Posted by: childagain | January 15, 2012

Despre alegerea schimbării

Pentru că am citit de curând pe un blog plin de lumină despre schimbare, cu referire la schimbarea pe care trebuie să o experimenteze elevii, cred că trebuie să spun, cu tristețe, câteva cuvinte și despre schimbarea pe care adulții nu vor să o ia în calcul cu nici un preț.
Drumul vieții a fost asimilat, în toate tradițiile esoterice, cu un drum inițiatic, iar schimbarea este o cerință constantă a drumului. Pare un paradox să spunem că tocmai schimbarea poate fi o constantă, dar practica dovedește acest adevăr. Dar pentru unii oameni, această cerință devine un munte de netrecut, o probă mai dureroasă decât cea a focului.
Pare logic să credem că, dacă le semnalăm ceea ce se cere de la ei, aceștia vor înțelege și vor face ceea ce trebuie (și ceea ce ar fi trebuit să facă oricum în mod normal). Însă, practica arată uneori că simpla semnalare nu este de ajuns, și nici măcar chiar cea repetată ! Acești oameni pot ajunge să înțeleagă ceea ce se cere de la ei, chiar să își însușească această lecție prin suferință, și totuși… să nu fie capabili să se schimbe ! Sau, să nu vrea acest lucru…
Este un lucru oarecum de neimaginat că oamenii pot prefera suferința, decepția, neîmplinirea – toate fiind lucruri cu care au fost obișnuiți – decât să accepte riscul și inconfortul schimbării ! Și totuși, se întâmplă… De fapt, aceasta este cheia: obișnuința, confortul. Nu mai știu care autor spunea că situațiile cu care ne-am obișnuit, fie ele și cele mai dureroase, au în ele ceva familiar. Confortul poate fi uneori preferat chiar fericirii, dacă această fericire implică un mare risc.
Ca să fac o paranteză – cred că rolul lui Dumnezeu trebuie să fie unul foarte ingrat. Cât de dureros și dezamăgitor trebuie să fie să vezi că oamenii, deși știu ce se cere de la ei, și care sunt consecințele, fac, de cele mai multe ori, cele mai mediocre și dezamăgitoare alegeri ! Ei preferă banalul, comunul, minumul efort, darurilor cerești, dacă pentru obținerea lor li se cere să își depășească puțin limitele. Chiar dacă știu că vor fi ajutați…
La fel se întâmplă în toate domeniile vieții, și chiar și atunci când este în joc binele lor pământesc. Poul Anderson spunea, orecum la subiect, că ”nouăzecișinouă la sută dintre oameni, oricât de inteligenți, vor face ceea ce e convenabil, nu ceea ce e necesar, și se vor amăgi că vor reuși să scape, cumva, de consecințe. Dacă cresc cunoștințele în specia umană, rasa evident, nu se ameliorează.”
Dar Dumnezeu este Ființa perfectă, El nu poate simți dezamăgirea și decepția. Dacă ar fi așa, atunci durerea sa ar fi de neîndurat ! Pe de altă parte, El poate găsi întotdeauna soluții ”pedagogice” pentru cei care nu vor să se schimbe.
Dar noi, oamenii mărunți și slabi,prizonieri ai cărnii și durerilor, cum putem oare ajunge să simțim în felul divin ? Să nu fim niciodată dezamăgiți, să înțelegem la infinit, să avem o infinită răbdare… Din păcate, forțele noastre sunt finite, sufletele noastre obosesc. Și atunci, nu mai suntem ”pedagogi” buni. Sau, înțelegem că ne-am asumat, chiar de la început, o sarcină peste puterile noastre – mai ales că avem și noi limite și slăbiciuni.
Poate că soluția ar fi, totuși, o ”ajustare” reciprocă: a ”pedagogului” și a ”elevului”. Să meargă fiecare până la jumătatea drumului… Dar partea proastă a acestei soluții este aceea că, acei ce nu vor să se schimbe, nu o vor face oricum. Nu numai că nu vor parcurge jumătatea lor de drum, dar, văzând că ”pedagogul” a acceptat să le iasă în întâmpinare, se vor relaxa și vor aștepta să facă el tot drumul, introducând această situație în tiparul lor obișnuit. Ei vor schimbarea, dar întotdeauna din partea celorlalți !
Din punctul meu de vedere mărunt-uman, eu nu văd nici o soluție aici. Poate că, singura soluție, după ce am făcut tot ce se putea, ar fi să ne detașăm, și să Îl lăsăm pe El să fie un pedagog mai bun. Sau, poate că această situație a constituit o lecție mai amplă, pentru alte momente ale vieții noastre, când El aștepta să ne schimbăm, și noi alegeam mereu altceva…
În concluzie, schimbarea trebuie să fie o alegere, și nu un lucru impus. Dar tocmai această alegere este foarte greu de făcut, pentru unii. Sau, poate că sunt lucruri pe care numai El le știe, și care i-ar putea determina pe unii oameni să se schimbe. De aceea, numai El poate fi cel mai bun profesor. Noi, ceilalți, efemeride… Efemeride care ne consumăm flacăra de fiecare dată când încercăm să îi îndrumăm pe ceilalți. Într-atât, încât putem ajunge  cenușă dacă nu ne oprim la timp !
Cel mai înțelept lucru este să înțelegi de la început care îți sunt limitele, să înveți din greșelile trecutului, și să nu încerci să muți munții cu mâinile goale. De fapt, dacă nu înțelegi aceste lucruri de la început, înseamnă că, de fapt, tu nu ai vrut să te schimbi ! Ai aplicat aceleași tipare de entuziasm și speranță, deși aveai o experiență clară. Și, te-ai oprit în aceleași locuri… sau aproape ! Da, poate că în acest caz, cel care este ”înțepenit” în neschimbare este însuși terapeutul, pedagogul. Poate acest lucru trebuia însușit !
”A-ți cunoaște limitele este o etapă necesară a unui drum spiritual” spune un iluminat. Și, desigur, a crede că lucrurile pot fi altfel decât este făgașul lor firesc, dovedit, numai pentru că noi vrem asta, și fără nici o altă justificare, este chiar o dovadă de naivitate și încăpățânare. Poate, până când nu vom depăși aceste tipare, fie ele și pozitive, nu vom obține schimbări nici de la ceilalți.
Sau, poate că sunt și alte lucruri care nu se știu, sau nu pot fi spuse… Dar, El le știe, și asta poate fi o consolare !

Promotori ai schimbării: Lili, Deepiny, Masterstil, Ela, Cristina

Posted by: childagain | December 25, 2011

Gânduri oarecum incomode

Aș fi vrut ca, de Crăciun, să pot spune lucruri mai frumoase, să vorbesc despre iertare, despre comuniune, despre bucuria împărtășirii…Ce-i drept, există și acestea! Dar, ceea ce mă doare, este un fel de ”episod repetitiv” al vieții mele, și al multora, care ține tocmai de împărtășire.
Nu știu de ce se întâmplă așa de fiecare dată, dar atunci când încercăm să salvăm cele câteva fire de aur pe care le vedem strălucind în noroi, sfârșim ireversibil prin a ne murdări noi-înșine, iar aurul ne alunecă printre degete. Coborâm în mlaștină cu toată inima, neținând cont de murdărie, ca să ajutăm, să împărtășim, să iubim. Și mlaștina sfârșește prin  a ne sorbi, sau a ne lua strălucirea. Poate că nu avem noi destulă… Și, chiar dacă, figurat vorbind, înțelege bunele noastre intenții, este gata să ne primească ajutorul doar extrem de condiționat, doar dacă îndeplinim anumite condiții de ”micire” și ”murdărire”. Altfel, totul e bine și frumos, dar mlaștina nu are nevoie de noi ! Lumina e așa de inconfortabilă…Îți cere să te schimbi, pentru că îți arată toate lipsurile, dar tocmai asta, mlaștina nu vrea. Nu vrea, pentru că e prea incomod ! Și lumina sfârșește prin a fi învinsă, pentru că mlaștina e foarte zgârcită cu cele câteva fire de aur ale sale, și le păstrează mai bine pentru lintița ei, pe care o cunoaște bine, și care nu-i cere nimic deosebit.
Să zicem că asta ar fi o întâmplare de ”Diogene începător”, dar când se repetă de fiecare dată, începem să ne punem probleme ! Ceva nu merge cum trebuie, în mod sigur. Greșim noi într-un punct esențial. Poate nu rezistăm la suficientă murdărie, câtă i-ar fi necesară mlaștinii ca să se simtă bine, și să ne privească drept ”familiari”. Poate asta e greșeala… Sau, pur și simplu, soluția nu este aceea de a ne amesteca cu mlaștina. Ci doar să trimitem lumina de departe, și să lăsăm mlaștina să ajungă la ea, oricât de mult timp i-ar lua. Mai bine-zis, să înțeleagă întâi că trebuie să caute lumina, apoi, cum să o caute, etc. Asta ar fi o soluție întinsă pe o viață, sau chiar mai multe. Dar, care alta ar mai putea fi ? Poate, doar El să îi trimită mlaștinii lumină mai multă…
Cer iertare pentru aceste gânduri mohorâte chiar de Crăciun, dar poate tocmai acesta e semnul că trebuie să se schimbe ceva… în noi, și în afară !
Sărbători fericite tuturor, cu tot dragul !

Gânditori : Lili

 Ela Roseni

Posted by: childagain | December 12, 2011

Omul este bun, sau rău, prin natura sa?

Mărturisesc că nu mă mai gândisem demult la acest subiect de discuție, mai ales pentru că am avut alte încercări în planul vieții pământești. Dar de curând, o bună prietenă mi l-a reamintit, indirect.
La prima vedere, pare un subiect oarecum ”teoretic”, dar dacă ne gândim mai bine, vedem că teoria aceasta are mari implicații în plan practic. Măcar pentru a stabili care dintre cele două elemente: ereditatea, sau educația, sunt mai importante în formarea unui copil.
Unii dintre filosofii iluminiști ai secolului al XIX-lea, printre care și J.J. Rousseau, au postulat că omul ar fi esențialmente bun prin natura sa, și numai civilizația și normele impuse îl pervertesc. A apărut teoria ”bunului sălbatic”, conform căreia adevărata puritate trebuie căutată doar în natură, și la triburile ce trăiesc în comuniune cu natura.

Imaginea aparține: descopera.org

Nu putem spune că nu este ceva adevăr aici, și observăm pregnant acest lucru în zilele noastre, când îndepărtarea de natură a atins maximul, și cutumele societății au devenit adevărate ”cămăși de forță” pentru sensibilitatea omului, și chiar pentru exprimarea iubirii din el- așa cum ne-a cerut Hristos. Însă, nu putem totuși generaliza, și postula teoria ”bunului sălbatic” drept singurul adevăr valabil. Să ne gândim doar că multe triburi din acestea sălbatice nu erau nicidecum ”bune”, ci aveau obiceiuri  crude și cu totul contrare poruncilor iubirii creștine: mutilări, sacrificii umane, răzbunarea sângeroasă împotriva dușmanilor, cărora unii chiar le preluau anumite organe pentru a le consuma, și a dobândi astfel capacitățile lor; ba chiar și canibalism, în unele locuri. Așadar, ”natura” în sine nu ne învață numaidecât binele. Sau, mai bine-zis, ”a fi natural” nu este totuna cu „ a fi bun”.
Celălalt curent, care susține că omul este esențialmente rău, și numai educația îl poate salva, îi poate da o direcție, constituie și el o exagerare, după părerea mea. Această teorie s-a iscat, probabil, pe baza afirmațiilor Bisericii că omul este prin definiție ”căzut” și păcătos, și că în el-însuși nu se poate afla nimic bun prin natură. Sintetizând, Buffon a afirmat că ”Păcatul este omul însuși.”

Imaginea apartine: aljawariss.net

Privind de departe, fiecare dintre cele două teorii au câte o parte de adevăr, dar incomplet. ”Bunul sălbatic”, care își urmează instinctele cu sinceritate, spune clar ceea ce gândește, și poate lega relații foarte trainice de încredere și fidelitate cu ceilalți membri ai tribului, este mai acceptabil decât omul supercivilizat, ipocrit, crud și infidel, pentru care principiile sunt doar cuvinte, iar civilizația doar o fațadă pentru acoperirea propriilor interese. Totuși, și ”bunul sălbatic” are limitele lui, după cum am arătat mai sus. De fapt, problema stă în faptul că nici măcar comportamentul ”natural” nu izvorăște totdeauna din iubire, ci mai mult din instinct.  Aici este cheia: adevărata natură ”bună” a omului este iubirea, cât mai aproape posibil de iubirea divină. Și, aceasta nu este un lucru ”garantat prin natură”, ci un lucru care ”se trezește”, sau ”este ajutat să crească”.
Cea de a doua teorie are partea ei de adevăr, în sensul că omul așa-zis ”natural” este incomplet, imperfect, este un fel de ”produs în stare brută”. Fără însă ca aceasta să însemne că el este ”cu totul păcătos”, sau ”căzut”. Cea mai echitabilă mi se pare afirmația lui H. Birault, aceea că Omul nu are o voință bună prin natura sa, ci o voință destinată să fie bună, astfel el are prin natura sa, de la origini și pentru totdeauna, tot ceea ce îi este necesar pentru ca voința sa să devină, în mod liber, bună,”
Cam la fel postulează și Kant, atunci când afirmă existența în Ființa omului a ”categoriilor à priori”, adică a unor valori date, înnăscute: bine, adevăr, frumos, talente, etc. Însă, ele nu ajung să fie exprimate decât dacă omul acceptă să urmeze un ”imperativ categoric”, adică să asculte de o lege morală. Așadar, alegerea, liberul arbitru este cel care contează. După cum spune, dealtfel, și Biblia: ”Pus-a înaintea ta foc și apă, și este în voința ta pe care o vei alege.”
Dar, lăsându-i pe filosofi, și dacă ne amintim cuvintele Părinților Bisericii despre alcătuirea omului, vedem că și ei au spus cam același lucru. Adică, omul are în sine Chipul lui Dumnezeu. Orice om, oricât de nenorocit sau păcătos, are în el acest Chip divin: adică, germenii Binelui și ai Iubirii. De aceea ne spune învățătura creștină să respectăm și să iubim orice om, oricât ar fi el de păcătos. Însă, ceea ce îi mai lipsește pentru a deveni cu adevărat ”bun”, adică Iubire în formă manifestată, este Asemănarea lui Dumnezeu.
Și această Asemănare se capătă printr-un proces lung și chinuitor, cu multe probe și renunțări. Și, în primul rând, după ”domesticirea” naturii brute, instinctuale, care ne îndeamnă la conservarea propriului ego și la minumul efort.  Este drumul crucii, este calea indicată de Hristos. Desigur, la un moment dat, ucenicul va primi ajutorul de Sus, harul, care va completa ceea ce îi lipsește. Și părintele Stăniloae spune că ”Iubirea desăvârșită o vor primi numai de la Dumnezeu, după ce vor fi crescut atât cât se va putea în condițiile iubirii pământești.”
Ca o concluzie, cred că putem spune că omul începător, ”natural” este cumva, și bun și rău. De fapt, nu chiar rău, ci doar ”incomplet”, după cum spuneam. Însă, nu putem spune despre un om că este bun atât timp cât este incomplet – adică, de exemplu, face binele într-un fel, și își urmează propriul egoism în alt fel. De fapt, acesta ar fi principalul ”rău” al omenirii: egoismul, care ne îndeamnă să vrem ceea ce este mai bine pentru noi, chiar și în dauna celorlalți.
Și, de aceea a spus, probabil, Iisus, că nici un om nu este bun (adică, în totalitate bun), ci numai Dumnezeu. Și, ca o concluzie, ne îndeamnă să fim desăvârșiți. Adică, să ne străduim pentru această desăvârșire, iar El ne va da restul.
Iată  o frumoasă temă de discuție, deși ”rezolvată” deja ! Însă, sunt convinsă că mulți au propriile lor puncte de vedere, pentru că suntem toți mici universuri.
Și în încheiere, vă doresc tuturor să ajungeți la adevărata bunătate ! Nu este un lucru ușor, dar este cel mai bun și necesar.

 

Din familia spirituală : Deepiny Innerspace journal, Ela Roseni, Dincolo de vant

Nu mai am decât câteva cuvinte de adăugat, pentru că mi-am dat seama că, în dorința de a arăta care ar putea fi binele femeii – și în special cel al femeii elevate, spirituale – am judecat, poate, sau am tratat bărbatul neaparținând aceleeași categorii, ca pe un potențial inamic al liniștii și fericirii ei. Lucru adevărat, desigur, dar nu am privit în profunzime, ca să înțeleg care ar putea fi cauza acelei stări de lucruri, și nu am arătat îndeajuns faptul că și el trebuie înțeles, și privit cu compasiune. După cum spune Sf. Serafim de Sarov, majoritatea oamenilor obișnuiți sunt ”lumești, și chiar bolnavi” – adică, au sufletul bolnav – și pe ei îi primea și îi asculta sfântul înaintea celor luminați.
Așadar, oamenii lumii – adică, aceia care trăiesc având drept obiective doar cele văzute ale lumii noastre – au, desigur, un alt sistem de valori decât femeia spirituală, și acest lucru se extinde și asupra relațiilor de cuplu. Ei pot fi oameni cu o mare capacitate de iubire – desigur, la modul pământesc, dureros, haotic – dar și cu un sistem de prejudecăți, norme și reguli privitoare la modul cum trebuie să evolueze o relație, respectiv, cum ar trebui să se comporte femeia. Și acest sistem – de multe ori, neconștientizat nici măcar de ei-înșiși, care consideră doar că ”așa trebuie să se petreacă lucrurile, pentru că așa este peste tot”, sau că ”așa este în zilele noastre”, intră deseori în conflict cu iubirea din sufletul lor, provocându-le mari suferințe. Întrucât femeia spirituală, deseori, nu intră în acel ”tipar”, ei ajung să considere în mod greșit că ea ar fi cauza suferinței și problemelor lor, și de multe ori, preferă o ruptură dureroasă, pentru a-și recăpăta ”adevărata liniște”.  Apoi, caută o femeie care să se muleze ”sistemului”, care să fie, în concepția lor, ”normală” – adică, să nu le clatine modelul lor asupra existenței și relațiilor.
Problema este veche de când lumea. La o altă scară, desigur, a existat încă din timpul primei veniri a lui Iisus. Toți cei care așteptau un Mesia sub forma unui mare conducător pământesc, care să le restaureze regatul lui David, au fost extrem de dezamăgiți de venirea unui prooroc simplu și umil, care nu le promitea decât o Împărăție în ceruri, și care, pe deasupra, s-a și lăsat omorât ! Toți aceștia l-au respins cu indignare, așteptând în continuare un alt gen de Mesia.
Desigur, nu comparăm sfințenia acelei cauze cu măruntele probleme ale unei relații de iubire omenească, am vrut doar să spun că uneori, sistemul de convingeri și prejudecăți poate fi atât de puternic, încât oamenii preferă să respingă chiar și cele mai înalte valori. Cu atât mai mult  – în cazul unei relații omenești cu o ființă umană care, deși mai evoluată, are totuși greșelile,  limitele, și umbrele ei.
Așa stau deci, lucrurile, din punctul de vedere al ”părții adverse” – al bărbatului. Dar, întorcându-ne la noi, să încercăm să vedem cât de nobile suntem atunci când dorim să avem o relație cu un ”om al lumii”.  Așadar, atunci când o femeie iubește – și, cu atât mai mult o femeie ce urmează un drum spiritual – ea dorește să îi dăruiască tot ce e mai bun omului iubit. Ea se va ruga pentru el, și va încerca să îl atragă pe acest drum spiritual – atât cât se va putea. Aceasta este partea bună a lucrurilor.
Dar, ea va constata repede că el nu este chiar atât de dispus să accepte reperele ei, ba chiar, va încerca să o determine pe ea să le accepte pe ale lui ! Nu la modul conștient, desigur, dar în fiecare lucru, el va aștepta ca ea să se comporte ”așa cum este normal”, și să îi acorde toată atenția, grija și chiar răsfățul pe care le consideră datorate. De multe ori, acest ”normal” implică o anumită umilire a femeii, coborârea ei pe o treaptă de ”solicitantă”, de ”cadână iubitoare”, gata să facă orice pentru a căpăta iubirea stăpânului. Nu cu o rea intenție, desigur, dar mulți dintre oamenii lumii chiar consideră că acesta este normalul, că femeia este un mic accesoriu, sau o ființă complementară bărbatului, care ar trebui să lase de-o-parte orice alt obiectiv, pentru a se dedica obținerii iubirii lui.
Dacă femeia se comportă astfel, el va dărui, desigur, atât cât va putea de mult, dar tot în anumite limite. Dacă însă ea refuză, și iese cu totul din tipar, va începe un conflict dureros, din care ambii vor ieși cu sufletul sfâșiat. Este ușor să ne închipuim că el ”va înțelege”, în cele din urmă, și că o va respecta așa cum merită. Dar în viața reală, lucrurile nu prea se petrec astfel. Mai curând, el va considera că nu este iubit, că nu este prețuit, și va renunța la această relație. Sau, va renunța ea, nemaifiind capabilă să suporte situația umilitoare și dureroasă.
Dar, să vedem puțin lucrurile din punctul ei de vedere. Oricât de spirituală ar fi, o femeie care iubește, își dorește și ea compensații sufletești, fericire, satisfacție. Acesta ar fi, de fapt, rolul unei relații de iubire : să dăruiască satisfacții amândurora. Dar, va observa repede că, pentru a obține acele satisfacții, va trebui să intre în sistemul lui, altfel, totul se va sfârși. El nu este îndeajuns de deschis pentru a accepta sistemul ei.
Care ar putea fi, deci, alegerea ei ? Dacă acceptă, și intră în sistemul lui – adică, dacă acceptă rolul ”femeiuței”, singurul pe care îl aprobă majoritatea bărbaților lumești, – își va da repede seama că, de fapt, va abdica de la calea ei spirituală. Nu doar demnitatea ei de femeie va fi afectată, ci și aceea ce ființă divină, care are o misiune pe acest pământ, și care trebuie să lumineze pe cei aflați în beznă. Pentru a trăi o mică bucurie omenească – și amestecată cu atâta amar – va trebui să renunțe la lucrul cel mai important al unei vieți. Desigur, acest lucru poate fi făcut temporar, ca o mică ”haltă”, dar numai dacă femeia nu a conștientizat pe deplin consecințele, sau e prea atrasă de pământ. Dacă ea însă a conștientizat, va începe și pentru ea conflictul, care îi va amărî orice posibilă fericire.
Dacă însă, ea nu acceptă, își păstrează valorile, și încearcă să îl conștientizeze și pe el în legătură cu ele, va începe un alt gen de conflict, despre care am relatat mai sus. În majoritatea cazurilor, relația se va sfârși oricum – sau, poate, nici nu va începe – pentru că diferențele dintre ei sunt prea mari. Oricât de mare ar fi compatibilitatea pe alte planuri, există un teren foarte sensibil al ființei umane, și acesta este un fel de ”zonă de confort personal”. Bărbații în general, și în special cei lumești, sunt foarte sensibili la atingerea acestei zone. Ei ar prefera să sacrifice orice, chiar și o ”mare iubire”, numai pentru a-și păstra această zonă neatinsă.
Iată deci, că oricum am privi lucrurile, o asemenea relație nu poate ”funcționa”. Deci, e mai bine pentru femeie, cu atât mai mult cu cât este mai conștientă, să filtreze foarte atent experiențele din viața ei, și să nu se lase atrasă în capcanele astralului, emoționalului. Să iubească altfel, în iubirea divină, în rugăciune, în gânduri bune, toți oamenii pământului. Dar, dacă este să își aleagă un partener, să nu se lase ghidată de impulsurile astralului.
Până la urmă, se pare că iubirea adevărată este, totuși, cea care vine cu timpul, și cu anii, și poate exista cu reciprocitate doar între doi oameni aflați pe trepte spirituale relativ egale. De fapt, iubirea adevărată, cea care durează, are mult mai mult de-a face cu prietenia și tandrețea, decât cu atracția și pasiunea.
Poate sunt lucruri de discutat, dar eu așa le-am perceput ! Și, pot spune că nu vorbesc doar teoretic.  Fie ca fiecare să își afle răspunsurile, și cu cât mai puțină suferință !
În cele ce urmează, mă voi referi cu precădere la femeile elevate, spirituale, care urmează un drum al căutării Adevărului – deși, principiile de bază sunt benefice pentru toate categoriile de femei. Întrucât, toate avem în noi scânteia divină, și un potențial spiritual, toate suntem deci ființe divine și demne de respect.
Sper ca bărbații care vor citi întâmplător să nu se simtă deranjați de unele idei de aici, dar chiar dacă se va întâmpla aceasta, nu voi putea decât să îi rog să se gândească mai bine. Oricum, bărbații cu adevărat spirituali, care și-au depășit natura pământească egoistă, deja știu aceste lucruri, și nu au cum să se supere. Cei care vor reacționa negativ nu vor fi decât aceia în care materia, ”pământul”, încă strigă cu putere.
Așadar, pentru început, trebuie să spun că – în mod paradoxal – pentru o femeie care urmează un drum spiritual, nu este neapărat necesar să aibă și o relație de iubire pământească. Uneori, chiar ea va simți acest lucru, alteori, Dumnezeu îi va trimite semne. Desigur, însă, că nu există o regulă clară, și impusă pentru toată lumea. Fiecare are drumul său propriu, și încercările sale de parcurs. Pavel spunea într-o epistolă de-a sa (referindu-se la bărbați, dar ideea poate fi extinsă pentru toți ucenicii lui Hristos, sau pentru toți cei care urmează un drum spiritual), că fiecare ”trebuie să rămână în starea în care a fost chemat”, adică: ”dacă ai femeie, nu o lăsa, dacă nu ai femeie, nu căuta femeie.”
Totuși, chiar și această regulă este doar relativă, pentru că pot interveni multe situații, chiar trimise de Sus, care pot schimba această stare de lucruri. De exemplu, unele relații și căsnicii nepotrivite se pot destrăma chiar cu voia Lui, alteori, El poate trimite în calea unui ucenic, sau ucenice, care nu au încă structura necesară pentru o solitudine deplină în El,  un om care să îi completeze. Însă, trebuie mare atenție pentru a recunoaște dacă acești oameni sunt chiar trimiși de El, sau doar ”oameni ai lumii”, care își caută propria alinare și satisfacție egoistă. De fapt, acesta ar fi criteriul de bază al recunoașterii: are acest om aceleași valori, are un drum spiritual, viața lui este dedicată unui ideal mai mare decât el-însuși? Dacă nu este așa, atunci, oricât de idealistă și exclusivistă ar părea această condiție, din relația respectivă nu va ieși nimic bun.
Dar, să lăsăm principiile absolute și mărețe, pe care prea puțini oameni le îndeplinesc, și să spunem că o femeie elevată (pentru că de femei era vorba aici, de fapt) pare să descopere în cineva calități umane care l-ar îndreptăți să stea alături de ea. Sau, cazul cel mai răspândit, din păcate: inima unei femei, fie ea oricât de spirituală, îi poate juca feste, și se poate îndrăgosti de un om pe care nici nu îl cunoaște prea bine, fie el și cel mai lumesc dintre cei lumești!
Atunci, pentru a înțelege dacă acest gen de relație chiar ”funcționează”, trebuie să vedem ce poate obține ea de aici. Desigur că, dat fiind faptul că ea urmează un drum spiritual, și niște principii ale iubirii și dăruirii necondiționate, am fi tentați să gândim că ea ar trebui să sacrifice orice pentru ”iubire” și să îndure absolut toate mizeriile, șlcanele și lipsa de respect pe care unii bărbați le consideră ”normale într-o relație”.  După principiul creștin, ea chiar ar trebui să ”întindă și celălalt obraz”, atunci când primește lovituri sufletești nedrepte și neașteptate.
Desigur, este un adevăr faptul că, dat fiind drumul ei spiritual, ea trebuie să manifeste mai multă înțelegere și compasiune față de un spirit mai puțin conștient, și chiar să încerce să îl conștientizeze despre adevărata lui cale, și adevăratele valori. Dar în practică, lucrurile nu stau chiar atât de minunat! În primul rând ”fardul” iubirii omenești care ”îi acoperă pleoapele” – după spusele unei scriitoare indiene – o poate împiedica să facă acest lucru, pentru că, în acel moment, toate valorile ei sunt serios zguduite, inversate chiar. Poate nu o va face din teama de a nu pierde efemerele și mizerabilele picături de fericire strecurate în torentul de venin, poate va înțelege chiar, că el nu este capabil de un asemenea salt! Sau, chiar dacă o va face, poate descoperi că întâlnește urechi surde, sau poate fi privită cu ironie, sau enervare. Greu poate fi schimbat un spirit care până atunci nu a cunoscut decât materia, și valorile ei! Nu zic imposibil, ci doar greu. Și mai ales, greu se poate realiza acest lucru de către cineva care a intrat deja în sistemul lui pământesc, care a acceptat o postură dezavantajoasă.   Probabil, acestui om îi vor mai fi necesare multe lecții, și multe întâmplări, până să ajungă să accepte valorile ei. Dar, nu se știe dacă ea va mai rezista până atunci…
Așadar, sintagmele: ”a sacrifica totul pentru iubire”, ar trebui puțin revizuite. De fapt, ar trebui să înțelegem întâi, despre ce fel de iubire este vorba. Iubirea este acea stare care te înalță, care îți dăruiește aripi, care te face să simți că totul îți este cu putință. În general, iubirea lui Dumnezeu are aceste atribute, și pe ea o simțim cu toții, cel puțin în anumite momente, atunci când vedem în viață ajutorul Lui concret, sau simțim câteodată o bucurie și o alinare ”fără motiv”.  Acest gen de iubire este singura care poate merita numele de ”iubire”, și doar oamenii care ne fac să ne simțim astfel: bucuroși, liniștiți, alinați, în stare de orice realizări, putem spune că iubesc, că știu să iubească. Cei care, dimpotrivă, nu fac decât să ceară, să pretindă la nesfârșit: alinare, sprijin necondiționat, dedicare de fiecare clipă; dar ei-înșiși nu fac nimic în schimb, considerând că ”așa trebuie să stea lucrurile”, sau că femeia ”trebuie să înțeleagă că așa este el, că nu e în stare de mai mult”, pretinzând totuși că ei iubesc – înțelegem cu ușurință că aceștia nu știu nimic despre iubire.  Desigur, sunt oameni nefericiți, goi în interior, și extrem de dependenți. Ei caută doar un ”stâlp” de care să se agațe. Însă, o relație nu poate fi constituită în forma : ”iederă agățată de un stâlp”, o relație este un fenomen viu și reciproc. Nici chiar Iisus nu ne poate cere să ”ne sacrificăm” la nesfârșit, turnând apă vie într-un nisip care doar o soarbe, dar nu dă niciodată o crenguță.
Dar, în acest caz, nu a abdicat oare femeia de la idealul ei spiritual, nu a renunțat ea la iubire? După cum s-a văzut mai sus, acest gen de sacrificiu nu era pentru ”iubire”, ci doar pentru a satisface capriciile omului, pentru a-i întări și mai mult natura lui pământească, dependentă. În fond, chiar și ea, nu se sacrifica degeaba, ci aștepta o recompensă sufletească – însă în fond, tot pământească – ce însă, nu mai venea,  precum vremurile de aur promise de comunism J. Iar el, accepta aceste sacrificii doar pentru a-și întări și mai mult sistemul de gândire și viețuire bazat pe filosofia: ”Eu sunt slab, nu pot, nu am timp, nu pot dărui nimic, dar ea este puternică, iubitoare, spirituală, ea poate și trebuie să dea totul.”
Iată o analiză a celui mai întâlnit, probabil, mod de desfășurare a unei relații între o femeie elevată și un bărbat comun. Atributul ”comun” nu trebuie să ducă neapărat cu gândul la un om inferior intelectual sau social. Dimpotrivă, pot exista oameni extrem de inteligenți și cultivați, însă cu un sistem de gândire și viețuire total adaptat pământescului, materialului – deci, comuni.
Deci, dacă vedem ”fericirea” pe care o poate aduce o asemenea relație, putem trage și singure concluziile. Desigur, acești oameni nu trebuie părăsiți, pur și simplu. Trebuie să ne rugăm pentru ei, să facem tot posibilul ca ei să își înțeleagă ”lecțiile”. Însă, dacă acest lucru nu se poate, sau le poate lua mult mai mult timp decât am crede – posibil, chiar o viață, și mai multe relații ratate – atunci, nici chiar El nu ne poate sili să rămânem prinse în nefericire. Poate, și pentru noi relația respectivă să fi fost o lecție, să înțelegem de aici că discipolii trebuie să își aleagă doar parteneri potriviți. Să iubească, să ajute, să îndrume toți oamenii, dar în privința relațiilor intime, e bine să aibă cel mai mare discernământ.  Primul gând ar trebui să fie: mă apropie, sau mă îndepărtează acest lucru de Dumnezeu, de calea mea? Desigur, e greu de văzut dintr-o dată, dar dacă Îi cerem sfatul, El poate găsi cele mai bune modalități de a ni-l face cunoscut. Și desigur, e bine să îl urmăm de la început, pentru că altfel pierdem un timp prețios, și ne risipim zadarnic.
Pentru că e un subiect deseori discutat, și pentru că se leagă foarte bine de ceea ce am spus mai înainte despre relații, cred că e bine să spunem câteva lucruri și despre împărțirea sarcinilor într-un cuplu. Până pe la începutul secolului trecut, ideea era aceea că bărbatul muncește, și aduce banii în casă, iar femeia se ocupă de casă, și crește copiii. Nu e nimic rău în asta, pentru acele cupluri care mai păstrează încă acea structură. Acea structură familială exista, desigur, și în vremurile patriarhilor biblici, atunci când au fost date aceste reguli.
Însă pe parcurs, și mai ales în cursul secolului XX, lucrurile s-au modificat radical. Femeile au început tot mai mult să muncească și ele, unele au chiar funcții de răspundere, unele muncesc chiar mai mult decât bărbații. Că este un lucru bun, sau rău, nu voi sta acum să judec! Voi spune doar atât: este rău, dacă acest lucru este o piedică pentru iubirea și apropierea din familie, și mai ales, pentru creșterea copiilor. Dar, atunci când există iubire și înțelegere reciprocă, și ambii soți fac tot posibilul pentru a petrece cât mai mult timp în familie, nu poate fi rău. Dimpotrivă, faptul că femeii i s-a acordat, în fine, posibilitatea de a-și cultiva mintea și spiritul, și de a-și pune în valoare toate potențialitățile acordate de Dumnezeu,  nu poate fi decât în sensul voii Lui.
O femeie care este doar ”menajeră în casă”, care nu știe altceva decât spălat, călcat, gătit, și servit domnul și stăpânul, plus alte servicii mai intime, nu poate fi un spirit pe placul Lui – un spirit care nu știe nimic despre drumul spre El, și nici nu are dorința de a porni pe acesta.
Așadar, acei bărbați care spun, sau consideră de la sine înțeles că ”treburile casei sunt doar în grija femeii, că așa a lăsat Dumnezeu” – fie ea și cea mai elevată intelectuală, nu sunt decât spirite înguste, care își justifică astfel propria lor lene, și propriul egoism.
În altă ordine de idei, în majoritatea familiilor de intelectuali, se consideră înțeles în mod tacit faptul că ea trebuie să renunțe la ascensiunea ei profesională, în favoarea lui. Desigur, sunt mulți factori la mijloc, și contează mult dacă ea este de acord, dacă vrea să facă acest lucru pentru a fi mai aproape de copii, etc. În acest caz, este o alegere unanim acceptată. Dar, dacă este doar o decizie unilaterală, pe care ea ajunge să o accepte ”pentru a nu-și strica familia”, sau ”pentru a nu părea egoistă”, lucrurile nu mai stau chiar atât de bine!
Desigur, există și cazul în care femeile înseși nu au alt obiectiv decât căsnicia, și ”a pune mâna” pe un bărbat li se pare cea mai grozavă realizare, pentru care ar renunța chiar și la titlul de regină. Nu vorbesc aici de iubirea autentică, ci doar de dorința de stabilitate, comoditate, protecție – dorința de ” a fi în rândul lumii”, întrucât căsnicia le conferă un anume statut. În fond, tot un egoism deghizat!  Din păcate, există multe femei de acest gen, pentru care determinismul social și cultural este mai important decât propria lor scânteie divină, care nu le mai vorbește decât slab, sau deloc.
Dar, lăsând această paranteză, și întorcându-ne la tema de pornire, nu vreau să spun că ar fi un lucru rău ca femeia să facă acele treburi casnice care îi sunt accesibile, în măsura posibilului. Însă, fără a-și neglija intelectul și spiritul, fără a uita că este o ființă divină, al cărei prim scop trebuie fie acela de a căuta apropierea de divin. Și desigur, dacă ea poate face ceva în plan profesional și social, care să ajute oamenii, și societatea în genere, este de datoria ei să o facă! Un bărbat elevat, sau pur și simplu, un bărbat care iubește, va înțelege aceste lucruri, și va împărți cu ea sarcinile gospodăriei, fără să se simtă ”lezat”. De exemplu, atunci când ea va veni seara acasă extrem de obosită după o zi de muncă, nu o va întâmpina cu : ”Noi ce mâncăm acum?”, ci se va strădui să gătească el ceva până atunci, sau măcar să comande. Dacă există copii, se va ocupa și el de aceștia până la venirea ei, în cazul că el a ajuns mai devreme acasă.  Poate în alte zile va face ea aceste lucruri, când îi va fi accesibil, dar nu trebuie așteptat ca aceasta să se întâmple mereu, și în mod automat.
Sunt niște reguli atât de simple, încât pare hilar și de prisos să le amintim! Însă din păcate, în viața de toate zilele, simplitatea aceasta este rar întâlnită. Chiar dacă majoritatea recunosc valabilitatea lor ideală, în practică, e posibil ca lucrurile să stea cu totul altfel.
Dar, după cum am mai spus, mă aștept la dezbateri, și chiar la contestări. Mulți,  probabil, chiar și dintre femei, nu vor accepta să își piardă relativa lor stabilitate egoistă de cuplu, recunoscând că lucrurile nu merg, sau merg greșit, și că situația actuală le împiedică să devină spirite complete, așa cum ar vrea Dumnezeu. Dar, alegerea aparține fiecăruia/fiecăreia.
Închei prin cuvintele lui E.E.Cummings, care sintetizează foarte bine ceea ce am vrut să spun:
 
”E nevoie de curaj pentru a crește, și a deveni ceea ce ești cu adevărat.”
 
 
 
Posted by: childagain | December 1, 2011

Despre iubire

Există multe feluri de iubiri, și paradoxul este acela că uneori, deși iubim, simțim că nu am putea trăi lângă persoana respectivă. Este cea mai dureroasă situație să existe iubirea, dar nu și compatibilitatea, armonia, împărtășirea. Poate că acele iubiri se vor împlini în alte vieți, în alte moduri, atunci când protagoniștii se vor maturiza îndeajuns ca să înțeleagă că iubirea nu este doar o senzație intensă, ci și ajustare, înțelegerea celuilalt, împărtășire.
Este, de fapt, deosebirea dintre iubirea adevărată, divină, și iubirea omenească egoistă. Iubirile care au cea mai înaltă componentă de divin sunt cele care rezistă anilor, sunt acele cupluri de bătrânei pe care îi vedem ținându-se de mână. La ei, senzațiile au dispărut demult, dar a rămas altceva, mult mai important. A rămas iubirea pentru celălalt ca persoană, și grija pentru binele lui. Nu putem spune că iubim, dacă totul se învârte în jurul nostru – al visurilor, dorințelor, chiar nefericirilor noastre – iar celălalt este doar un ”accesoriu” necesar pentru îndeplinirea acestora, sau o mare manta de vreme rea. Desigur, când acesta dispare, suferim, pentru că simțim că ni s-a luat ”suportul”. Dar, tot nu facem nimic ca să ne schimbăm, ci căutăm doar un alt ”suport”…
Problema iubirii este veche, și  neschimbată de veacuri. Făcând abstracție de câteva condiții particulare, esența a rămas aceeași. Mă refer la cazurile în care mai există iubire, pentru că în genere, în zilele noastre, ea a fost demult înlocuită cu atracția, sau cu interesul. Și nu este vorba neapărat de un interes material, dar chiar și dorința de a nu fi singur, de a avea un sprijin, o stabilitate, de a fi ”în rândul lumii” sunt tot interese. Iubirea adevărată este aceea care vine, o simți că este pentru tine, și nu ține cont de nimic.
Dar de fapt, cine poate garanta că nu e și aceasta o definiție teoretică? Sau, că nu acoperă decât un număr oarecare de situații? Nimeni nu știe, în fapt, ce este iubirea adevărată,în afară de Iisus și de sfinți. Și, probabil, și de acei bătrânei despre care am vorbit.
Totuși, o oarecare definiție cred că poate exista, prin corelare cu cea evanghelică. Iubirea adevărată trebuie să fie aceea care este în stare de orice sacrificiu pentru celălalt. Sacrificii mari și nobile, sau mici ajutoare de fiecare zi, în lucrurile care contează, rupând din timpul și resursele celui care iubește. Dacă aceste mici lucruri nu există, nu poate exista iubire, ci doar instinct sexual deghizat, altoit cu mult egoism.
Dacă am spune tot ceea ce trebuie spus despre iubire, nu ne-ar ajunge o viață. Dar, pentru că suntem totuși ființe limitate, este mai bine să ne oprim aici. Oricum, definițiile mari și poetice nu fac casă bună cu practica. Cea mai bună definiție este aceea pe care o găsește fiecare…Dacă o găsește, întrucât și acesta este un dar!
Posted by: childagain | April 9, 2011

Aproape poveste

Am crescut, aceste jucării nu-mi mai produc fericire sau durere! spunea pescăruşul, privind micuţii peştişori ce se legănau pe valuri. Nici nu ştiu când s-a întâmplat! De fapt, ştiu…A fost un singur moment, când mi-am dorit să fie aşa…adică, să cresc! Un moment, care a însumat mii de alte momente…Marele Pescăruş mi-a dăruit acest singur moment, în schimbul jucăriilor pierdute, atât de dureroase cândva. Şi, văd cu surprindere că e de-ajuns!:)
Dar…cum să le explic celorlalţi că eu nu mai am nevoie de jucării, cum? În mod sigur, mă vor crede nebun, sau foarte orgolios. Sau, vor crede că vreau să îi pedepsesc pentru jucăriile stricate de altădată.
Ei, şi totuşi de ce zâmbesc? se întreba pescăruşul, zâmbind. (Din ochi, desigur, pentru că nu ştiu cum altfel ar putea zâmbi un pescăruş.) Dar, marea era atât de frumoasă, şi soarele atât de luminos, încât nu puteai decât să zâmbeşti. Şi, nu puteai decât să crezi că totul îşi va găsi cursul firesc…
Posted by: childagain | December 20, 2010

Povestea inimii de Crăciun

A fost odată, demult, pe când se băteau munţii în capete, şi pe când oamenii erau exact ca şi acum, numai că altfel îmbrăcaţi, a fost odată, zic, un om cu o inimă strălucitoare. Pe atunci, inimile se puteau vedea, şi cele strălucitoare erau cele mai preţuite. Omul nostru zâmbea, se întrista, se revărsa, şi făcea toate lucrurile pe care le face un om cu o inimă strălucitoare. Uneori, chiar suferea…şi atunci, nu mai era atât de fericit că avea o aşa inimă preţioasă!
La un moment dat, a venit la el cineva, care îl observa de multă vreme, şi i-a spus: “Omule, ştiu că eşti mândru de inima ta strălucitoare, dar eu îţi pot oferi alte lucruri, mai preţioase.” “Nu sunt mândru…uneori sufăr, şi nu vreau asta!” “Atunci, eu am exact ceea ce îţi trebuie! Să ştii că nu sunt singur, sunt mesagerul unui grup important de oameni, care au obţinut şi ei acele lucruri, şi nu mai suferă nicicând.” “Şi, care sunt aceste lucruri?” “Ele sunt: orgoliul, nepăsarea, puterea, dominaţia, bogăţia, renumele. Toate acestea te pot face fericit tot timpul vieţii tale, şi nu vei mai gusta nici măcar o clipă de suferinţă. Tot ceea ce trebuie să faci, este să ne dai în schimb inima ta strălucitoare.” “Sună interesant…Dar, ce să faceţi voi cu inima mea, dacă nu vă trebuie inimi?” El observase între timp că tovarăşul lui de convorbire nu avea nici un pic de strălucire, semn că inima lui fie lipsea, fie era adânc îngropată. “Desigur, nu ne trebuie, dar inimile noastre sunt puse la loc sigur. Nu se ştie niciodată când vom mai avea nevoie de ele. Să le arătăm celorlalţi, să vadă că şi noi avem inimi strălucitoare!”
După ce s-a gândit un timp, omul nostru a acceptat. Nu era el chiar sigur că făcuse bine, dar spera măcar să scape de suferinţă. Şi, au trecut anii. El a căpătat tot ceea ce mesagerul îi promisese. Toate îi produceau bucurie, dar nu chiar bucurie…Mulţumire, dar nu chiar mulţumire…Linişte, dar nu chiar linişte…Era aşa, ca un fel de imitaţie a acestora, dar nimic pe deplin. Deşi avea totul, îi dispăruse însuşirea de a se bucura de ceea ce avea. Şi dorea mai mult, în speranţa că se va putea bucura vreodată cu adevărat. Şi, tot nu se bucura!
Pe de altă parte, suferinţa nu îl părăsise cu totul. În unele momente, simţea aşa, ca un dor sfâşietor după ceva fără de nume. Nu era chiar suferinţă, dar totuşi o neîmplinire grozavă. Oricum, ceva care îl incomoda, şi despre care mesagerul nu pomenise nimic. La un moment dat, s-a hotărât să ceară sfatul unui Locuitor dintre lumi. Aceştia aparţineau lumii obişnuite, dar în clipe anumite puteau trece şi în lumea Visului, sau a Oglinzilor. Oglinzile le arătau tot ceea ce era, va fi, sau ar fi putut să fie. Şi, Locuitorul nostru i-a spus omului aşa: “Omule, în urmă cu câţiva ani, tu ai făcut un târg. Ţi-ai dat inima în schimbul unor lucruri care nu hrănesc. Ştiu, ţi s-a spus că acelea ar fi fost cu adevărat importante! E doar o minciună, o iluzie cu ajutorul căreia ai fost prins în capcană. Deşi ai avut împlinirea tuturor dorinţelor, nimic nu a mai contat, pentru că nu mai puteai simţi nimic. Mai mult, aceste dorinţe împlinite ţi-au atras o soartă grea, pentru că, în goana după ele, ai rănit unii oameni care aveau inimi. Pentru toate aceste lucruri, Stăpânii Destinelor au hotărât să te lase să lupţi singur cu propria-ţi soartă, până ce…vei face, în sfârşit, o alegere corectă! Până ce vei hotărâ să îţi recapeţi inima. Dar, acest lucru nu va fi uşor. Inima ta se află ferecată într-un coşciug de sticlă, în vârful unui munte înalt. Va trebui să străbaţi singur distanţa până acolo, să lupţi cu stâncile, cu vântul, şi cu zăpezile. Şi, dacă vei ajunge acolo de Crăciun, coşciugul se va desfereca singur, şi îţi vei putea recăpăta inima.” “Dar…altă cale nu există? Cum ar fi, să mă ajute cineva, cu o inimă caldă şi strălucitoare, cum a fost şi a mea! Să mă încălzească pe drumul lung…” “Se poate şi asta, dacă vei reuşi să găseşti omul dispus să îşi împartă inima cu tine. Dar, gândeşte-te că oamenii cu inimi calde şi strălucitoare, aşa cum ai fost şi tu, îngheaţă la apropierea unui om fără inimă. Foarte puţini ar fi dornici să îşi lege calea de un om îngheţat, care nu se bucură de nimic, atunci când ei sunt plini de căldură. Şi dacă totuşi vei găsi, să nu aştepţi totul de la omul acela! Greul va trebui să îl duci tu, el va fi doar un ajutor.” Omul nostru i-a mulţumit, şi a plecat îngândurat. Nu îşi închipuise că va fi atât de dificil să îşi recapete inima! Aproape că îi venea să renunţe…Era atât de uşor să se lase în voia valului, şi să trăiască la fel ca până atunci! Dar, gândul că va fi lăsat singur în faţa sorţii sale îl înspăimânta. Ştia că, în drumul său, rănise unii oameni cu inimi calde care se aflaseră acolo unde nu trebuia, ba chiar, unii încercaseră să îl ajute. Deşi nu le putea simţi durerea, presimţea totuşi că făcuse unele lucruri rele.Îşi amintea din vremea când avea şi el o inimă…
În cele din urmă, porni la drumul cel greu! Stâncile îi răniră mâinile şi picioarele, vântul îi scrijeli pielea, zăpada şi gerul îi îngheţară sângele. Abia mişcând, pe jumătate mort, ajunse lângă coşciug. Inima lui strălucea minunat prin sticlă. O privea, de parcă nu ar fi fost a lui. Era prea frumoasă…Deodată, cerurile se deschiseră, şi se auzi un cor de îngeri. O stea străluci deasupra muntelui mai puternic decât toate celalalte. Şi atunci, el ştiu că era Crăciunul, naşterea Pruncului Sfânt. Cu mâini tremurătoare, apucă încuietoarea, care plesni dintr-o dată. Sicriul se deschise, şi el îşi luă inima în mâini. Îl cuprinse o căldură blândă, care de la mâini, iradie în tot trupul. Gerul, zăpada, rănile urcuşului, fură uitate! Cu grijă, îşi puse inima la loc în piept. Şi atunci, izbucni în lacrimi de fericire! Îşi dădu seama cât de dor îi fusese de ea, de senzaţiile minunate, chiar şi de suferinţă! Simţi din nou bucuria, pe care o uitase demult. După ce se odihni puţin, hotărâ să coboare. Şi, când se întoarse ca să înceapă coborâşul…văzu un lucru minunat! De-a lungul drumului său, ieşind din spatele stâncilor şi al copacilor bătrâni, se aflau mulţi oameni, cu inimi la fel de strălucitoare ca a lui. Erau acolo şi acei pe care îi rănise, şi alţii, pe care nu îi ştia, dar simţea, cumva, că îi cunoştea altfel. Ei merseseră tot timpul alături de el, gata să îl susţină dacă ar fi căzut, sau s-ar fi rănit prea grav. Dar el nu îi putuse vedea în ceaţa muntelui, neavând inima strălucitoare la el. Acum, se puteau vedea cu toţii, şi simţeau ce era în inimile tuturor.
Plin de fericire, şi o linişte blândă, coborâ alături de ei până la casa lui. Înţelese că nu fusese niciodată singur, dar că, pentru a simţi asta, trebuia să ai o inimă.
„Şi ce ar folosi unui om să câştige lumea toată, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” – Matei 16:26
Posted by: childagain | December 5, 2010

Despre fulgii din această iarnă

Imaginea aparţine: http://www.insemnari.ro/2009/01/povestea-fulgilor-de-nea/

Au fost, până acum, multe ierni, şi mulţi fulgi! Şi, toţi diferiţi…Unii erau reci, reci de tot, deşi atât de frumoşi în cristalizarea lor! Alţii, erau mai mult topiţi, mai mult apă, dar nu dureau la atingere, ci încălzeau. Alţii, erau frumoşi în structură, dar nu aveau forţa de a şi-o păstra multă vreme. Se încâlcea repede, până când se topea… Pe cei foarte reci, şi foarte tăioşi, nu îi mai pun la socoteală, pentru că erau mai mult aşchii brute, decât fulgi.
Şi, din fiecare iarnă, am învăţat câte ceva. Fiecare fulg şi-a lăsat o amprentă în troianul iernii. Tocmai de aceea, nu există nici iarnă, şi nici zăpadă, la fel. Pare la fel de albă, dar uneori e mai mult albastră, alteori, mai mult noroioasă, sau mai mult apoasă, ca lacrimile…
Şi, mi-a luat un timp şi până să înţeleg că nu trebuie să învinuim răceala iernii. Frigul poate fi o binecuvântare, ucide bolile, şi lasă în urmă mirosul proaspăt al adevărului. De fapt, mie îmi plac iernile care se respectă, oricât ar fi ele de geroase. Gerul iernii este adevărata ei natură, şi eu respect adevărul, în orice formă l-aş întâlni. O iarnă fals călduroasă, bolnăvicioasă, e o iarnă prefăcută, care ascunde noroiul de dedesubt. Şi, nu oferă nici bucuria ninsorii de Crăciun! O iarnă care nu ştie să ofere daruri e jalnică…
Ei, şi acum, a sosit o nouă iarnă, şi noi fulgi! Şi, mă întreb cum să îi întâmpin…Sunt fulgi frumos lucraţi, atent cizelaţi până la ultima linie filigranată. Parcă prea frumoşi! Frumuseţea extremă poate fi o capcană – poate fi o mască peste un gol, sau, pur şi simplu, un prilej pentru o frumoasă piesă de teatru, nimic real. Desigur, sunt frumoase şi piesle, atunci când le luăm ca atare…
Şi, mai sunt şi alţi fulgi, mai vechi, dar tot frumoşi, cărora le ştiu acum aproape exact, şi duritatea, şi limita de topire. Cândva, m-au rănit tare cu acele lor, atunci când nu meritam, dar apoi am înţeles că nu ştiau să fie altfel. Răneau atunci când erau pe cale să se destrame…Asta, în loc să ceară ajutor! Şi acum, nu ştiu cum să mă joc nici cu ei. Oricum, fulgii rămân fulgi, ceva inconsistent, indiferent de frumuseţe. Nu vor ţine nicicând de sete! Dar, poate că Marele Artist vrea să îi ajut să rămână cristale, să nu se topească prea devreme. Asta, pot să o fac! Dar, după cum am spus, ca într-o piesă de teatru…
Oricum, iarna e abia la început. Vor fi ninsori bogate, ba chiar, se anunţă şi furtuni! Voi şti atunci care fulgi au viaţă. Cei foarte frumoşi, dar de departe, sau ceilalţi…Voi şti şi dacă eu-însămi nu m-am transformat între timp într-un fulg…
Totul e frumos la începuturi – de iarnă, şi de viaţă. Totul ar rămâne frumos dacă am şti să păstrăm senzaţia începutului. Şi asta s-ar întâmpla dacă…am şti să spunem ceea ce trebuie, atunci când trebuie. Ca să rămânem cu amintirea unor fulgi frumos cristalizaţi, chiar dacă nu perfecţi. Fiindcă, o amintire imperfectă doare! Măcar acolo, în troianul interior, totul ar trebui să fie aproape perfect. Pentru ca, ajunşi în iarna vieţii, să putem face un bilanţ fericit al celorlalte ierni. Altfel, la ce au folosit?
Pentru noi ca fulgi, mă refer, nu pentru noi ca nori eterni! Fiindcă, atunci când ajungem nori, totul se decantează, sublimează, şi capătă o altă vibraţie. Atunci suntem fericiţi exact aşa cum suntem, pentru tot ceeea ce suntem, şi am fost. Însă, până aunci, fulgul vrea perfecţiune…nu a iernii în totalitate, dar măcar a clipelor! Clipe, care se transformă în amintiri…
Şi orice fulg care ninge din caierul timpului,
Este frumos în fragilitatea sa,
Dar perfect, doar în adevărul său.
Fulgii care nu au adevăr,
sunt doar stropi iluzoriu închegaţi…  

 

Posted by: childagain | December 1, 2010

Epilog la o piesă cu final incert

Oare, ce mai rămâne,
după ce am spus totul,
am exorcizat totul,
poate, am şi vindecat totul?
Posibil, tăcerea…
Sau, iertarea,
Sau, un nou început.

Older Posts »

Categories

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.