Dar pe aceasta nu vreau să o discut aici, pentru că nu ar fi de nici un folos pentru ceilalți. Unele lucruri, e bine să rămână doar între om și Dumnezeu… Și totuși, pentru mine este cea mai importantă problemă dintre cele de până acum, și cu cele mai mari urmări.
Dacă am prezentat aici visul meu, și cele cinci probleme, am făcut-o doar gândindu-mă că ar fi util pentru fiecare  să se întrebe care sunt, sau au fost, cele mai importante probleme din viața sa. Nu știu dacă numărul cinci din visul meu are o semnificație universală, sau doar pentru mine personal. Știu doar că acest număr, în numerologia pitagorică semnifica începutul vieții spirituale, religiozitatea.
Poate că nu e obligatoriu să avem cu toții cinci probleme în viață, cine știe… Poate că unii au două, sau trei, sau șapte, sau…cine știe – una singură, mare și nerezolvată !
Dar totuși eu am lăsat în titlu numărul cinci, pentru că așa mi-a vorbit mie subconștientul meu.
Cât despre termenul ”probleme” – și aici pot exista interpretări. De fapt, cred că le putem numi mai curând: nelămuriri dureroase ale vieții noastre, sau neîmpliniri, sau dubii. Oricum, este vorba despre lucruri sau situații nerezolvate, care nu au avut un răspuns clar în timpul vieții actuale – și poate de aceea subconștientul meu le-a numit ”probleme”.
Cât despre semnificația visului meu, pentru mine e destul de clară: subconștientul a vrut să mă ajute să îmi ”structurez” problemele, ca să înțeleg singură ce am realizat până acum, și ce nu. Nu mi-a oferit soluții, ci doar o altă vedere asupra faptelor și situațiilor cunoscute. Și, m-a mai ajutat să înțeleg ceva: faptul că unele probleme vechi, chiar și nerezolvate, nu contează decât pe moment, și nu pe ansamblul vieții cuiva (exemplu, cele din prima tinerețe). Pentru că viața ne schimbă… Chiar dacă ni s-ar oferi, printr-o minune, soluții la problemele din trecut, poate că acum nu ni  le-am mai dori chiar atât de tare… :)
Închei dorindu-vă numai bine, și ca introspecția să vă fie de folos ! Sper că nu am fost prea plicticoasă sau inoportună vorbind despre visul meu, și despre problemele mele personale, dar scopul a fost să vă ajut și pe voi, oferindu-vă experiența mea. Oricum, simplul fapt că pot vorbi despre ea detașat, înseamnă că am depășit-o, și o privesc acum doar drept material de studiu.
Să ne fie viețile noastre de folos !
P.S. Între timp, am mai aflat unele semnificații ale numărului 5. Se pare că ar reprezenta omul în sine, aflat între pământ și cer, sau la intersecția dintre  spirit și materie. Însăși reprezentarea grafică a omului, cu brațele și picioarele desfăcute, ar fi o pentagramă.
O altă interpretare spune că numărul 5 ar fi cifra harului, adică a intervenției Divinului în lumea materială.
Poate că unii dintre dv. cunoașteți deja situația, pentru că ați primit petiția prin mail, dar eu o pun totuși aici, în vederea tuturor, pentru că este vorba despre o cauză care ne interesează pe toți.  Cred că ați înțeles deja că este vorba despre dreptul de a practica o agricultură bio, fără pesticide. Acest viticultor despre care este vorba în linkurile de mai jos – Emanuel Giboulot – a fost aspru sancționat de către Procuratura regiunii sale de reședință pentru refuzul de a răspândi un pesticid dăunător peste viile sale. Mai exact, el este amenințat cu închisoarea și o amendă de 30 000 Eur.
De când se știe, acest viticultor a practicat o agricultură bio, utilizând numai mijloace naturale de protecție pentru viile sale – și are cele mai bune rezultate. El ne spune – și eu îl cred – că ar exista și alte metode de protecție contra cicadelor – insectele pentru care era menit pesticidul – metode perfect naturale, cunoscute de localnici de sute de ani, și aplicate cu succes. În schimb, acel pesticid ar ucide nu doar cicadele, ci și albinele, ceea ce ar fi un dezastru pentru polenizare, și deci pentru viitoarea recoltă a viilor.
Se pare că procurorul este imun la argumente – dealtfel, el a refuzat să îl vadă pe Emanuel Giboulot, anulând întâlnirea prevăzută în ultimul moment – și a preferat să îl trimită în fața tribunalului corecțional, alături de infractorii de drept comun.
Această situație nu este una „de interes local”, prin implicațiile sale  – și eu cred că acei responsabili de mersul lumii la nivel înalt au simțit aceasta, și de aceea l-au ”manevrat” pe procuror pentru a lua cele mai drastice măsuri, pentru a înnăbuși din fașă orice revoltă, orice neascultare în privința aplicării Codexului alimentarius. Viticultorul în cauză a simțit și el aceasta, și după cum spune în frumoasa sa declarație – pe care cei ce știți franceza o veți găsi ceva mai jos – eventuala sa condamnare ar însemna, de fapt, condamnarea libertății de alegere, și chiar a agriculturii biologice. Ar însemna, în fapt, impunerea prin forță a Noii Ordini Mondiale.
Să ne gândim puțin și la situațiile similare din România – unde ni se va impune respectarea acestui Codex, care înseamnă, printre altele, introducerea unui îngrășământ chimic cu potențial cancerigen

http://www.urbaniulian.ro/2010/01/21/nemernicie-romania-va-experimenta-pe-populatie-produsul-cancerigen-initium-daca-nici-acum-nu-reactionam-atunci-cand/

ce ar distruge grâul pe timp de 5 sau 10 ani. Și de fapt, acest Codex scoate în afara legii toate produsele naturale, și toate metodele de terapie alternative, luându-ne dreptul de a consuma altceva decât chimicalele aprobate prin lege.
Iată o reamintire a petiției împotriva acestui Codex – care, sincer, nu știu ce efect a avut:

http://www.petitieonline.net/petitie/petitie_impotriva_codex_alimentarius_care_urmeaza_a_fi_adoptat_in_decembrie_2009-p61682048.html

Și acum, redau aici videoclipul cu declarația lui Emanuel Giboulot, sperând că majoritatea dintre dv. veți înțelege gravitatea situației:
și linkul pentru semnarea petiției în favoarea sa, care l-ar ajuta să nu intre la închisoare:

http://ipsn.eu/petition/viticulteur/index.php

Institut pour la Protection de la Sante Naturelle

Déclaration de soutien à Emmanuel Giboulot

Cher Emmanuel Giboulot,

Vous pouvez compter sur notre soutien sans faille dans l’épreuve que vous traversez.

J’estime que, au vu du contexte, il est absurde que vous soyez aujourd’hui convoqué devant le tribunal correctionnel.

C’est pourquoi je tiens à vous faire savoir que nous sommes des centaines de milliers à vous soutenir, et à encourager notre entourage à faire de même.

Permettez-moi de vous souhaiter, à vous et à votre famille, de surmonter cette épreuve avec sérénité. Soyez fier du bel exemple que vous donnez à tous les agriculteurs de France – biologiques ou conventionnels – et à tous les citoyens, et de votre attitude responsable face aux menaces qui pèsent aujourd’hui sur les abeilles.

C’est notre conviction totale, et j’espère que les milliers de lettres de soutien comme la mienne que vous recevrez vous apporteront le réconfort que vous méritez. C’est la moindre des choses dans un pays qui a un tel patrimoine environnemental à protéger, et où pourtant la biodiversité est si gravement menacée.

Solidairement,

PS : En raison du très grand nombre de connexions simultanées, nous avons dû suspendre le compteur automatique de signatures. Nous le mettrons à jour manuellement heure par heure. Merci de vos soutiens !

Nombre de signatures :
401 960‏
le 20/02/2014 à 18:55‏


Prénom
Nom
Code postal Hors France, mettre aussi l’indicatif pays ex: BE-1000
Adresse Email
Cochez ici si vous souhaitez être tenu(e) informé(e) des suites de notre action en recevant l’info-lettre de l’IPSN par courrier électronique.
Cochez ici si vous désirez recevoir des informations pratiques sur la santé naturelle par courrier électronique.
Votre adresse email restera strictement confidentielle et ne sera jamais échangée. Pour consulter notre politique de confidentialité, cliquez ici.
Posted by: childagain | February 16, 2014

Clubul Happy, sau despre alți oameni valoroși ai vieții mele

Revin după ceva vreme, necesară clarificării situației mele profesionale, pentru a vorbi despre un subiect drag mie, și înrudit cu cele de dinainte: despre minunații mei pacienți – care nu îmi sunt doar pacienți, ci și prieteni. Pentru cine nu știe încă, eu sunt medic generalist ajuns pe meleaguri normande, și care a avut multe de pătimit în vremurile de început. Toate obstacolele și ghinioanele ce se pot închipui unui medic începător pe alte meleaguri nu m-au ocolit defel; ba chiar, cred că destinul a năcocit și altele noi, special pentru mine. :) Am avut chiar perioade în care credeam că am depășit limita suportabilului… De aceea, cred, ideea mea despre destin s-a schimbat, și nu în bine, și chiar și credința mea s-a transformat radical. Nu a dispărut, ci doar s-a transformat – dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.
După cum spuneam, ca o continuare a postării mele despre oamenii frumoși din viața mea, și în același timp, pentru a răspunde temei propusă de Clubul Happy, am hotărât să vorbesc, măcar în linii mari, despre acei oameni care îmi umplu viața, și fără de care nu aș fi devenit un medic adevărat, ci doar unul corect: pacienții mei.
Întrucât acum mă aflu în Franța, și cele mai importante ultime întâmplări profesionale din viața mea au avut loc aici, voi vorbi cu precădere despre pacienții de aici; dar trebuie să spun că, toată viața mea, am avut parte de pacienți extraordinari, pe care i-am iubit, și care m-au iubit, și care, de exemplu, la plecarea mea din România, au fost foarte triști, și mi-au spus că nu vor mai găsi pe nimeni  să mă înlocuiască. Și, știu că nu se refereau la a găsi un nou medic de familie… Poate că acesta a fost păcatul meu, pe care l-am ispășit apoi îndelung pe meleaguri străine: faptul că am părăsit acei pacienți care mă iubeau. Deși, am avut și circumstanțe atenuante: nu poți trăi toată viața la limită, de la o lună la alta, și lăsându-ți părinții să muncească încă peste pensie ca să poată trăi, deși au muncit și până atunci, toată viața lor.
Dar, lăsând această mică paranteză, am promis că voi vorbi despre pacienții de aici. Contrar a ceea ce se spune despre francezi, ei nu sunt deloc reci, și nici închiși. Dimpotrivă, sunt oameni extrem de calzi și de comunicativi, ca și românii, și care, atunci când văd că îi asculți cu adevărat, îți oferă toată viața lor pe tavă. Ca și în România, consultațiile mele nu constă doar în stricta prescriere de sfaturi și prescripții profesionale, ci se transformă în mici discuții amicale, despre familiile lor, viețile lor, planurile lor de viitor. Cu unii dintre ei, mai inteligenți și introspectivi, abordăm chiar teme psihologice și spirituale.
Se pare că tocmai acest aspect le lipsește medicilor francezi, și de aceea pacienții sunt foarte încântați atunci când întâlnesc pe cineva care chiar îi ascultă. Dar, dincolo de asta, rămân calitățile lor umane, care se simt pe dată, după ce se depășește perioada de acomodare. Încrederea – cred că nu mulți dintre ai noștri ar acorda încredere necondiționată unui medic străin; apoi, căldura, solicitudinea, prietenia chiar ! Atunci când îi întâlnesc în afara cabinetului, aceste întâlniri nu sunt deloc formale, ci par regăsiri ale unor prieteni vechi.
Însă, cea mai mare dovadă de iubire și încredere din partea lor am avut-o în perioada cea mai neagră a vieții mele – adică, în ultimele luni – când am fost nevoită să iau hotărârea de a închide cabinetul, din cauză că încasările erau cu mult sub limita datoriilor către stat. Aici există o ctegorie de pacienți care sunt, ca să le spunem așa, cazuri sociale, iar consultațiile lor sunt plătite de către Casa de Asigurări, la un anumit interval, ce poate ajunge și până la două luni. Majoritatea pacienților mei (care oricum nu sunt foarte mulți) făceau parte din această categorie… Și atunci, vă puteți închipui cât de bine mă puteam descurca, atunci când datoriile de plătit către stat ajungeau mereu la dată fixă, dar majoritatea încasărilor mele veneau peste două luni.
Ei, și atunci, am fost nevoită să iau această hotărâre, pentru că nu mai aveam nici din ce plăti chiriile. Iar reacția lor a fost cu totul înduioșătoare ! Toți au fost întristați, două paciente chiar au plâns pentru că le părăseam (dacă eram în România nu ar fi părut așa de mirare, dar aici, în altă țară…), și toți, absolut toți, și-au exprimat sprijinul ! Unii au vrut să facă o petiție să primesc ajutor financiar de la stat (dragii de ei, nu știau ei cum merge sistemul), alții mi-au oferit ajutorul lor personal. ”Doamna doctor, puteți veni la noi, dacă aveți nevoie de ceva.” Cum să nu ți se pună un nod în gât când vezi că acești oameni te-au adoptat, cu bune și cu rele, și te consideră de-a lor ! Cum să nu vezi Divinul din ei !
În această perioadă grea am primit și sprijinul nesperat al unui coleg francez, un om deosebit de cald și de distins, care a vorbit pentru mine, pentru a fi primită ca un al treilea asociat la un cabinet de grup din același cartier cu mine, în locul unui medic care ieșea la pensie. A fost un gest atât de cald și neașteptat, încât pur și simplu, m-a mișcat până în profunzime. Iată că frncezii nu sunt reci ! Iată că nu sunt xenofobi – sau, cel puțin, nu toți ! Ei prețuiesc calitățile umane simple – ca noi toți.
Acest medic francez care m-a ajutat era cunoscut și drept un om foarte credincios, un catolic fervent, și activa în unele asociații de voluntari pentru persoanele defavorizate. De fapt, de când l-am întâlnit, am simțit în el o căldură umană, și o preocupare pentru sufletele celorlalți, dincolo de aspectul profesional.
După spusele unei dragi paciente de-a mea de origine spaniolă (am și spanioli, irlandezi, chinezi), se pare că Fecioara a răspuns rugăciunilor mele, ajutându-mă printr-un om care și el o asculta. Vă închipuiți, deci, bucuria dragilor mei pacienți, atunci când i-am anunțat că voi reveni peste o lună și jumătate, în același cartier ! Majoritatea nici nu și-au luat dosarele înapoi, deși în acest interval eu nu îi pot consulta. (Și, la cât de tipicari sunt francezii, și la ce preț pun ei pe acte, asta spune ceva !)
Iată, pe scurt, întâmplările mele, și oamenii minunați din viața mea, dincolo de familie și prieteni. Ca să vorbesc mai mult despre ei – aliniindu-mă scopului descris de Clubul Happy de a vorbi despre oameni care au realizat ceva în viețile lor – mă voi rezuma doar la trei cazuri, deși toți sunt minunați, și au luptat din greu în viețile lor. Mă voi referi deci, la doi dependenți de droguri (da, aici este o situație des întâlnită, și se dau tratamente de durată cu opiacee după ce pacienții ies din clinici), care au avut voința și curajul de a încerca să se elibereze de aservire. Contrar a ceea ce se poate crede, sunt oameni foarte decenți și bine-crescuți, deși unul dintre ei este un fost pușcăriaș, și nu vor decât să fie tratați omenește, cu respect și adevărat interes pentru sănătatea lor. Ei înțeleg foarte bine diferența dintre situația când chiar vrei să faci ceva pentru ei, și când doar le dai prescripția în continuare. Eu, mărturisesc, nici nu am făcut mare lucru față de alți medici, ci doar i-am încurajat să lupte pentru sănătatea lor, și le-am trezit stima de sine. Ei singuri au luat hotărârea de a se interna din nou într-o clinică, de data aceasta pentru a fi ajutați să reducă tratamentul cu morfinicul care i-a ajutat să scape de dependența de droguri. Și acesta este un lucru mare în situația lor – pentru că. se știe că lucrul cel mai greu este să convingi un dependent să se trateze, darmite să se mai și interneze. Ei aveau deja voința și curajul. Poate că le lipsise doar o încurajare.
Cel de al treilea caz este al unei foarte dragi paciente, de origine spaniolă, care a avut o viață ca un roman. Părăsită în stradă, în mod rușinos, de către primul soț, care își luase o amantă, ea a trebuit să renunțe și la copii, pentru că soțul întreținuse familia, iar ea nu avea absolut nimic. După o perioadă foarte grea. în care ar fi putut de o mie de ori să aleagă calea unei vieți ușoare ca femeie întreținută (arată superb și acum, la peste 70 de ani, cu un corp suplu și musculos, care ar trezi invidia multor femei de 30), a învățat meseria de ”aide-soignante” – adică, îngrijitoare la un azil de bătrâni, unde a muncit timp de 20 de ani. În această perioadă l-a cunoscut și pe al doilea soț – un om deosebit, un francez cu câțiva ani mai tânăr decât ea, care o iubește și o prețuiește enorm. Am avut ocazia să văd proba acestei iubiri în mod practic, în urmă cu câteva luni, când doamna a trecut printr-un episod de depresie severă (are o depresie recurentă, după toate întâmplările vieții ei), iar el i-a stat alături cu mult devotament. Singura durere a vieții ei este îndepărtarea de copii, care au privit-o cu reticență mulți ani, în urma imaginii create de tatăl lor, și au considerat-o pe ea cea vinovată de destrămarea căsniciei părinților lor. De-abia de curând, fiind la casele lor, și cu copii ei-înșiși, au reînnodat legăturile.
Iată exemple de oameni care au luptat cu condițiile vitrege, și au realizat ceva în viețile lor, unii dintre ei (cum este pacienta din urmă) ajutându-i și pe alții.
Întrucât am spus destule, prefer să mă opresc aici, rugându-mă din suflet ca toți dragii mei pacienți, din trecut și de acum, să își rezolve problemele vieților lor, și să aibă parte de ocrotirea și sprijinul de Sus pe care îl merită sufletele lor bune.
Cu adevărat, atunci când oamenii sunt plini de iubire, ei nu sunt niciodată singuri, și nici problemele lor insolubile.
Posted by: childagain | January 16, 2014

Club Happy

childagain:

Iată o idee binevenită, a unei persoane de valoare ! O preiau aici, poate patrticipăm mai mulți.

Originally posted on Artele şi ştiinţele vieţii:

Pentru că suntem fericiţi, stă în puterea noastră să  echilibrăm” balanţa” în favoarea acestei situaţii, şi în alte vieţi, prin gesturi simple. Şi nu în fiecare zi, nu în fiecare săptamână ci doar o dată la o  lună. Câte o singură faptă bună, măcar la o lună. Fără a porni o polemică legată de ceea ce înseamnă o faptă bună şi fără a uzita de termeni inutili ca defavorizaţi, donaţii, sponsorizări şi altele. Ci în condiţii de resurse limitate. Ca un semn de implicare în social şi fără ca aceasta idee să  graviteze în jurul unor sărbători, campanii sau bani. Acţiune pornită din acordarea cu tonurile sufletului. Fără aşteptări.

Este un exercitiu şi pentru mine, pentru că am să o fac detaşat, conştient şi benevol, unor necunoscuţi. Voi posta în fiecare lună câte un articol legat de acest club, prin care am să aduc în faţă câte o poveste a…

View original 107 more words

Older Posts »

Categories

Lumina simpla

Pastrati rodul vitei - intelepciunea

Zully's Words

My readers are my friends

Trufe și Aguride

Trufe de pe valea Nissei și aguride de aiurea

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

Mélanie's crossroads...

... between West and East - from dawn to dusk...

blogul lui gyuri

Ioan Gyuri Pascu, el insusi

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Spiritualitate - Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru Dan

Proza . Fantasy . Non-fictiune

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Specializarea într-o singură direcție reprezintă o problemă, deoarece cunoașterea deplină are mai multe fațete. Artele și stiințele vieții reprezintă modalități de expresie , de comunicare fără de care existența noastră ar deveni plictisitoare și limitată. Ele reprezintă căi ale creației și , lăsandu-le să se manifeste , se arde întreaga neștiință, producandu-se o transformare profundă, interioară.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

Rokssana's Blog

lemn bun sau lemn rau-tot cenusa....importanta e flacara

BLOG DE DAT CU CAPU`

SERVEȘTE DUȘURI RECI PROSTIEI CALDE

Genunchiul Lumii

Editorial. Identitate. Crochiuri. Strada Sforii. Jurnal de poezii dispărute. Stări. Blogolumea

naomikko

WELCOME :*

innerspacejournal

Educație,creaţie literară, psihologie, pedagogie, diverse

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 87 other followers