Posted by: childagain | April 13, 2014

Mulțumiri

Un scurt moment de respiro îmi permite să vă mulțumesc tuturor prietenilor dragi care mi-ați urat toate cele bune cu ocazia zilei mele onomastice, și să aduc și eu, la rândul meu, felicitări și urări de bine celor care purtați nume de flori.
În loc de cadou, vă ofer câteva fotografii de primăvară din orașul meu de adopție – Argentan, precum și din minunatul parc al unui oraș vecin – Flers, și de la un castel local foarte pitoresc – Chateau de Sassy. Cu scuze pentru calitatea imaginilor, care nu sunt foarte (sau deloc :) ) profesionale:

DSCN9639DSCN1303DSCN1320DSCN1310DSCN1304DSCN1344DSCN9696DSCN9721

 

 

 

 

 

 

Să aveți o duminică minunată!
Posted by: childagain | March 24, 2014

Despre propria responsabilitate

Profit de faptul că mai am puțin timp liber până voi începe cu adevărat munca de bază, ca să mă refer la o temă foarte comună, aproape banală ! Și totuși, peste care se trece atât de ușor… Am simțit nevoia să vorbesc acum despre această temă, ca urmare a unor situații pe care le văd în jurul meu, le intuiesc, le simt… Simt că e nevoie, adică, să reiau  ceea ce am spus altădată, pentru că… a devenit din nou actual! Așadar, iată ce spuneam în urmă cu câțiva ani, pe un alt blog:

Despre propria responsabilitate

Fac o paranteză între cele spuse până acum, pentru a mă ocupa de o temă ce a intervenit pe parcurs, şi este totuşi importantă. Este vorba despre ceea ce dorim noi de la lume, de la oameni, şi respectiv, ceea ce facem – sau nu – pentru a obţine acestea.
Majoritatea oamenilor se limitează la a dori, crezând că în acest fel au făcut deja totul – sau măcar, cea mai mare parte. Restul îl lasă în seama celorlalţi, a sorţii, a lui Dumnezeu. Într-o oarecare măsură, nu este chiar greşit, întrucât intenţia este cea mai mare forţă din univers, după cum spune și  înţelepciunea toltecă. Dar, nu este complet! Nici chiar Dumnezeu nu va face totul pentru noi, pentru că El ne-a acordat privilegiul de a fi “co-creatori ai vieţii noastre” – după  Edgar Cayce.
Aşadar, atunci când dorim să realizăm un lucru, să obţinem ceva, a ne limita doar la a dori, făcându-i pe ceilalţi responsabili de rezultate, apare drept un lucru cel puţin pueril. Iar când mai ajungem să şi suferim din cauza aceasta, înseamnă că nu am înţeles chiar nimic din viaţă şi legile ei.
Cele de mai sus par truisme, şi majoritatea oamenilor vor zâmbi, gândindu-se ce lucruri banale pot spune. Dar sunt momente în viaţă când şi aceste truisme ajung să nu mai fie recunoscute. Mai bine-zis, le cunoaştem, dar nu credem că ele ni se aplică şi nouă. Noi suntem întotdeauna un caz special, şi ceilalţi ar trebui să ştie mai bine cum să se poarte cu noi, mai ales dacă ne cunosc! Ar trebui să ştie ceea ce vrem noi de fapt, şi ceea ce ne poate răni. Ar trebui să ştie ce să facă, şi cum să facă, pentru ca noi să ne simţim bine, şi situaţiile să fie salvate.
De acord, până într-un punct, dar…atunci, unde mai suntem noi, subiectul acţiunii? Ne limităm la a fi doar obiect? Ceilalţi să facă, să simtă pentru noi…dar rolul nostru, care este? Unde este responsabilitatea noastră?
Şi aici, ajungem la punctul principal al problemei. Poate că această dorinţă de a lăsa totul în seama celorlalţi reprezintă, de fapt, o fugă de responsabilitate. Ne dorim unele lucruri, dar nu vrem să ne asumăm şi riscurile. În primul rând, riscul de a suferi. Atunci când lăsăm totul în seama celorlalţi, problema este mult simplificată. Doar aparent, întrucât suferinţa tot apare: prin blamarea celorlalţi (pentru că nu fac ceea ce aşteptăm de la ei), şi prin neîmplinire.
De fapt, totul ar fi mult mai simplu dacă am privi lumea exterioară ca pe o oglindă a celei interioare, după cum spune un adevăr spiritual etern. Ceea ce fac ceilalţi este doar o oglindă a ceea ce simţim, sau suntem noi, în interior. “Lumea îţi înapoiază ceea ce ai dat tu lumii”, spune şi înţelepciunea hindusă. Atunci când noi dăruim nesiguranţă, nehotărâre, în mod sigur, acelaşi lucru vom primi în interacţiunile cu cei din jur. Până şi atitudinea “nu ştiu ce să fac” se reflectă în exterior, prin faptul vizibil că “nimic nu se întâmplă”. Îi învinuim pe ceilalţi că nu ne înţeleg, că nu fac nimic pentru noi, dar noi am declanşat această situaţie.
Doar atunci când vom accepta pe deplin să fim subiecte, şi nu obiecte ale propriei vieţi, vom vedea că totul se va schimba. Vom începe cu adevărat să trăim ! Poate vom mai greşi în acţiunile noastre, poate vom mai suferi, dar măcar, vom avea mulţumirea interioară că am făcut tot ceea ce depindea de noi. Dacă am făcut ceea ce depindea de noi, şi lucrurile tot nu s-au schimbat aşa cum am dorit, atunci într-adevăr, am putea spune că nu am fost noi de vină ! Sau, că nu era un curs valabil al evenimentelor. Dar măcar am încercat, am trăit, şi nu ne-am lăsat trăiţi ! Dumnezeu îi apreciază pe cei curajoşi, pe cei care îşi asumă riscuri.
În acest sens, îmi plac tare mult cuvintele reginei Isabela de Castilia adresate lui Cristofor Columb, înainte de a pleca în marea lui călătorie:
 “Şi dacă pământul pe care îl cauţi nu există, Dumnezeu îl va crea, pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala.

 

Acesta  este adevărul spiritual pe care trebuie să îl simţim…
http://univcrestact.blogspot.fr/2011/04/despre-propria-responsabilitate.html
Posted by: childagain | March 16, 2014

Noi orizonturi

sunset-67907_640   Oare ce se poate spune atunci când avem în față un nou început ? În afară, bineînțeles, de banalități precum: ce fericit sunt, mă simt reînnoit, simt că viața mea începe din nou… Dacă ne gândim bine, nu prea mare lucru ! Cred, de fapt, că aceste banalități au spus cam totul, sau aproape. În afară de un singur lucru: bucuria este și mai mare atunci când acest început nu este numai pentru noi.  După cum frumos spunea un gânditor: lumea începe din nou, în fiecare clipă, pentru fiecare dintre noi.
Și desigur, momentele de început sunt și momente de bilanț pentru etapele de dinainte… Și, putem constata cu uimire și bucurie, că nu ne-am schimbat chiar atât de mult! Nu în esență, desigur.  Ceea ce s-a schimbat sunt părerile noastre despre lucruri, modul de a vedea viața și universul, cu alte cuvinte – paradigma noastră personală. Dar noi, în esență, am rămas aceiași idealiști dorind binele universal, și gata de sacrificii pentru a salva lumea. Doar metodele diferă, deși se încadrează în același idealism – puțin ajustat însă de experiența vieții, și de constatarea efectelor sale profunde asupra celorlalți.
Când suntem foarte tineri, dorim cu proce preț să salvăm lumea, indiferent ce s-ar întâmpla cu noi. Când ne mai maturizăm, continuăm să dorim să salvăm lumea, însă începem să înțelegem că, totuși, și  ceea ce se întâmplă cu noi contează pentru ceilalți, și are un impact asupra efectului global. Cu cât ajungem să iubim mai mult, cu atât devenim mai responsabili, și trebuie să luăm în calcul mai mulți factori care i-ar afecta pe ceilalți. Aceasta este, de fapt, iubirea: grija profundă pentru ceilalți, și nu urmarea oarbă a unui ideal. Ba chiar, atunci când iubim mai mult și devenim mai responsabili, găsim căi mai bune și mai potrivite pentru a ne realiza idealul.
Și, partea extraordinară este că, atunci când ni se așterne în față o nouă cărare în plan material, ea este în mod fericit ”dublată” și de una în plan spiritual. Poate că nu toți realizează asta, dar tind să cred că este un fenomen general. Sau, mai bine-zis, poate că tocmai noua înțelegere a drumului nostru spiritual ne permite și crearea unui nou drum în materie.
Poate că aceste căi spirituale individuale pot apărea greșite în ochii unora, mai ales dacă nu coincid 100% cu cele clasice. Însă, după cum spun Evangheliile: ”după roadele lor îi veți cunoaște”. Adică, dacă modul nostru de a înțelege și a comunica  Divinitatea ne conferă liniște, bucurie, putere de a realiza ceea ce am plănuit, și mai ales, puterea de a-i ajuta pe ceilalți, atunci roadele sunt bune, și cred că El, sau Ea, Fecioara Divină, nu se pot supăra pentru chestiuni care țin de interpretări mentale. Căci ”litera ucide, doar Duhul dă viață.” ( II Corinteni, 3.6)
Și la urma-urmei, Adevărul etern are multe fațete. Greșim dacă vrem să îl încadrăm în ”cămașa de forță” a unor convingeri absolute – oricât ar fi ele de adevărate într-un anumit moment istoric. Întrucât, după cum spune misticul Meister Eckhart :”Dacă aș avea un Dumnezeu pe care să Îl pot înțelege (adică, la modul absolut), nu L-aș mai privi ca pe un Dumnezeu.” Sau, după spusele lui Niels Bohr: Opusul unei afirmații corecte este o afirmație falsă. Opusul unui adevăr profund poate fi un alt adevăr profund.”
Dar, scopul acestui text nu este acela de a vorbi despre diferitele moduri de a-L vedea pe Dumnezeu, ci doar de a-mi exprima bucuria noului început, și în același timp, de a-mi lua rămas-bun. Fiindcă acest nou început necesită multă muncă în plan real, pe de o parte,  și pe de alta, nu se poate scrie despre lucruri banale, cât timp spiritul se află în ”gestație” pentru lucruri mult mai importante, și care nu pot fi exprimate înainte de timpul lor.
Până atunci, vă doresc tuturor numai bine, să vă urmați adevăratul drum al vieții, și să găsiți pe parcursul lui fericirea adevărată ! Adică, acea fericire care nu depinde de oameni sau lucruri. Iar pentru a ajunge la ea, după cum spune E. Cummings,
”E nevoie de curaj pentru a crește și a deveni ceea ce ești cu adevărat.”
Posted by: childagain | February 25, 2014

Procesul lui Emmanuel Giboulot pe 7 aprilie

Deși, după cum spuneam în altă parte, nu sunt adepta copy-paste, există totuși cazuri când fac excepție, pentru că uneori textul de bază e prea complex și sugestiv, sau prea bine constituit, pentru a putea fi ”rezumat”. Este și cazul acestei scrisori primite prin mail din partea președintelui IPSN (Institut Pour la Protection de la Santé Naturelle), și referitoare la urmarea poveștii lui Emmanuel Giboulot.
După cum unii dintre noi știm, audierea în vederea procesului său a avut loc ieri, pe 24 februarie, la Tribunalul Corecțional din Dijon. Alături de infractorii de drept comun, Emmanuel Giboulot, apărătorul dreptului la o agricultură bio, și la libertatea de a alege modul de viață natural, a compărut în fața procuroarei, care a insistat asupra vinovăției sale, i-a dat și o amendă de 1000 Eur (ce-i drept, mai mică decât suma pretinsă inițial de 30 000 Eur, dar cu înscriere în cazier), și a stabilit data procesului său pe 7 aprilie.
Imensul sprijin popular de care s-a bucurat Emmanuel, atât din partea persoanelor particulare, cât și a numeroase asociații pentru protecția mediului și a modului de viață natural, se pare că nu a avut nici un efect în fața procuroarei. Sau poate, a avut exact efectul invers… Cei mari și cu putere de decizie au înțeles că acest caz a devenit un simbol, și că, dacă nu își impun cu orice preț deciziile, vor lăsa cale liberă facțiunii ”naturiste”. Tocmai de aceea, toată lumea așteaptă cu sufletul la gură decizia judecătorului, pe 7 aprilie. Nu va fi judecat doar un om, ci un mod de viață ! Și eventuala decizie a judecătorului va avea un cuvânt hotărâtor și în privința viitoareai noastre libertăți de a alege cum vrem să trăim. Adică, vom fi liberi să alegem, sau vom fi siliți să acceptăm soluțiile „științifice” găsite de mai-marii acestei lumi pentru viața, hrana și sănătatea noastră ?
De aceeam d-nul Augustin de Livois, președintele IPSN, ne îndeamnă să facem cât mai larg cunoscut acest caz, astfel încât petiția de care vorbeam în postarea precedentă să atingă 1 milion de semnături până pe 7 aprilie. În prezent, petiția numără cam 500 000 de semnături, și i-a fost înmânată lui Emmanuel Giboulot în cadrul unui picnic festiv organizat în fața Tribunalului din Dijon de către suporterii săi.
Iată deci, mesajul original al d-lui Augustin de Livois, pentru cei care cunoașteți franceza:
Institut pour la Protection de la Sante Naturelle

Jugement le 7 avril


Madame, Monsieur,

Comme vous l’avez sans doute entendu à la radio ou à la télévision, le viticulteur Emmanuel Giboulot, poursuivi pour avoir refusé un dangereux pesticide, est passé hier au tribunal correctionnel de Dijon, comme prévu.

Nous étions plus de mille personnes à ses côtés. De nombreuses associations, locales et nationales, étaient présentes. Nous lui avons remis près de 500 000 pétitions de soutien, dans une atmosphère d’enthousiasme extraordinaire. Grâce à vous, je peux témoigner que cette épreuve a été transformée pour Emmanuel et sa compagne en un grand moment de chaleur et de convivialité.

Vous pouvez consulter sur la page Facebook de soutien nos photos du pique-nique festif organisé devant le tribunal, et de la remise de notre pétition, juste avant l’audience. (1)

Mais malgré cette mobilisation, la Procureure a insisté sur sa culpabilité. Elle a requis 1000 euros d’amende, dont la moitié avec sursis, avec inscription à son casier judiciaire.

Le jugement sera rendu le 7 avril.

Nul ne sait aujourd’hui de quel côté pencheront les juges. Mais une condamnation, même symbolique, serait un terrible désaveu envoyé au monde de l’agriculture bio, et une très mauvaise nouvelle pour l’environnement.

Car, ne l’oublions pas, Emmanuel Giboulot entrerait alors juridiquement dans la catégorie des délinquants. Un homme qui mériterait au contraire d’être décoré pour son courage !

Cette condamnation, si elle a lieu, contribuera de façon grave à amplifier le climat de peur, et à décourager les bonnes volontés parmi les personnes tentées par l’approche biologique.

Elle confirmera les agriculteurs biologiques dans l’idée que, quelles que soient leurs convictions personnelles, c’est au bout du compte les autorités administratives et leurs méthodes chimiques qui s’imposent sur leur propre terrain !

La décision du tribunal n’a pas encore été prise. Mais si notre mouvement s’essouffle maintenant, cela pourrait être considéré par les juges comme le signe que l’opinion publique se désintéresse du problème !

Ne commettons pas cette erreur stratégique. Poussons maintenant notre mobilisation encore plus loin. Nous avons encore 5 semaines et nous pouvons atteindre un million de signatures !

Je compte donc sur vous pour continuer à récolter des pétitions de soutien autour de vous en transférant l’appel d’Emmanuel Giboulot (à voir ici).

Parmi bien d’autres, la radio Europe 1 a relevé l’exceptionnel mouvement de soutien autour d’Emmanuel, et indiqué que « cette mobilisation pourrait jouer en la faveur du vigneron lundi ». (2)

C’est certainement vrai car, sans cela, la Procureure aurait très probablement requis une peine beaucoup plus grave.

Mais en continuant à récolter des pétitions, nous pouvons obtenir qu’Emmanuel Giboulot soit relaxé et sorte du tribunal sans la moindre condamnation le 7 avril. Et c’est ça qui est, de très loin, le plus important.

Face à nous, de puissants réseaux se mobilisent. Certains accusent Emmanuel Giboulot d’être un « intégriste du bio ». Il a pourtant déclaré lui-même à l’audience qu’il aurait accepté de traiter sa vigne si la menace de le maladie avait été réelle. Mais la maladie, la flavescence dorée, n’est même pas présente dans son département, la Côte-d’Or ! Il n’y en a pas à l’heure actuelle à des kilomètres autour de ses vignes. Traiter avec un pesticide ne servirait strictement à rien.

D’autres font courir le bruit un peu partout sur Internet que le traitement par pesticide est indispensable et bénéfique. Ceci alors que l’Institut National de la Recherche Agronomique (INRA), a lui-même publié un rapport sur cette maladie, expliquant que les traitements actuels imposés aux agriculteurs sont :

« polluants, coûteux, et contrecarrent la démarche de réduction de pesticides de la filière viticole. Ces plans de lutte obligatoire posent en outre d’énormes problèmes aux viticulteurs engagés en Agriculture Biologique ou en processus de conversion vers celle-ci. » (3)


Encore une fois, nul ne sait aujourd’hui de quel côté pencheront les juges. Mais après tout ce que nous avons fait jusqu’à présent, n’abandonnons pas Emmanuel maintenant, alors que le danger d’une condamnation pèse plus que jamais sur sa tête.

Continuez à rassembler des signatures de soutien autour de vous.

Transférez la pétition à toutes les personnes que vous connaissez, en leur indiquant qu’elles ont encore jusqu’au 7 avril pour signer !

Le viticulteur poursuivi parle
Lien ici.

Un grand merci,

Augustin de Livois
Président de l’Institut pour la Protection de la Santé Naturelle

Sources :

1 Notre page Facebook
2 Europe 1, Un agriculteur bio poursuivi pour avoir dit non aux pesticides
3 INRA, Flavescence dorée de la vigne

Să nu spunem că lucrurile acestea se întâmplă numai la ei, acolo ! Oricând se pot întâmpla și la noi… Și în România ar putea fi chiar mai rău, pentru că nu știm sigur ce susținere ar avea un român aflat eventual în aceeași situație.

Așadar, să luptăm acum, când se poate, în felul în care se poate !

Posted by: childagain | February 23, 2014

Cele cinci probleme importante ale vieții cuiva

Mărturisesc că ideea acestei postări mi-a fost furnizată de un… vis ! Nu de un vis cu ochii deschiși, ci de un vis ”clasic”, de noapte.
A fost un vis cu totul deosebit, din mai multe motive. În primul rând, nu semăna deloc a vis, ci părea realitate pură. (Desigur, multe vise par astfel, deci nu e acesta singurul criteriu al diferențierii lui.) Apoi, mi l-am amintit aproape în întregime. Și, nu în ultimul rând, conversația din vis (întrucât de o conversație era vorba – mai precis, un interviu) a curs atât de clară, logică, fluentă, fără nici o pauză de gândire, și în același timp, atât de profundă și înțeleaptă – încât mi se părea mie-însămi că vizionez un film.
Ca să prezint visul pe scurt, pot spune doar că era vorba de un interviu pe care cineva – o femeie – mi-l lua, referitor la viața mea. Din păcate, nu-mi mai amintesc în ce împrejurări, pentru că știu că era o întreagă poveste, dar îmi amintesc foarte bine punctele esențiale ale interviului. Imediat după sculare, aș fi putut spune răspunsurile cuvânt cu cuvânt, acum, mi-a rămas doar esența. Iar principala întrebare a acestui interviu era exact cea din titlu: care au fost cele cinci probleme mai importante ale vieții mele ?
Partea uluitoare a fost aceea că, în vis, știam exact care erau acele probleme, fără să mă gândesc nici o clipă ! Și le-am explicat atât de frumos, psihologic, și cu lux de amănunte, așa cum în stare de veghe cred că nu aș fi fost în stare. În primul rând, în stare de veghe, nici nu aș fi știut ce să spun mai întâi: care or fi fost cele mai importante cinci probleme ? Și, de ce tocmai cinci ? În vis, știam totul perfect, fără nici un moment de ezitare. Dovadă că subconștientul nostru este mai înțelept decât partea noastră conștientă. Iar dacă e să îl credem pe mediumul și terapeutul Edgar Cayce, care spune că subconștientul reprezintă, de fapt, sufletul nostru, atunci  e perfect de înțeles de ce este el mai înțelept decât haina sa actuală.
Așadar, ca să fac o scurtă ”dare de seamă” a celor cinci probleme -  doar ca să înțelegeți ce consideră subconștientul a fi probleme – voi începe cu prima. Se pare că prima problemă a vieții mele, încă din adolescență,  ar fi fost dorința (nerealizată) de a face parte dintr-un grup. de a aparține unei comunități de prieteni, așa cum vedeam la alți tineri de vârsta mea. Dar eu am fost dintotdeauna retrasă și ”aparte” și nu m-am potrivit nici unui grup. Atunci când am început să am prieteni, mi-am făcut doar câteva prietene foarte bune și asemeni mie, precum surorile, pe care le mai am și astăzi în cea mai mare parte, și alături de care am trecut prin toate problemele și dilemele vârstei/vârstelor.
A doua problemă ar fi fost căutarea iubirii romantice, absolute, a iubirii adevărate – iarăși un ideal nerealizat ! ( Desigur, poate  și cerințele mele erau prea mari, dar și oferta, destul de săracă. :) )  De iubit, am iubit îndeajuns pentru câteva vieți, dar totuși nu a fost acea iubire de o viață. Și asta se vede din faptul că toate acele iubiri – oricât de mari, profunde și aducătoare de trăiri și amintiri ce nu se șterg – totuși, au trecut, și-au urmat drumul lor. Nu a mai rămas din ele decât amintirea, povestea ce se derulează în spatele ochilor închiși ca și cum ar fi fost ieri. Dar, fără să mai doară ca atunci…
A treia mare problemă a vieții mele ar fi fost chiar divorțul meu. Am făcut bine, am făcut rău ? Va rămâne întotdeauna o amintire dureroasă doar privindu-l pe băiatul meu, care ar fi putut avea o altfel de viață. Ar fi putut crește altfel, cu tatăl lui lângă el mereu, și m-ar fi scutit și pe mine de multe dureri, neliniști și greutăți. Cred că aceasta e singura problemă de care sunt aproape în întregime responsabilă, pentru că am contribuit la crearea ei. Dacă aș fi ales altfel atunci, dacă aș fi trecut peste neîmplinirea mea personală… Dar în acel moment, nu am putut face asta, pentru că eram încă prea copil, și mai aveam încă visuri despre găsirea iubirii adevărate… un mare nor de fum ! Iar mai târziu, când m-am răzgândit, și am vrut să trec peste visurile mele pentru a-i fi bine copilului, și celor dragi, a fost chiar prea târziu ! Fostul meu soț își găsise idealul lui de iubire – care era mult mai pământesc, și mai ușor de găsit decât al meu.
A patra problemă nu mi-o amintesc prea bine, dar în contextul celor de mai sus, cred că ar fi putut fi vorba despre alegerea de a pleca din țară, pentru a trăi și munci pe alte meleaguri. Iarăși, o alegere cu consecințe pentru ceilalți – pentru cei dragi, și pentru mulți alți oameni ! O alegere bună doar din anumite puncte de vedere, dar mai puțin inspirată din altele. O alegere care m-ar fi putut scăpa de grija zilei de mâine – lucru care este încă în pregătire, dar, pe de altă parte, a făcut rău copilului meu, care nu s-a adaptat niciodată, și a rămas un dezrădăcinat. Pentru el, nu a fost doar o inadaptare „de început”, dovadă că, după doi ani, a declarat că vrea să se întoarcă în țară, pentru că aici, unde ne aflăm, nu este locul lui.
Iar ultima problemă, de care îmi amintesc foarte bine, este una de natură pur spirituală, și se referă la percepția mea despre Dumnezeu și Iubirea Sa. Dar pe aceasta nu vreau să o discut aici, pentru că nu ar fi de nici un folos pentru ceilalți. Unele lucruri, e bine să rămână doar între om și Dumnezeu… Și totuși, pentru mine este cea mai importantă problemă dintre cele de până acum, și cu cele mai mari urmări.
Dacă am prezentat aici visul meu, și cele cinci probleme, am făcut-o doar gândindu-mă că ar fi util pentru fiecare  să se întrebe care sunt, sau au fost, cele mai importante probleme din viața sa. Nu știu dacă numărul cinci din visul meu are o semnificație universală, sau doar pentru mine personal. Știu doar că acest număr, în numerologia pitagorică semnifica începutul vieții spirituale, religiozitatea.
Poate că nu e obligatoriu să avem cu toții cinci probleme în viață, cine știe… Poate că unii au două, sau trei, sau șapte, sau…cine știe – una singură, mare și nerezolvată !
Dar totuși eu am lăsat în titlu numărul cinci, pentru că așa mi-a vorbit mie subconștientul meu.
Cât despre termenul ”probleme” – și aici pot exista interpretări. De fapt, cred că le putem numi mai curând: nelămuriri dureroase ale vieții noastre, sau neîmpliniri, sau dubii. Oricum, este vorba despre lucruri sau situații nerezolvate, care nu au avut un răspuns clar în timpul vieții actuale – și poate de aceea subconștientul meu le-a numit ”probleme”.
Cât despre semnificația visului meu, pentru mine e destul de clară: subconștientul a vrut să mă ajute să îmi ”structurez” problemele, ca să înțeleg singură ce am realizat până acum, și ce nu. Nu mi-a oferit soluții, ci doar o altă vedere asupra faptelor și situațiilor cunoscute. Și, m-a mai ajutat să înțeleg ceva: faptul că unele probleme vechi, chiar și nerezolvate, nu contează decât pe moment, și nu pe ansamblul vieții cuiva (exemplu, cele din prima tinerețe). Pentru că viața ne schimbă… Chiar dacă ni s-ar oferi, printr-o minune, soluții la problemele din trecut, poate că acum nu ni  le-am mai dori chiar atât de tare… :)
Închei dorindu-vă numai bine, și ca introspecția să vă fie de folos ! Sper că nu am fost prea plicticoasă sau inoportună vorbind despre visul meu, și despre problemele mele personale, dar scopul a fost să vă ajut și pe voi, oferindu-vă experiența mea. Oricum, simplul fapt că pot vorbi despre ea detașat, înseamnă că am depășit-o, și o privesc acum doar drept material de studiu.
Să ne fie viețile noastre de folos !
P.S. Între timp, am mai aflat unele semnificații ale numărului 5. Se pare că ar reprezenta omul în sine, aflat între pământ și cer, sau la intersecția dintre  spirit și materie. Însăși reprezentarea grafică a omului, cu brațele și picioarele desfăcute, ar fi o pentagramă.
O altă interpretare spune că numărul 5 ar fi cifra harului, adică a intervenției Divinului în lumea materială.
Poate că unii dintre dv. cunoașteți deja situația, pentru că ați primit petiția prin mail, dar eu o pun totuși aici, în vederea tuturor, pentru că este vorba despre o cauză care ne interesează pe toți.  Cred că ați înțeles deja că este vorba despre dreptul de a practica o agricultură bio, fără pesticide. Acest viticultor despre care este vorba în linkurile de mai jos – Emanuel Giboulot – a fost aspru sancționat de către Procuratura regiunii sale de reședință pentru refuzul de a răspândi un pesticid dăunător peste viile sale. Mai exact, el este amenințat cu închisoarea și o amendă de 30 000 Eur.
De când se știe, acest viticultor a practicat o agricultură bio, utilizând numai mijloace naturale de protecție pentru viile sale – și are cele mai bune rezultate. El ne spune – și eu îl cred – că ar exista și alte metode de protecție contra cicadelor – insectele pentru care era menit pesticidul – metode perfect naturale, cunoscute de localnici de sute de ani, și aplicate cu succes. În schimb, acel pesticid ar ucide nu doar cicadele, ci și albinele, ceea ce ar fi un dezastru pentru polenizare, și deci pentru viitoarea recoltă a viilor.
Se pare că procurorul este imun la argumente – dealtfel, el a refuzat să îl vadă pe Emanuel Giboulot, anulând întâlnirea prevăzută în ultimul moment – și a preferat să îl trimită în fața tribunalului corecțional, alături de infractorii de drept comun.
Această situație nu este una „de interes local”, prin implicațiile sale  – și eu cred că acei responsabili de mersul lumii la nivel înalt au simțit aceasta, și de aceea l-au ”manevrat” pe procuror pentru a lua cele mai drastice măsuri, pentru a înnăbuși din fașă orice revoltă, orice neascultare în privința aplicării Codexului alimentarius. Viticultorul în cauză a simțit și el aceasta, și după cum spune în frumoasa sa declarație – pe care cei ce știți franceza o veți găsi ceva mai jos – eventuala sa condamnare ar însemna, de fapt, condamnarea libertății de alegere, și chiar a agriculturii biologice. Ar însemna, în fapt, impunerea prin forță a Noii Ordini Mondiale.
Să ne gândim puțin și la situațiile similare din România – unde ni se va impune respectarea acestui Codex, care înseamnă, printre altele, introducerea unui îngrășământ chimic cu potențial cancerigen

http://www.urbaniulian.ro/2010/01/21/nemernicie-romania-va-experimenta-pe-populatie-produsul-cancerigen-initium-daca-nici-acum-nu-reactionam-atunci-cand/

ce ar distruge grâul pe timp de 5 sau 10 ani. Și de fapt, acest Codex scoate în afara legii toate produsele naturale, și toate metodele de terapie alternative, luându-ne dreptul de a consuma altceva decât chimicalele aprobate prin lege.
Iată o reamintire a petiției împotriva acestui Codex – care, sincer, nu știu ce efect a avut:

http://www.petitieonline.net/petitie/petitie_impotriva_codex_alimentarius_care_urmeaza_a_fi_adoptat_in_decembrie_2009-p61682048.html

Și acum, redau aici videoclipul cu declarația lui Emanuel Giboulot, sperând că majoritatea dintre dv. veți înțelege gravitatea situației:
și linkul pentru semnarea petiției în favoarea sa, care l-ar ajuta să nu intre la închisoare:

http://ipsn.eu/petition/viticulteur/index.php

Institut pour la Protection de la Sante Naturelle

Déclaration de soutien à Emmanuel Giboulot

Cher Emmanuel Giboulot,

Vous pouvez compter sur notre soutien sans faille dans l’épreuve que vous traversez.

J’estime que, au vu du contexte, il est absurde que vous soyez aujourd’hui convoqué devant le tribunal correctionnel.

C’est pourquoi je tiens à vous faire savoir que nous sommes des centaines de milliers à vous soutenir, et à encourager notre entourage à faire de même.

Permettez-moi de vous souhaiter, à vous et à votre famille, de surmonter cette épreuve avec sérénité. Soyez fier du bel exemple que vous donnez à tous les agriculteurs de France – biologiques ou conventionnels – et à tous les citoyens, et de votre attitude responsable face aux menaces qui pèsent aujourd’hui sur les abeilles.

C’est notre conviction totale, et j’espère que les milliers de lettres de soutien comme la mienne que vous recevrez vous apporteront le réconfort que vous méritez. C’est la moindre des choses dans un pays qui a un tel patrimoine environnemental à protéger, et où pourtant la biodiversité est si gravement menacée.

Solidairement,

PS : En raison du très grand nombre de connexions simultanées, nous avons dû suspendre le compteur automatique de signatures. Nous le mettrons à jour manuellement heure par heure. Merci de vos soutiens !

Nombre de signatures :
401 960‏
le 20/02/2014 à 18:55‏


Prénom
Nom
Code postal Hors France, mettre aussi l’indicatif pays ex: BE-1000
Adresse Email
Cochez ici si vous souhaitez être tenu(e) informé(e) des suites de notre action en recevant l’info-lettre de l’IPSN par courrier électronique.
Cochez ici si vous désirez recevoir des informations pratiques sur la santé naturelle par courrier électronique.
Votre adresse email restera strictement confidentielle et ne sera jamais échangée. Pour consulter notre politique de confidentialité, cliquez ici.
Posted by: childagain | February 16, 2014

Clubul Happy, sau despre alți oameni valoroși ai vieții mele

Revin după ceva vreme, necesară clarificării situației mele profesionale, pentru a vorbi despre un subiect drag mie, și înrudit cu cele de dinainte: despre minunații mei pacienți – care nu îmi sunt doar pacienți, ci și prieteni. Pentru cine nu știe încă, eu sunt medic generalist ajuns pe meleaguri normande, și care a avut multe de pătimit în vremurile de început. Toate obstacolele și ghinioanele ce se pot închipui unui medic începător pe alte meleaguri nu m-au ocolit defel; ba chiar, cred că destinul a năcocit și altele noi, special pentru mine. :) Am avut chiar perioade în care credeam că am depășit limita suportabilului… De aceea, cred, ideea mea despre destin s-a schimbat, și nu în bine, și chiar și credința mea s-a transformat radical. Nu a dispărut, ci doar s-a transformat – dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.
După cum spuneam, ca o continuare a postării mele despre oamenii frumoși din viața mea, și în același timp, pentru a răspunde temei propusă de Clubul Happy, am hotărât să vorbesc, măcar în linii mari, despre acei oameni care îmi umplu viața, și fără de care nu aș fi devenit un medic adevărat, ci doar unul corect: pacienții mei.
Întrucât acum mă aflu în Franța, și cele mai importante ultime întâmplări profesionale din viața mea au avut loc aici, voi vorbi cu precădere despre pacienții de aici; dar trebuie să spun că, toată viața mea, am avut parte de pacienți extraordinari, pe care i-am iubit, și care m-au iubit, și care, de exemplu, la plecarea mea din România, au fost foarte triști, și mi-au spus că nu vor mai găsi pe nimeni  să mă înlocuiască. Și, știu că nu se refereau la a găsi un nou medic de familie… Poate că acesta a fost păcatul meu, pe care l-am ispășit apoi îndelung pe meleaguri străine: faptul că am părăsit acei pacienți care mă iubeau. Deși, am avut și circumstanțe atenuante: nu poți trăi toată viața la limită, de la o lună la alta, și lăsându-ți părinții să muncească încă peste pensie ca să poată trăi, deși au muncit și până atunci, toată viața lor.
Dar, lăsând această mică paranteză, am promis că voi vorbi despre pacienții de aici. Contrar a ceea ce se spune despre francezi, ei nu sunt deloc reci, și nici închiși. Dimpotrivă, sunt oameni extrem de calzi și de comunicativi, ca și românii, și care, atunci când văd că îi asculți cu adevărat, îți oferă toată viața lor pe tavă. Ca și în România, consultațiile mele nu constă doar în stricta prescriere de sfaturi și prescripții profesionale, ci se transformă în mici discuții amicale, despre familiile lor, viețile lor, planurile lor de viitor. Cu unii dintre ei, mai inteligenți și introspectivi, abordăm chiar teme psihologice și spirituale.
Se pare că tocmai acest aspect le lipsește medicilor francezi, și de aceea pacienții sunt foarte încântați atunci când întâlnesc pe cineva care chiar îi ascultă. Dar, dincolo de asta, rămân calitățile lor umane, care se simt pe dată, după ce se depășește perioada de acomodare. Încrederea – cred că nu mulți dintre ai noștri ar acorda încredere necondiționată unui medic străin; apoi, căldura, solicitudinea, prietenia chiar ! Atunci când îi întâlnesc în afara cabinetului, aceste întâlniri nu sunt deloc formale, ci par regăsiri ale unor prieteni vechi.
Însă, cea mai mare dovadă de iubire și încredere din partea lor am avut-o în perioada cea mai neagră a vieții mele – adică, în ultimele luni – când am fost nevoită să iau hotărârea de a închide cabinetul, din cauză că încasările erau cu mult sub limita datoriilor către stat. Aici există o ctegorie de pacienți care sunt, ca să le spunem așa, cazuri sociale, iar consultațiile lor sunt plătite de către Casa de Asigurări, la un anumit interval, ce poate ajunge și până la două luni. Majoritatea pacienților mei (care oricum nu sunt foarte mulți) făceau parte din această categorie… Și atunci, vă puteți închipui cât de bine mă puteam descurca, atunci când datoriile de plătit către stat ajungeau mereu la dată fixă, dar majoritatea încasărilor mele veneau peste două luni.
Ei, și atunci, am fost nevoită să iau această hotărâre, pentru că nu mai aveam nici din ce plăti chiriile. Iar reacția lor a fost cu totul înduioșătoare ! Toți au fost întristați, două paciente chiar au plâns pentru că le părăseam (dacă eram în România nu ar fi părut așa de mirare, dar aici, în altă țară…), și toți, absolut toți, și-au exprimat sprijinul ! Unii au vrut să facă o petiție să primesc ajutor financiar de la stat (dragii de ei, nu știau ei cum merge sistemul), alții mi-au oferit ajutorul lor personal. ”Doamna doctor, puteți veni la noi, dacă aveți nevoie de ceva.” Cum să nu ți se pună un nod în gât când vezi că acești oameni te-au adoptat, cu bune și cu rele, și te consideră de-a lor ! Cum să nu vezi Divinul din ei !
În această perioadă grea am primit și sprijinul nesperat al unui coleg francez, un om deosebit de cald și de distins, care a vorbit pentru mine, pentru a fi primită ca un al treilea asociat la un cabinet de grup din același cartier cu mine, în locul unui medic care ieșea la pensie. A fost un gest atât de cald și neașteptat, încât pur și simplu, m-a mișcat până în profunzime. Iată că frncezii nu sunt reci ! Iată că nu sunt xenofobi – sau, cel puțin, nu toți ! Ei prețuiesc calitățile umane simple – ca noi toți.
Acest medic francez care m-a ajutat era cunoscut și drept un om foarte credincios, un catolic fervent, și activa în unele asociații de voluntari pentru persoanele defavorizate. De fapt, de când l-am întâlnit, am simțit în el o căldură umană, și o preocupare pentru sufletele celorlalți, dincolo de aspectul profesional.
După spusele unei dragi paciente de-a mea de origine spaniolă (am și spanioli, irlandezi, chinezi), se pare că Fecioara a răspuns rugăciunilor mele, ajutându-mă printr-un om care și el o asculta. Vă închipuiți, deci, bucuria dragilor mei pacienți, atunci când i-am anunțat că voi reveni peste o lună și jumătate, în același cartier ! Majoritatea nici nu și-au luat dosarele înapoi, deși în acest interval eu nu îi pot consulta. (Și, la cât de tipicari sunt francezii, și la ce preț pun ei pe acte, asta spune ceva !)
Iată, pe scurt, întâmplările mele, și oamenii minunați din viața mea, dincolo de familie și prieteni. Ca să vorbesc mai mult despre ei – aliniindu-mă scopului descris de Clubul Happy de a vorbi despre oameni care au realizat ceva în viețile lor – mă voi rezuma doar la trei cazuri, deși toți sunt minunați, și au luptat din greu în viețile lor. Mă voi referi deci, la doi dependenți de droguri (da, aici este o situație des întâlnită, și se dau tratamente de durată cu opiacee după ce pacienții ies din clinici), care au avut voința și curajul de a încerca să se elibereze de aservire. Contrar a ceea ce se poate crede, sunt oameni foarte decenți și bine-crescuți, deși unul dintre ei este un fost pușcăriaș, și nu vor decât să fie tratați omenește, cu respect și adevărat interes pentru sănătatea lor. Ei înțeleg foarte bine diferența dintre situația când chiar vrei să faci ceva pentru ei, și când doar le dai prescripția în continuare. Eu, mărturisesc, nici nu am făcut mare lucru față de alți medici, ci doar i-am încurajat să lupte pentru sănătatea lor, și le-am trezit stima de sine. Ei singuri au luat hotărârea de a se interna din nou într-o clinică, de data aceasta pentru a fi ajutați să reducă tratamentul cu morfinicul care i-a ajutat să scape de dependența de droguri. Și acesta este un lucru mare în situația lor – pentru că. se știe că lucrul cel mai greu este să convingi un dependent să se trateze, darmite să se mai și interneze. Ei aveau deja voința și curajul. Poate că le lipsise doar o încurajare.
Cel de al treilea caz este al unei foarte dragi paciente, de origine spaniolă, care a avut o viață ca un roman. Părăsită în stradă, în mod rușinos, de către primul soț, care își luase o amantă, ea a trebuit să renunțe și la copii, pentru că soțul întreținuse familia, iar ea nu avea absolut nimic. După o perioadă foarte grea. în care ar fi putut de o mie de ori să aleagă calea unei vieți ușoare ca femeie întreținută (arată superb și acum, la peste 70 de ani, cu un corp suplu și musculos, care ar trezi invidia multor femei de 30), a învățat meseria de ”aide-soignante” – adică, îngrijitoare la un azil de bătrâni, unde a muncit timp de 20 de ani. În această perioadă l-a cunoscut și pe al doilea soț – un om deosebit, un francez cu câțiva ani mai tânăr decât ea, care o iubește și o prețuiește enorm. Am avut ocazia să văd proba acestei iubiri în mod practic, în urmă cu câteva luni, când doamna a trecut printr-un episod de depresie severă (are o depresie recurentă, după toate întâmplările vieții ei), iar el i-a stat alături cu mult devotament. Singura durere a vieții ei este îndepărtarea de copii, care au privit-o cu reticență mulți ani, în urma imaginii create de tatăl lor, și au considerat-o pe ea cea vinovată de destrămarea căsniciei părinților lor. De-abia de curând, fiind la casele lor, și cu copii ei-înșiși, au reînnodat legăturile.
Iată exemple de oameni care au luptat cu condițiile vitrege, și au realizat ceva în viețile lor, unii dintre ei (cum este pacienta din urmă) ajutându-i și pe alții.
Întrucât am spus destule, prefer să mă opresc aici, rugându-mă din suflet ca toți dragii mei pacienți, din trecut și de acum, să își rezolve problemele vieților lor, și să aibă parte de ocrotirea și sprijinul de Sus pe care îl merită sufletele lor bune.
Cu adevărat, atunci când oamenii sunt plini de iubire, ei nu sunt niciodată singuri, și nici problemele lor insolubile.
Posted by: childagain | January 16, 2014

Club Happy

childagain:

Iată o idee binevenită, a unei persoane de valoare ! O preiau aici, poate patrticipăm mai mulți.

Originally posted on Artele şi ştiinţele vieţii:

Pentru că suntem fericiţi, stă în puterea noastră să  echilibrăm” balanţa” în favoarea acestei situaţii, şi în alte vieţi, prin gesturi simple. Şi nu în fiecare zi, nu în fiecare săptamână ci doar o dată la o  lună. Câte o singură faptă bună, măcar la o lună. Fără a porni o polemică legată de ceea ce înseamnă o faptă bună şi fără a uzita de termeni inutili ca defavorizaţi, donaţii, sponsorizări şi altele. Ci în condiţii de resurse limitate. Ca un semn de implicare în social şi fără ca aceasta idee să  graviteze în jurul unor sărbători, campanii sau bani. Acţiune pornită din acordarea cu tonurile sufletului. Fără aşteptări.

Este un exercitiu şi pentru mine, pentru că am să o fac detaşat, conştient şi benevol, unor necunoscuţi. Voi posta în fiecare lună câte un articol legat de acest club, prin care am să aduc în faţă câte o poveste a…

View original 107 more words

Posted by: childagain | January 16, 2014

Darul oamenilor

Oare ce e mai frumos pe lume, decât să simți căldura umană ? Să simți că, fie și în ținuturi îndepărtate, singur, înfruntând greutățile și ducându-ți poverile, există oameni cărora chiar le pasă de tine ! Oameni străini, cu altă limbă și cutume, dar care, atunci când ești la greu, dovedesc tot atâta căldură și prețuire cât și ai tăi !
Cu adevărat, importante nu sunt alcătuirile exterioare, și ceea ce viața efemeră ne agață în vitrina personalității noastre. Căci dincolo de ele, dincolo de ”datul” familiei, țării, rasei, există o scânteie nemuritoare, o lumină pură care e aceeași în toate lumile, cunoscute sau nu. Lumina asta este Sinele divin din noi, este iubirea nemuritoare.
În ultimul timp, mi s-a oferit privilegiul de a simți această lumină în cei din jurul meu, și de a vedea cât de asemănătoare este ea cu lumina pe care o simțeam acasă. De fapt, am înțeles că, dacă ducem cu noi lumina, și dacă o vedem și în ceilalți, pretutindeni este acasă.
Și, cel mai mare dar al vieții sunt oamenii frumoși pe care ne e dat să îi întâlnim. Putem să avem, sau nu, bani, slujbe, poziție socială, dar dacă nu ni se trimit acei oameni frumoși pe drumul vieții noastre, nimic nu contează cu adevărat. Și reciproc, dacă avem acei oameni frumoși în viețile noastre, cu ajutorul lor putem obține tot ceea ce avem nevoie. Desigur, cu condiția să fim și noi oameni frumoși pentru ceilalți.
Până acum, nu înțelesesem pe deplin ce bogată eram ! Chiar la pământ fiind, și neștiind ce va aduce ziua de mâine, eram totuși necuprins de bogată ! Pentru că întotdeauna am avut, și am atras, oameni frumoși în viața mea.
Atunci când alții nu știau sigur dacă prietenii lor erau sinceri, sau stăteau alături de ei doar pentru anumite avantaje, eu am avut norocul ( eu îi zic noroc, dar poate fi, pur și simplu, un dar) neprețuit de a avea prietene care mă iubeau până și în mizerie, sau erau fericite să împartă cu mine puținul lor. Prietene pe care le puteam suna la orice oră din zi sau din noapte, ca să vorbim despre orice și nimic, sau să le spun ce îmi lipsește. Prietene pe care, aproape sau departe geografic, tot aproape le simt, și atunci când ne reîntâlnim după mai multe luni, sau chiar ani, ne reluăm ”vorbele” de parcă ne-am fi despărțit ieri.
Dar, darul meu nu se sfârșește aici ! Poate că trebuia să încep cu familia mea neprețuită, care a fost și este cea mai minunată familie. Părinții mei sunt acel gen de părinți – iubitori, dar nu sufocanți; cu valori clasice, dar și extrem de deschiși; gata oricând să mă sprijine în orice întreprind, dar să îmi lase și libertatea de a fi eu-însămi – acel gen de părinți, zic, care apar mai mult prin romane ! Doar că, ai mei sunt adevărați, și îi iubesc. În mare parte, datorită lor am ajuns omul care sunt astăzi.
Apoi, și restul familiei mele: mătuși, unchi, verișori – e o familie ideală, fără certuri și invidii, fără bârfe, fără egoisme și zgârcenie.Gata oricând de o vorbă bună, și de un ajutor la nevoie. Cu adevărat. în rarele ocazii când îi văd, mă simt exact ”ca în familie” – deși anii au trecut, și nu mai sunt copil. Dar, alături de ei, sau doar când mă gândesc la ei, mă simt ocrotită, simt că aparțin de undeva – chiar dacă viața ne-a purtat pe fiecare pe alte cărări.
Apoi, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, și familia mea prin alianță – socrii mei, și cumnații, toate rudele din partea fostului meu soț – sunt niște oameni ”de pus la rană” ! Da, dacă o noră vorbește astfel despre socrii ei, chiar și după divorț, atunci trebuie să fie ceva aici ! ;) Pot spune doar că, îi văd chiar și acum, ca pe a doua pereche de părinți ai mei.
Și fostul soț este un om bun, și a fost dintotdeauna, și un tată minunat. Incompatibilitățile noastre nu schimbă faptul că este un om foarte bun. Uneori, cred că Cineva de Sus mi-a dăruit anume cel mai bun tată pentru copilul meu, și cel mai bun partener pentru a trăi această experiență capitală a vieții care este maternitatea, și creșterea unui copil.(Care și el, este un dar al vieții mele, în ciuda grijilor și neputinței care mă cuprind uneori.)
Dar, lăsând la o parte familia și prietenii apropiați ca și frații, darurile mele nu se termină aici ! Pe oriunde m-au purtat pașii în viață, întotdeauna mi-au ieșit în cale cei mai minunați oameni. Nu exagerez, au fost oameni aproape necunoscuți care m-au ajutat și m-au sprijinit la vreo nevoie, iviți ca din senin. Uneori, doar pentru o clipă, alteori au mai rămas în viața mea, dar totdeauna au apărut exact când aveam nevoie de ei. Și în real, și în virtual !
Și astfel, ajung din nou la minunatul gest al unui om de altă limbă și naționalitate, care m-a mișcat profund, tocmai pentru că, nu mă așteptam la el ! A fost ca o ”batere pe umăr” de Dincolo, ca și cum Cineva mi-ar fi spus: ”Vezi ! Spuneai că ești săracă. Dar, tu ai avut parte de cele mai mari daruri ale vieții.Și nici măcar nu le-ai băgat în seamă, pentru că ți s-au părut lucruri obișnuite ! Tu ai trăit cu ele de când te știi, dar alții caută o viață întreagă măcar un singur sentiment adevărat, măcar o singură dată să aibă certitudinea că au fost prețuiți pentru ei-înșiși. Și toți banii din lume nu le pot oferi această certitudine.”
Și de aceea, pentru că acest gest frumos m-a făcut să mă gândesc la toți oamenii și gesturile frumoase din viața mea, am simțit nevoia să le aduc un omagiu ! Să le spun că îi iubesc și îi prețuiesc pe fiecare în parte, și mi-aș dori să le pot dărui și eu, măcar o mică parte din ceea ce mi-au dat ei la nevoie. Și mă rog ca alții, mai puternici decât mine, să le dăruiască restul.
Poate că tot ce am scris mai sus pare prea edulcorat, prea ideal pentru a fi adevărat. Da, poate că și eu aș gândi astfel, dacă aș citi aceste lucruri despre viața cuiva, fără să le fi trăit eu-însămi ! Dar eu le-am trăit, și știu acum cât am fost de norocoasă.
Dacă am avut parte și de necazuri, de suferințe ? Desigur, duium ! Dar, probabil că oamenii frumoși din viața mea au fost compensația. Unii au parte de darul vreunui talent, alții, de darul banilor, sau al unei înalte poziții sociale sau politice. Și, câte și mai câte daruri există ! Eu am avut, însă, unul mai mare decât toate: darul oamenilor.
Ce mai pot spune, decât… Fericiți cei ce sunt iubiți ! Chiar și în vârtejul nevoilor, tot fericiți.
Posted by: childagain | January 13, 2014

Există timpul ? (III)

După cum spuneam anterior, am hotărât să vorbim despre cauza pentru care ni se permite să alegem doar o singură ”variantă” sau linie temporală într-un anume moment, și nu ne putem întoarce mai apoi, ca să ne schimbăm alegerea.
Fără a ne gândi la explicații extrem de profunde și misterioase, chiar și cu simpla noastră rațiune omenească putem înțelege, oarecum, această motivație. Desigur, ea este ușor de înțeles pentru un credincios, iar pentru atei, mai puțin. Totuși, și pentru ei, există motivele ce țin de modificările pur fizice ale universului care ar putea apărea în cazul  unei întoarceri în timp, și despre care voi vorbi puțin mai jos.
Așadar – începând cu explicația spirituală – dacă ne gândim că scopul vieții noastre în trup este atingerea desăvârșirii, atunci, toate momentele vieții noastre ar trebui să slujească acestui scop. Iar viața noastră  ar reprezenta doar o școală, în urma căreia s-ar face ”bilanțul”, și s-ar da nota finală.
Dacă, să zicem, noi considerăm că am făcut o greșeală cândva, și am voi să ne întoarcem ca să o reparăm, și respectiv ca să avem apoi un alt parcurs, iar Divinitatea, sau legile Universului ar permite-o cu ușurință, atunci… care variantă a vieții noastre ar conta la ”numărătoarea” finală ? Dacă presupunem că prima nu se mai pune la socoteală, atunci tot ceea ce, posibil, am făcut bun până atunci, se pierde. Să zicem că ne-am întors, și am continuat cu o altă variantă a vieții noastre. Poate, după un timp, ne dăm seama că aceea era, de fapt, cea greșită, și iarăși am voi să ne întoarcem, ca să o luăm din nou pe prima… Și tot așa.
Problema ar fi că, după o vreme, nu am mai avea nici un simț al responsabilității. Ce dacă greșesc, pot oricând să mă întorc, ca să îmi refac drumul ! Am făcut bine prima dată ? Am făcut bine a doua oară ? Nici eu nu mai știu, dar oricum, poate că nici binele și răul nu există în mod absolut, pentru că noi putem să ne întoarcem oricând ca să ”reparăm” orice posibil rău.
Și astfel e posibil ca, în loc să evoluăm, să devenim mai buni, mai conștienți de faptele noastre, mai responsabili; să devenim doar mai confuzi, și cu simțul moral atrofiat. Desigur, pot exista și situații în care aceste întoarceri să folosească cu adevărat, dar e foarte greu să le apreciem noi, cu mintea noastră omenească.
Dar, pe lângă problema moralei noastre individuale, ar mai interveni și alte probleme. Să ne gândim doar logic: cine ar putea fi îndreptățit la astfel de ”întoarceri” ? Doar anumiți oameni, care au avut în trecutul lor situații speciale și și-au dorit acest lucru cu tărie, sau toți ? Dacă e vorba doar de  anumiți oameni, atunci acest ”favoritism” ar putea stârni proteste îndreptățite din partea îngerilor păzitori, sau altor spirite responsabile cu educația celorlalți. De ce unor spirite să li se permită să își îndrepte o veche greșeală, iar altora nu ?
Și atunci, ar rămâne ca regula să se aplice tuturor,  și deci oricine să aibă dreptul de a se întoarce oricând ar crede că e mai bine așa, și să fie judecat mai apoi în consecință. Dar în acest caz, ne întoarcem la situația descrisă mai sus: cum ar putea căpăta spiritele de nivel mediu și jos responsabilitatea alegerilor lor, și distinge clar binele de rău ?
Între timp, am ”ascultat” și părerile unui prieten și vizitator, legate de problematica morală a întoarcerii în timp. El spune astfel:
Un caz super simplu : un om ( nu neapărat foarte drag ție, dar drag altora ) moare de un cancer găsit prea târziu. Nu cred că cineva ar putea refuza întoarcerea în timp, cu câțiva ani inainte de a fi prea târziu, și de a avertiza persoana respectivă.
Nici măcar nu dau exemplul unei persoane apropiate care ar păți așa ceva, pentru că decizia ar fi mai simplă / evidentă.
Problema întoarcerii în timp ar putea fi rezolvată doar împreuna cu reîntoarcerea în prezent.
Altfel, dacă un time machine s-ar inventa, toți l-ar folosi pentru a-și retrăi tinerețea. Și astfel ai retrăi la nesfârsit perioada de glorie :)
Dacă în schimb te-ai putea întoarce în trecut doar pentru o zi ( ca intr-un fel de concediu ) și atunci când te întorci în prezent te-ai întoarce în același moment ( + un delta micuț :) ) după cel în care ai plecat, astfel ai putea sî îti prelungești viața ca durată considerabil ( chiar dacă faci o singură astfel de excursie pe zi, ai trăi dublu ). Iar cei mai bogați, bănuiesc, ar abuza de astfel de călătorii pentru a trăi mii de ani (în total, de fapt doar 80 in realitatea curentă ).
Deci, cumva, întoarcerea în timp aproape garantează imortalitatea.
O fi asta eternitatea promisă de Zei ?
după moarte, ajungem intr-un loc unde întoarcerea in timp e posibilă ?
Cred că da, prietene, dar depinde cât de ”buni elevi” am fost în timpul vieții!
Făcând suma, pare de înțeles de ce ieșirea din timpul liniar este permisă doar spiritelor cu un înalt grad de iubire, și care au dezvoltat și un anumit nivel de înțelepciune. Este ca la școală, unde premiile se dau numai celor silitori. Sau mai târziu, când suntem deja adulți, și ni se dau mai multe responsabilități la serviciu, și respectiv beneficii, doar dacă avem un nivel de pregătire foarte înalt.
Și, chiar și aceste spirite evoluate, nu se întorc, pur și simplu, în timp, pentru a-și rezolva problemele lor, ci folosesc puterea de a vedea mai multe probabilități pentru a-i ajuta pe ceilalți.
Acestea ar fi, pe scurt, problemele morale pe care le-ar pune întoarcerea în timp. Dar, mai există și alte probleme, care țin se alcătuirea pur fizică a universului nostru, și pe care fizicienii le-au întrevăzut demult. Poate că ați auzit, de exemplu, de ”efectul fluture”. Se spune că, dacă ucidem fie și un fluture, din greșeală, atunci când ne întoarcem, acest fapt ar putea declanșa efecte în lanț, cu creștere exponențială în timp, până ce, probabil, universul în care ne-am întoarce, ar arăta cu totul diferit de acela din care am plecat. De fapt, am fi responsabili pentru distrugerea universului nostru!
Cu atât mai mult, deci, atunci când am face o altă alegere cu adevărat importantă – de exemplu, să ne căsătorim cu altcineva, sau să avem o altă profesie. De fapt, noi am crea un alt univers – un univers paralel, așa cum  am spus în prima postare – și l-am distruge pe primul, cel din care am plecat. Deci, noi ar trebui să fim judecați mai apoi nu numai pentru (relativa) greșeală pe care am vrut să o îndreptăm, ci și pentru distrugerea unui întreg univers. Sau, poate că (o altă ipoteză) întorcându-ne în acel moment, ne-am întâlni cu un alt noi-înșine din acel moment din trecut, și am voi să ne luăm locul… ceea ce ar crea un oarecare haos!
Totul este extrem de complicat, când ne gândim, și poate de aceea… există motive întemeiate pentru care nu ne putem întoarce atunci când dorim. Chiar dacă ne dorim, sau ne-am dorit-o cândva, cu tărie…
Apropos de această dorită întoarcere (și chiar pentru a salva viața cuiva, după spusele oaspetelui nostru), și de ”interdicția” legilor universului, iată un film care spune multe, deși nu are în prim-plan o tematică spirituală, ci una SF: The Time Machine. Dar spiritualul reiese printre rânduri…
Și mi se pare potrivit să închei prin câteva cuvinte de înțelepciune, al căror autor nu mi-l mai amintesc, dar îmi par a rezuma exact tema noastră:
”Trecutul este doar o amintire, viitorul este doar un vis, numai prezentul este ceea ce există, și tot ceea ce există.”
Poate de aceea, toate învățăturile spirituale autentice ne spun să trăim în prezent. Și poate că, în felul acesta, trăind mereu în prezent cu fiecare clipă, ne apropiem de veșnicie.  Întrucât, ce este veșnicia, decât un etern prezent care cuprinde tot ceea ce există ?

Older Posts »

Categories

Lumina simpla

Pastrati rodul vitei - intelepciunea

Zully's Words

My readers are my friends

Trufe și Aguride

Trufe de pe valea Nissei și aguride de aiurea

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

Mélanie's crossroads...

... between West and East - from dawn to dusk...

blogul lui gyuri

Ioan Gyuri Pascu, el insusi

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Spiritualitate - Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru Dan

Proza . Fantasy . Non-fictiune

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Specializarea într-o singură direcție reprezintă o problemă, deoarece cunoașterea deplină are mai multe fațete. Artele și stiințele vieții reprezintă modalități de expresie , de comunicare fără de care existența noastră ar deveni plictisitoare și limitată. Ele reprezintă căi ale creației și , lăsandu-le să se manifeste , se arde întreaga neștiință, producandu-se o transformare profundă, interioară.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

Rokssana's Blog

lemn bun sau lemn rau-tot cenusa....importanta e flacara

BLOG DE DAT CU CAPU`

SERVEȘTE DUȘURI RECI PROSTIEI CALDE

Genunchiul Lumii

Editorial. Identitate. Crochiuri. Strada Sforii. Jurnal de poezii dispărute. Stări. Blogolumea

naomikko

WELCOME :*

innerspacejournal

Educație,creaţie literară, psihologie, pedagogie, diverse

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 87 other followers