Posted by: childagain | March 22, 2015

Despre a fi pe scenă și în afara ei

Cred că întrebarea fundamentală a unei vieți ar trebui să fie aceasta:”Să trăim, sau să ne privim trăind ?” Iată ce mi-a fulgerat prin minte zilele acestea, când nu mai știam găsi echilibrul corect între ”a trăi” și ”a reda experiențele trăitului”. Până la urmă, cred că ambele sunt necesare, însă în alternanță, pentru ca fiecare dintre ele să aibă timp să se cristalizeze, să își atingă maximul, esența.
Însă, prin ” a ne privi trăind” eu nu înțeleg doar a sta și a ”ne odihni de trăire”, ca într-un fel de vacanță. ”A ne privi trăind” este, de fapt, un fel de privire de sus, sau din afara noastră, și nu o putem avea atât de ușor, și nici la comandă. De fapt, cred că și această privire este un dar de Sus, sau poate, o achiziție a unor suflete îndeajuns de ”bătrâne” de experiențe. Este atunci când, după ce am trăit câte ceva ce considerăm esențial, sau măcar important, sau bun de împărtășit – ca pe un fel de experiență cu valoare universală – să încercăm să facem un fel de „rezumat” în mintea noastră. Precum copii la școală, dar nu numai atât ci să încercăm să extragem și ”ideile principale”, și învățătura de bază a momentului respectiv. Adică, dacă am trăit, măcar să nu fi trăit degeaba, și să încercăm să și înțelegem de ce ”ni s-a dat.”
Acum, nu zic că vom și înțelege automat, sau că vom găsi totdeauna cea mai bună explicație ! E posibil chiar să ne înșelăm în privința sensului ascuns al întâmplărilor noastre – și asta se poate petrece destul de frecvent, măcar la început. Însă, dacă măcar încercăm, dacă ne punem la treabă ”mintea spirituală”, sau intuiția, sau sufletul (și cu puțină rugăciune ca ajutor) – cel puțin ne vom apropia ! Sau, cel puțin, vom căpăta dexteritatea de a vedea lucrurile și dintr-un alt unghi – diferit de ”logicul imediat”.
Și, la ce ne va folosi asta ? Păi, în primul rând, eventuala durere sau senzație de nedreptate se va atenua, și vom respira mai ușurați. În loc să ne gândim :”Ce a avut oare soarta, sau cutare, cu mine ? De ce să mi se întâmple mie asta, că doar sunt un om bun?”, am putea să ne întrebăm altfel: ”Ce a vrut oare destinul să învăț eu de-aici ? De ce mi-a fost trimis X sau Y drept mesager nefericit pentru mine ? Sau, pe cine am ajutat oare indirect prin atitudinea mea, deși eu am suferit?”
Desigur, în primul moment, e greu să vedem astfel lucrurile ! Și, poate chiar mult timp după aceea… Dar e posibil ca, după o vreme, viața să ne aducă în poziția de a înțelege, măcar puțin, ”de ce”. Nu zic că se petrece întotdeauna, dar măcar e posibil. Sau poate, chiar nouă să ni se deschidă mintea pentru a înțelege, mai târziu.
Iată de ce o asemenea atitudine ”din afară” e folositoare – în primul rând, pentru noi-înșine, pentru liniștea noastră, și apoi, pentru cei cu care interacționăm. De fapt, ce ar însemna în acest caz ”din afară” ? Păi, pur și simplu, să încercăm să ”nu ne identificăm cu rolul” de moment. Să nu credem, adică, în faptul că ”piesa” ar fi numai pentru, și despre noi. Noi suntem un actor, poate în câteva cazuri ni se ”repartizează” chiar ”rolul principal”. Dar asta nu înseamnă că toată piesa, și înțelesul ei, se învârte în jurul actorului principal. Și mai mult, să nu credem că piesa și rolul se referă la noi cei întregi, de dincolo de acest rol. Ce ar fi oare dacă actorul ce l-a interpretat pe Agamemnon ar  rămâne toată viața obsedat de ideea că a fost ucis în piesă de Clitemnestra, ființa în care avea încredere ?
Desigur, poate comparația e oarecum forțată :), pentru că în viață. măcar pe moment, nu putem să nu ne identificăm cu rolul. Asta fac, de fapt, toți actorii buni ! Dar, ideea este ca acest moment să nu dureze la nesfârșit… sau toată viața !
Ei, ar fi multe de spus, și știu din experiență că e mult mai ușor de spus, decât de făcut, dar… totuși se poate ! (Și asta tot din experiență o știu. :) ) Și în încheiere, întrucât pentru mine se încheie acum o altă perioadă de ”pritocire a experiențelor”, sau de ”privire din afară”, vă spun, din nou, la revedere ! Pentru un timp, desigur, necesar pentru a mai trăi puțin. Ca să am ce ”pritoci” pe mai departe ! :)
Și vă las acum, la sfârșit, în compania marelui Will.
”Lumea întreagă e o scenă,
Toţi bărbaţii şi femeile doar nişte actori:
Au intrările şi ieşirile lor;
Iar un singur om joacă multe roluri în viaţă,
Actele lui fiind cele şapte vârste.”

 

Posted by: childagain | March 19, 2015

Gânduri fără noimă despre riscuri și alte chestiuni

De când mă știu, nu încetează să mă uimească eterna capacitate a oamenilor de a aștepta rezultate diferite, atunci când oferă aceleași elemente de pornire. Cu alte cuvinte, a aștepta mereu de la ceilalți ”să facă”, ”să înțeleagă”, ”să fie acolo pentru ei”, dar ei să nu-și schimbe atitudinile nici măcar cu o iotă ! Și să aștepte acest lucru cu încăpățânare, de fiecare dată, fiind extrem de uimiți și întristați că alții nu fac acele lucruri de care au ei nevoie, deși ei știu că au nevoie.
Desigur, există lucruri care se pot schimba radical în oameni – caracterul lor poate deveni mult îmunătățit, chiar spiritualizat. Însă, în măsura în care atitudinile lor față de viață și față de ceilalți nu se schimbă, rezultatele vor fi tot slabe pentru viața lor. Ce folos că ținem lumina sub obroc, cum zice și evanghelistul ! Dacă lumina asta, atât cât e ea, chiar slabă și palidă, nu se revarsă înspre ceilalți, nu acționează, ce folos au ceilalți din lumina asta ? Și de ce să așteptăm atunci cu încăpățânare de la ei rezultate diferite ?
Cred că marea confuzie pe care o fac oamenii este că îi confundă pe semenii lor cu Dumnezeu. Adică, așteaptă de le ei să se comporte etern iubitori și înțelegători, indiferent de faptele sau nefaptele lor. Dar oamenii, oricât de buni, sunt doar oameni, și au propriile lor limite. Poate că ei eu iertat, poate că au iubit în continuare, deși în alt fel, dar… întrucât sunt doar oameni, nu vor să își irosească viețile în situații fără ieșire ! Adică, aceleși elemente introduse – aceleași rezultate. Poate că oamenii, tocmai pentru că nu sunt Dumnezeu, vor să evolueze, să trăiască lucruri noi. Și nu pot fi obligați să răspundă mereu acelorași ”apeluri”.
Desigur, dacă elementele introduse se schimbă, dacă se întrevede o reală transformare, poate că  și ceilalți vor accepta să își revizuiască  atitudinile. Spunem ”poate”, dar asta înseamnă asumarea unui risc, responsabilitatea unei acțiuni, a unei schimbări. Desigur că putem fi dezamăgiți în schimb, dar asta e însăși natura riscului: el  implică și posibilitatea durerii și dezamăgirii. Însă, dacă nu ne asumăm nicicând acest risc, și doar stăm și așteptăm să se hotărască ceilalți să ne înțeleagă, atunci… putem aștepta mult și bine ! Nici lui Dumnezeu nu-i plac lașii, căldiceii, și atunci, noi de ce am fi altfel ?
Acestea sunt doar câteva gânduri fugare, generalități, și nu trebuie luate prea în serios ! Dar fiecare se poate gândi la situațiile de acest gen din viața sa. Nu există reguli generale, ci doar o singură întrebare: suntem, sau nu, gata să ne asumăm viața ? Dacă da… atunci să facem ceea ce credem că e mai bine ! Dacă nu, iarăși, să facem ceea ce credem. Și vom vedea la sfârșit…
De obicei, după o perioadă de mari frământări și nemulțumiri, vine o vreme când totul se așează în matca sa, precum rîurile îmi regăsesc cursul liniștit după ce au trecut peste praguri. Uneori, acest lucru se petrece de la sine – adică, printr-o succesiune de procese ce par a fi doar interioare. Alteori, momentul de echilibru are nevoie de stimuli externi pentru a fi atins. Însă, în toate cazurile se poate ajunge la el, atunci când a existat o dorință și o voință constantă de a-l atinge.
Acum, nu trebuie să ne închipuim că doar noi singuri ne putem aduce liniștea, prin voința noastră grozavă ! De fapt, aceasta ar fi exprimarea cea mai eronată pe care o putem gândi. :) Nici măcar atunci când procesele ce conduc înspre liniște sunt interioare, nu ne putem asuma meritul întrutotul. Ceea ce am vrut să spun de fapt este că noi trebuie să avem voința de a ajunge la liniște, și să nu o părăsim, dar să fim conștienți că numai harul de Sus ne-o poate aduce. Și aceasta este o intervenție exterioară în interiorul nostru, dacă putem apune așa.
Spre exemplificare, atunci când avem un mare ”nod” al vieții noastre, pe care nu-l putem dezlega cu toată inteligența și voința noastră, dar avem și puțină smerenie, măcar atât cât să cerem ajutorul, răspunsul primit poate fi surprinzător ! Desigur, nu va fi un răspuns logic, în cuvinte, dar cumva ni se va lumina mintea ca să înțelegem și alte aspecte ale problemei. Nici nu ne putem închipui cât schimbă situația faptul de a o privi din alt unghi ! Un unghi inedit, la care nu ne gândisem până atunci. În loc să ne gândim mereu la noi și la dezamăgirea noastră, la nedreptățirea noastră, la inutilitatea acestui aspect în viața noastră, să încercăm să privim situația dintr-o vedere mai generală, ”de sus” !  Să încercăm să înțelegem ce s-a vrut de la noi, și ce s-a intenționat prin această situație. Să ne vedem doar ca piese dintr-un puzzle, care trebuie să se aranjeze astfel încât rezultatul final să fie mai bun decât fiecare componentă intactă în parte. Dacă un colț al puzzle-ului a ieșit mai colorat și cu mai mult sens decât piesa ”ciobită”,atunci, ciobirea a avut un folos ! Și, s-ar putea să vedem chiar că acel colț respiră mai multe calități pozitive, mai multă lumină decât piesa de bază, care nu putea decât să își vadă propria-i ciobire, la nesfârșit. Poate fi o lecție pentru orgoliul nostru, chiar dacă noi nu ne vedem orgolioși. Dar, după cum spune Roger Zelazny, un autor de S.F. ”Credința aceasta a celor aflați în lumină că ei se află desupra celor din întuneric, e decăderea tuturor eroilor.”
Și astfel, fiind ajutați să conștientizăm, simțim în acea clipă că ”am urcat deasupra situației”. Adică, am depășit-o definitiv, ca și cum nu ar fi fost ! Nu e o figură de stil, în suflet se simte exact ca și cum am fi urcat o treaptă, sau ”ne-am fi mutat” la un etaj superior. Tot ce a fost dureros și neînțeles a rămas acolo, jos, ca și dorințele copilărești. De aici de unde suntem, simțim că nu mai avem nevoie de nimic în legătură cu situația, că orice altă ”compensație” ar fi de prisos. Au trebuit mulți ani până la acest moment, dar măcar a venit !
Iată deci, cum se poate ”dezlega un nod” ! Tot ajutorul psihologiei și al științei este doar parțial și incomplet, în lipsa iluminării venite prin har – sau, să îi spunem, inspirație. Căci inspirația, sau ”descoperirea” creștină, sau intuiția, reprezintă, după Einstein, ” stăpânul”, pe când mintea rațională (cu analizele, comparațiile și evaluările ei bazate pe experiență), ar trebui să fie doar servitorul. Dar, tot după părerea sa, societatea actuală funcționează onorând servitorul, și ucigând stăpânul.
Iată doar câteva idei legate de depășirea hiatusurilor, sau ”nodurilor” vieții noastre. Mă opresc aici, pentru că mai multe cuvinte nu aduc neapărat și o mai mare înțelegere. Vă ofer, în încheiere, un frumos citat dintr-un mistic al cărui nume l-am uitat – dar contează esența:
”Ajungi să înțelegi totul când nu mai e nimic de înțeles.” ( la modul rațional)
În cele ce urmează, voi propune o temă de gândire. Nu este o temă chiar atât de abstractă pe cât pare, deși pentru mulți, ar putea apărea drept pur teoretică. Însă, așa teoretică precum apare, cred că fiecare dintre noi a simțit cândva lucrurile în felul acesta, sau  s-a gândit măcar o dată la această soluție a vieții.
Iată, deci, despre ce este vorba: dacă ați putea, dacă ați descoperi o soluție-minune prin care ați putea uita cu desăvârșire un lucru sau o situație dureroasă din trecut, ați face-o ? Adică, nu o simplă uitare ca toate uitările, ci pur și simplu să ștergeți acel lucru din memoria voastră, ca și cum nu ar fi existat niciodată.
Desigur, la o primă vedere, pare un lucru egoist și iresponsabil, care i-ar putea răni pe ceilalți, etc. Dar, să zicem că acel lucru sau situație nu v-ar privi decât pe voi-înșivă, și nimeni altcineva nu ar voi, sau nu ar avea nevoie de acele amintiri ale voastre. Ba chiar, poate că faptul de a uita voi-înșivă, i-ar elibera și pe alții… Pentru că uneori, memoria poate deveni o închisoare. Nu degeaba spunea Fenelon: ”De am putea uita totul, și să ne prefacem într-o floare !”
Desigur, nu știu exact cum apar lucrurile din punct de vedere spiritual. Adică, nu mai știu, pentru că lucrurile evoluează, chiar și privite de Acolo, de Sus. Cândva, în urmă cu ceva timp, primisem mesajul că nu ar fi un lucru bun, că ar însemna, de fapt, un fel de fugă, de lașitate. Dar, acest mesaj era într-un anumit context. Lucrurile s-au schimbat, situațiile au evoluat…
Poate că totul se reduce, de fapt, la vindecare ! Poate că, în momentul în care am fi cu adevărat vindecați, acea situație nici nu ar mai conta, sau am putea-o privi doar ca pe o scenă a vieții altcuiva, mai mic și mai copil. Poate că am putea extrage atunci doar învățăturile…
Desigur, această interpretare este doar o teorie înduioșătoare, dat fiind că vindecarea are multe trepte. Atât de multe, încât nici nu le putem cunoaște pe toate de la început ! Credem că am uitat, că ne-am vindecat – și poate chiar așa și este, pentru mulți ani de zile. Apoi, un detaliu întâmplător, sau un alt gen de fenomen ce nu poate fi descris, ne readuce în memorie acea situație ! Și vedem că tot mai tresărim, că de fapt, nu eram cu totul vindecați, imuni… Ba chiar, dacă stăruim cu gâțndul la acea situație, fără voia noastră, acest fapt ne produce tot mai multe trăiri negative, până ce nu mai putem suporta gândul că a trebuit să trecem pe acolo. Da, credeam că am uitat și am iertat, dar poate… nu era nici una până la capăt !
De iertat, am iertat persoanele, dar nu putem cu nici un chip accepta faptul că a trebuit să trecem noi pe acolo, că nu am avut parte în viață de lucruri mult mai bune, pentru tot frumosul ce l-am dăruit. Ne simțim înjosiți, mizerabili, simțim că s-a călcat pe sufletul nostru (încă o dată), fără să ni se ofere nimic în schimb. Desigur, teoretic știm că există în viață lucruri mult mai rele, și că poate și noi am greșit în alte privințe, și trebuia probabil să ispășim. Dar, toate aceste gânduri cuminți și înțelepte nu ne folosesc pentru a depăși acel moment. Acel moment rămâne ca un cui dureros în carnea vieții noastre, care nu vrea să iasă, ca să ne putem vindeca. Desigur, momentul nu mai doare – în această privință, ne-am vindecat demult – dar, nici nu trece ! Adică, nu trece definitiv, deși timp de ani de zile, trăind pentru alții, trăind frumos, am crezut că uitasem.
Și astfel, ajungem la concluzia că, pentru deplina vindecare a vieții noastre, ar fi bine să scoatem cuiul cu totul. Dacă am putea găsi metoda-minune pentru a șterge acel moment nefericit din memorie, (și, poate că acea metodă chiar există), oare nu ar fi o datorie față de sufletul nostru, față de viața noastră, să facem asta ? Poate că am ezitat mult timp gândindu-ne că trebuie să ne facem datoria până la capăt, să îi luminăm pe cei neluminați, să îi ajutăm să se vindece pe cei ce ne-au rănit… Dar, atunci când se dovedește că aceștia nu aveau nici o nevoie, sau nu le-ar fi ajuns o viață pentru a face saltul evolutiv, atunci… Nu ar fi oare o datorie față de noi-înșine să ne vindecăm cu totul, să putem privi viața cu ochi noi ? Și să îi putem ajuta astfel mai eficient pe mulți alții ?
Desigur, știu ce mi s-ar putea replica: ”Să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vindece, să ne rugăm să ne vindece El!” Ehei, dacă lucrurile ar fi fost atât de simple, vindecarea s-ar fi produs demult, din urmă cu ani de zile, pe când credeam asta cu tărie. Dar, se pare că El are alte socoteli, sau nu se amestecă chiar cu tot dinadinsul în mersul lumii. De fapt, lucrul acesta l-am simțit demult…
Sau poate că unii oameni trebuie să poarte ”un ghimpe în carne” precum Petru, pentru ca ”puterea lor să se desăvârșească în slăbiciune”. Teoretic, iarăși totul sună minunat, dar practica… Practica arată, din nefericire, că ghimpii de acest fel slăbesc forța spirituală a omului,și  îl disipează, în loc să îl ajute să se concentreze asupra misiunii sale spirituale, sau asupra vieții lui pur și simplu.
Și atunci, revin la întrebarea mea: într-un asemenea caz, dacă ați putea, ați alege oare să ”ștergeți” acel moment cu totul din memoria, și deci din viața voastră ? Sau v-ați lăsa să trăiți mai departe cu ”ghimpele” ? Gândiți-vă, fiecare, la propriile voastre momente de acest fel, dacă le-ați avut. Răspunsul nu este simplu, și nici superficial.
Deși… acum în vine în minte că poate, răspunsul diferă pentru fiecare, că nu există o situație unică, și nici soluții unice. Fiecare suntem câte un mic univers.  Și totuși, pentru luminare, aș dori să aflu mai multe păreri… Pentru că știu că am prieteni și vizitatori minunați, și înțelepciunea lor mă uimește de fiecare dată.
În încheiere, îmi zic că, dacă am putea spune și noi, o dată cu Țuțea: ”Eu nu am trecut. Eu m-am născut ieri”  – am fi cu adevărat, mult mai fericiți. Dar, ar fi minunat să se petreacă de la sine… :)
După cum ziceam undeva, e bine să vorbesc acum despre această temă – cât timp am ideile proaspete ! Și, ceva îmi zice că e o temă bună de abordat pentru toată lumea, pentru că toți ne-am izbit cândva de problemele acomodării cu ceilalți. Fie că e vorba de familia de bază (dar acolo acomodarea se face de la vârste fragede, încât peste câțiva ani se crează deja o simbioză), de prieteni, colegi, șefi (oho, câtă acomodare e necesară aici, și câtă răbdare !), sau desigur, de relații de cuplu.
Desigur, pe ansamblul relațiilor de acomodare, cele mai multe dureri și conflicte le aduc ultimele pomenite. De aceea le voi lua drept prototip, deși, după cum am spus, ele nu sunt singurele, și uneori, nici cele mai importante relații din viața noastră ce necesită acomodare reciprocă. Dar fenomenele psihologice ce se petrec acolo pot fi cuușurință ”translate” și în alte relații de acomodare.
Ce se întâmplă, deci, atunci când doi oameni simt că au afinități reciproce, și ar voi să construiască o relație durabilă ? Desigur, după momentul inițial de încântare: ”Ești cel/cea mai grozav/ă!” ”Ești visul meu!”, etc; vine… o relativă trezire ! :) Adică, cei doi încă mai cred că pot construi ceva, dar realizează că visul nu e chiar atât de… sau măcar, că e perfectibil ! Se izbesc, adică, de persoana reală a celuilalt, care până atunci fusese ascunsă de vălul proiecțiilor personale. Poate ar fi trebuit să spun deci, mai întâi, că prima etapă- de totală încântare – este cea în care cei doi își proiectează reciproc unul asupra celuilalt imaginile partenerului/partenerei ideale ce „dormitau” în subconștientul lor.  Poate vreo trăsătură a omului real să fi constituit declanșatorul procesului – e posibil – sau, există și cazul când simpla dorință de a întâlni idealul este atât de puternică încât ”proiecția”  se face oricum, independent de ”material”.
Unii oameni pot rămâne în această fază foarte mult timp, și să se trezească abia peste ani… sau deloc! În acest caz, celălalt fiind cel care s-ar fi trezit primul. Dar, există și cazul în care ”trezirea” să se întâmple mult mai devreme, poate chiar de la început. Aceasta nu implică nepărat și sfârșitul relației, dar este un punct de cotitură al acesteia. În funcție de structura și experiențele lor, cei doi pot alege, fie să continue încercând să cunoască și să iubească persoana reală a celuilalt, făcând sacrificiile necesare pentru aceasta, fie… Cel mai simplu, și mai întâlnit în practică: să încerce să schimbe, să ”ajusteze” persoana reală a celuilalt, pentru a se potrivi tiparului său ideal.
Totul pare foarte teoretic, dar nu e deloc ! Este, din păcate, chiar dureros de practic… În majoritatea relațiilor actuale – aflate la început, sau chiar mai departe – unul dintre parteneri, sau ambii, par să îi strige celuilalt, sau unul altuia: ”Lasă-mă să proiecteez ! Lasă-mă să proiectez în continuare, ca să mă simt bine, și să te iubesc ! Adică, să mă iubesc în continuare pe mine !”
Întrucât, proiecțiile acestea ne reprezintă pe noi-înșine. Atunci când insistăm să iubim o proiecție, de fapt, insistăm să ne iubim doar pe noi, la modul egoist. Cel mai elocvent exemplu, din acest punct de vedere, îmi apare cel reprezentat de legenda lui Pygmalion și a Galateei. Mie această ”iubire” a lui Pygmalion îmi apare drept un act suprem de egoism și misoginism. El nu a fost în stare să iubească o femeie reală, ci doar propria sa creație, propriul său ideal transpus în materie. Zeus s-a înduioșat de atâta ”iubire” și i-a dat viață, dar el nu cunoștea dram de psihologie, și nu  a realizat că astfel nu îl ajuta pe Pygmalion să evolueze, ci îl lăsa să ”cristalizeze”,  să înghețe într-un moment, să se înfunde până la extrem în sine-însuși. Cât despre Galateea… nimeni nu a stat până acum să îi analizeze sentimentele, dar mă întreb ce ar fi simțit ea cu adevărat ! Iubire ? Dar, ea nici nu știa ce era aceea, fiind pur și simplu condiționată să își iubească/slujească creatorul. Nimeni nu s-a gândit la libertatea ei de alegere. Dacă Pygmalion ar fi iubit-o cu adevărat, ar fi lăsat-o liberă să evolueze un timp, să aibă experiențe, să învețe să iubească cu adevărat. Și dacă după toate acestea, ea l-ar fi ales, acea alegere ar fi avut cu adevărat valoare !
Nu trebuie să se înțeleagă acum că eu cred că doar bărbații au tendința de a deveni Pygmalioni, iar femeile se lasă cu plăcere ”modelate” precum Galateea. Există și Pygmalioni-femei, deși mai rari, iar situația e la fel de tristă.
Apropos de acest proces de proiecție de la care am pornit, și de schimbarea pe care unul dintre parteneri i-o poate cere celuilalt, amintesc în treacăt acel film extrem de popular actaulmente: ”Cele 50 de umbre ale lui Grey”. Desigur, filmul prezintă un caz extrem, chiar psihopatologic, dar ideea de bază rămâne aceeași: cât anume ne putem schimba, pentru ca relația să continue ? Acum, poate că în viața reală, foarte rar se va întâmpla să ne ceară cineva schimbări radicale ca în acel film ! Ar fi vorba mai curând de așa-zise mici schimbări…  Care ar putea trece drept convenabile… Până ce înțelegem că de fapt, ele ar afecta însăși esența noastră !
Un mic exemplu: ”Fii și tu puțin mai epicurian/ă. învață să deguști vinurile bune, să simți plăcerea în tot ce te înconjoară !” „Dar, eu o simt în felul meu, nu am nevoie de vinuri pentru asta!” „Nu, trebuie să o simți la fel ca mine, ca să știu că faci parte din lumea mea !”
E o cerință minimă, nu-i așa ? Ce ar putea strica asta ? Doar… dacă persoana respectivă ar avea o structură spirituală, care nu are nimic de-a face cu epicurianismul ! Și această structură ar fi  potrivită drumului ales de el/ea în viață. Schimbând structura, am schimba pe nesimțite și prioritățile.
Iată deci că o minimă schimbare de felul acesta, ne poate aduce peste ani la polul opus a ceea ce eram. Asemenea cazuri se întmplă, dealtfel: câți oameni nu spun cu uimire, după ani de zile petrecuți într-o relație: ”M-am pierdut pe mine-însămi ! Nu mă mai regăsesc ! Nu am trăit decât pentru el/ea!” Sau, atunci când relația respectivă se sfârșește: ”Parcă m-am trezit din somn ! Abia acum mă regăsesc pe mine, cel/cea adevărat/ă !”
Desigur, eu am prezentat aici doar cazul nefericit – și cel mai întâlnit, din păcate – în care unul singur dintre parteneri vrea să își continue proiecția asupra celuilalt, iar celălalt acceptă, din diferite motive (erotism ? frică de singurătate ? curiozitate ?) . Mai există și cazul când ambii au această tendință, dar aici lucrurile se sfârșesc repede, pentru că se observă curând neconcordanțele. Sau, cazul ultim, și cel mai fericit: atunci când ambii parteneri acceptă schimbarea reciprocă – în măsura în care aceasta nu le afectează esența profundă – cu scopul de a cunoaște și iubi persoana reală a celuilalt. Dar acesta, din păcate, ca toate lucrurile bune, este și cel mai rar întâlnit. Sau când e întâlnit, relația nu e posibilă. Sau… muulți alți ”sau” :)
Sper ca acest articol să nu fi apărut prea pesimist – eu am încercat să îl fac doar realist ! Și să aducă un folos ! Căci scopul fiecărui lucru este, după spusele Sf: Vasile cel Mare, ”să nu fie un dar doar pentru sine, ci și pentru ceilalți.”
După atâta vreme, poate s-ar cădea să vorbesc mai întâi despre întâmplările mele din urmă, și despre felul cum viața nu m-a lăsat niciodată să somnolez într-o rutină prea multă vreme. Viața, sau sufletul meu…
Despre felul cum, de exemplu, nu am fost ”lăsată”, cumva, să rămân mai mult timp la un loc de muncă (sau, chiar când nu existau condiții externe constrângătoare, sufletul meu îmi spunea de la o vreme să plec). Și acest lucru mi-a fost benefic, în cele din urmă, pentru că m-a obligat să învăț alte și alte lucruri, să mă extind cât nici nu gândeam. Chiar dacă pe moment îmi ziceam: ”Uite, de-abia credeam că mă stabilisem, și mereu trebuie să se întâmple ceva!”
La fel și în alte domenii ale vieții: viața nu mi-a oferit niciodată condiții ”să mă stabilesc” – într-o idee, o concepție, sau o relație – nici măcar în cea cu Divinul ! Toate deveneau de la o vreme strâmte, insuficiente, inconfortabile, sau mă răneau serios, încât eram practic ”obligată” să caut iarăși și iarăși altceva – alte drumuri, alte abordări…
Apropos de asta, îmi revine în minte o frază dintr-o carte despre religii citită cândva, care spunea cam așa: ”Dumnezeu nu este un Dumnezeu Unic, ci doar un Dumnezeu Unul (în toți), care ne incită pe fiecare să facem ceea ce credem că e mai bine. Iar noi trebuie să ucidem orice idee preconcepută despre Dumnezeu,” Ei bine, hmm, eu am fost oarecum obligată, pusă în situația de a ucide aceste idei preconcepute pe care le avusesem toată viața despre felul cum ar trebui să fie, și să se comporte El față de noi. Și apoi, a fost mult mai bine ! Pentru că am regăsit o altă relație, mult mai liberă, cu El/Ea. Și am simțit că pot din nou să respir.
Ca să închei această paranteză, mi se pare potrivit să amintesc aici categorisirea pe care o face un autor oamenilor din punctul de vedere al stabilității. El spunea că există două feluri de oameni. Prima categorie sunt oamenii-munți, ce și-au găsit locul în lume și își știu menirea. Dar reversul situației lor este acela că ei trebuie să contemple veșnic același peisaj. A doua categorie sunt oamenii-râuri, care se mișcă și  schimbă peisajul.
Eu, personal, am făcut parte dintotdeauna din a doua categorie. Nu aș putea niciodată să fiu un munte, oricât de înțelept.
Dar, nu despre asta vreau să vorbesc acum, și nici măcar despre schimbările vieților noastre. Am în minte un cu totul alt subiect, care mă preocupă la modul practic. Și anume: cum putem interacționa cât mai eficient cu cineva cu un alt sistem de gândire, astfel încât să nu ne pierdem nici pe noi – valorile noastre, dar nici să-i creem senzația de ”închidere” din partea noastră ? Problema e oarecum simplă atunci când e vorba despre cineva din familie, sau de un prieten vechi (deși, nici atunci nu e simplu întotdeauna). Dar, atunci când este vorba de o persoană cunoscută recent, cu  care împărtășim un anumit palier intelectual-emoțional, dar sunt și alte paliere, mai importante, care ne sunt total străine unuia în raport cu celălalt, problema se complică. Cum ar fi, de exemplu, palierul spiritual…
O gândire simplă ar spune, desigur, să ne îndepărtăm cât mai mult de asemenea persoane care nu ne sunt pe potrivă, care ne-ar putea ”trage în jos”, înspre material, etc. Și, într-o oarecare măsură, ar avea dreptate ! Și este și ceea ce am făcut într-o primă intenție, recunosc. Dar, dacă privim mai profund lucrurile, dacă ne gândim că Iisus cina alături de vameși și desfrânate, lucrurile nu mai sunt chiar atât de simple ! Întrucât, dacă toți am încerca să ne păstrăm ”puritatea spirituală” în felul acesta, atunci lumea s-ar împărți simplu în două: spirituali și păcătoși. Și ce simple ar fi lucrurile ! (oare?)
Îmi amintesc ce indignată mă simțeam la reacția anumitor călugări care vorbeau aspru femeilor și le ocoleau pentru că le considerau ”ispite”. Îmi spuneam atunci că, dacă aceasta e spiritualitate, atunci nu e decât una jalnică! Este. de fapt, expresia unei mari nesiguranțe și frici interioare din partea acelor așa-ziși ucenici spirituali.
Desigur, toate opiniile nu au decât o valoare relativă, întrucât, pe de altă parte, pericolul ”pierderii căii” pe nesimțite în prezența unui ”om al lumii” este chiar real. Mai ales atunci când fiecare dintre cei doi încearcă să îl convingă pe celălalt de adevărul său, și întrevederile se transformă în adevărate ”lupte”.
Și atunci, care poate fi atitudinea justă ? Să renunțăm, pur și simplu, a sprijini un asemenea om, chiar dacă el a ajuns, poate, în viața noastră, pentru un anumit motiv, și să ne retragem în turnul nostru de fildeș ? Sau să continuăm ignorând riscurile ?
Desigur, cheia pentru rezolvarea unei asemenea situații este rugăciunea, și pe de altă parte, nivelul nostru spiritual. Poate, dacă nu ne simțim îndeajuns de tari pentru a-l aduce pe calea cea bună, sau măcar pentru a nu ne pierde pe noi încercând, atunci e mai bine să fugim, ca acei călugări. Aceasta ar fi soluția cea mai simplă. Dar… există iarăși un dar ! Punându-mă în locul acelui om, care s-ar simți respins de un asemenea spiritualist, îmi pot imagina cum va privi el spiritualitatea de acum înainte. Rigiditate, fanatism, închidere – iată tot ce va putea el simți. Și orice mică schimbare înspre bine a inimii lui ar fi început să se petreacă, ar fi compromisă ! Și-ar zice, probabil, că e tot mai bine să fie cineva ca el, cu toate lipsurile lui, decât ca acei credincioși elitiști.
Desigur, lucrurile par simple de la distanță ! Adică, atunci când e vorba, de exemplu, de misionari care merg să arate calea/căile cele drepte unor sălbatici, cu totul străini, totul apare mult mai simplu, chiar dacă ei sunt gata de orice sacrificii. Dar, totul devine mult mai complicat atunci când e vorba de cineva cu un anumit grad de educație și cultură, și care vrea să facă parte din viața ta de zi cu zi. Aici nu mai e vorba de a te lăsa ucis pentru a-ți dovedi convingerile ! :) Sau, de a-i arăta câte sacrificii poți face tu în numele credinței tale; întrucât și el este în stare de sacrificii pentru a-și păstra modul său de viață.
Ehei, problema e foarte complicată, de aceea mi-ar folosi câteva păreri din partea dragilor mei prieteni ! Mulțumindu-vă cu anticipație, vă doresc tuturor o primăvară minunată, și mai ales, o primăvară a speranțelor ! Ceea ce n-a fost până acum, să se împlinească, de va fi cu folos !
Și închei prin aceste gânduri ale lui Coelho care îmi par foarte potrivite pentru starea mea de acum:
”Libertatea absoultă nu există; există doar libertatea de a alege ceva, și de a rămâne apoi consecvent cu hotărârea ta.”
Posted by: childagain | July 10, 2014

Mesaj simplu

Dragi prieteni și vizitatori,
Am voit să vă spun doar rămas-bun pentru o vreme, și să vă mulțumesc pentru frumoasele gânduri pe care mi le dăruiți de atâta timp. Eu mă voi ocupa mai intens de viața reală (care îmi umple cam 90% din timpul zilei), și îmi voi odihni puțin mintea și sufletul, care au trecut prin grele încercări de când am ajuns pe aceste meleaguri, în urmă cu aproape trei ani. În principiu, după o perioadă de ”refacere”, intenționez să revin, dacă viața nu va avea alte planuri pentru mine.
Până atunci, vă doresc ca tot binele, prietenia, sprijinul și înțelepciunea pe care mi le-ați dăruit, să fie și în viețile voastre la timpul potriivit. Sunt fericită că, indifenent de încercări, viața mi-a îngăduit să cunosc pretutindeni oameni frumoși, iar netul este și el un ”loc” al oamenilor frumoși.
Indiferent de pământuri, flori rare pot apare pretutindeni; fie ca și viețile voastre să fie un ”ținut al florilor” ! Vă iubesc pe toți, și aș vrea vă trimit câteva raze de soare să vă lumineze grădinile !
La bună-regăsire, cu mult drag,
Childagain
Poate părea un truism, o afirmație ieftină, dar cu adevărat, în lipsa persoanelor dragi, nimic nu mai are importanță !  Cu puțin timp în urmă am simțit din nou acest lucru, pe deplin. Și în mod neașteptat, aș zice ! Plecarea dragilor mei era prevăzută de mult timp, știam că totul este spre binele lor, că ei nu puteau fi fericiți aici mult timp, nici măcar alături de mine. Și totuși… am fost izbită de un val de singurătate… cosmică ! Toate lucrurile care aveau importanță pentru mine: munca mea, frumusețea naturii, liniștea, calmul – toate acestea, brusc, nu mai valorau aproape nimic ! Și, cât de frumoase și dorite îmi apăreau mai înainte ! Cât de mult credeam că nu aș fi putut trăi fără ele !
Dar, simplul gând că aș putea pierde oamenii dragi, mă umplea de disperare… de fapt nici măcar disperare, ci, pur și simplu, conștientizare calmă a unui adevăr. Și anume, că fără ei nu aș mai putea trăi, nici măcar o clipă ! Adică, fără să știu măcar că ei sunt bine acolo, departe… Dacă s-ar întâmpla cumva, să aflu că li s-a întâmplat ceva rău, irecuperabil, în acea clipă chiar, aș prefera să fiu alături de ei, în orice dimensiune s-ar afla. Nici o misiune spirituală, nici o ”muncă de compensare prin ajutorul altora” nu m-ar consola, nici nu mi-ar mai da măcar un imbold pentru a trăi mai departe.
Aici a fost, dintotdeauna, marea mea slăbiciune, pe care nici măcar nu mi-am conștientizat-o până în urmă cu câțiva ani ! A fost nevoie de o încercare până la limitele ființei mele – cum a fost cea prin care am trecut de când am ajuns pe aceste meleaguri – ca să înțeleg cu adevărat ce era în sufletul meu, și ceea ce se afla pe primul loc în inima mea. Dacă nu ar fi fost această încercare, poate că aș fi trăit și murit cu iluzia că sunt un bun discipol spiritual, în ciuda greșelilor inerente naturii umane, și că lucrul pe care îl iubesc cel mai mult pe lume este drumul meu spiritual.
Însă, o Înțelepciune mai presus a știut să mă facă să privesc în inima mea, de parcă mi-ar fi spus: ”Vezi cum ești ? Vezi pe cine iubești mai mult ? Și tu ești la fel de legată de pământ ca și acei lacomi de avere sau funcții, pe care îi priveai cu milă, din înaltul spiritualității tale. Ba chiar, legarea ta e și mai mare, pentru că ei poate ar trăi și fără avere sau funcții, deși cu greu, dar tu, fără oamenii dragi, nu ai putea concepe viața. Nici măcar pentru Mine.”
Deci, după mulți ani de auto-iluzionare asupra celei mai mari iubiri a mea, am ajuns, într-un final, la conștientizarea faptului că ea este reprezentată, în fapt, de oameni. În primul rând, de cei mai dragi și apropiați, apoi, toți cei neputincioși și în lipsă, pe care i-aș ajuta indiferent câte precepte morale sau religioase aș călca. Dacă mi s-ar oferi paradisul de una singură, cu condiția de a-i lăsa în urmă pe cei care nu sunt în stare să se ”rupă de pământ”, cred că aș întoarce spatele paradisului fără nici un gând de regret.
Știu că, deși pare un sentiment nobil, de fapt, sunt la fel de ”pământească” și legată de materie ca și cel din urmă pălmaș care nu trăiește decât pentru hrana zilei de mâine, sau precum bancherul legat de banii săi. Poate chiar mai mult, pentru că eu am ajuns să îmi conștientizez situația, și cu toate acestea, nu pot, și nici nu vreau, să schimb ceea ce simt. Iartă-mă, Doamne, că nu voi ajunge la desăvârșire în cursul acestei vieți, că sfințenia e mai departe de mine chiar decât era la început – când măcar mă gândeam la ea. Dar, acum nici măcar nu mi-o mai pot dori, atât timp cât acest lucru i-ar face nefericiți pe cei dragi. Voi rămâne așa cum sunt, în starea în care le pot aduce fericirea și liniștea, și voi renunța (de fapt, am făcut-o demult) la asceze dureroase pentru ei, și la un drum plin de spini, care le-ar umple sufletele de mâhnire. Ei nu sunt în stare să accepte acum acest drum pentru mine, și de aceea, am renunțat și eu la el. Voi rămâne alături de sufletele lor, atât timp cât ei vor avea nevoie.
E și aceasta o formă de iubire, deși poate, nu cea care contează acolo, Sus ! Însă, se află cumva, pe drumul spre ea… Poate că trebuie să învățăm să iubim mai întâi pământul, pentru a prețui mai apoi Cerul. Poate că, majoritatea dintre noi nu putem începe direct cu Cerul – cu renunțarea deplină – și ne trebuie o viață pentru a învăța mai întâi cum să iubim  simplu, omenește. Poate că, fără iubirea aceasta simplă, nici nu putem ajunge în Cer… Și de aceea suntem trecuți aici prin toate probele imaginabile.
Cele de mai sus nu se vor a fi un cuvânt de învățătură, sau de îndreptare pentru cineva. Ele nu sunt decât o confesiune, un tribut adus adevărului – pentru că nu vreau să par altfel decât sunt. Nu sunt o înțeleaptă – decât, poate, în legătură cu alții :) – și nu (mai) sunt nici măcar un discipol, un ucenic al unei căi anume.  Calea mea s-a mutat printre oameni, este pentru oameni. Nu știu exact ce va ieși de aici,  nici ce cuvinte voi auzi la sfârșit; știu doar că nu pot, și nici nu vreau, să fac altfel. Și, că mi s-a lăsat libertatea să trăiesc după cum  simt.
Iertare celor care mă urmăreau crezând că sunt un spirit tare, sigur pe drumul său spiritual. Așa am crezut și eu un timp, dar tot timpul a fost cel care mi-a spulberat iluziile. De fapt, dacă unul dintre scopurile vieții noastre este acel ”nosce te ipsum”, cred că pot spune că am ajuns destul de departe pe acest drum.  Deși, nu chiar până la capăt… Nu mi-am cunoscut încă Divinitatea interioară – decât, poate, în scurte momente.
Și, această cunoaștere a mea-însămi de până acum nu m-a făcut mai fericită, sau mai mândră de mine. Poate, chiar dimpotrivă ! Poate, de aceea se spune că trebuie să fii suficient de tare dacă vrei să te cunoști, sau să afli răspunsurile la unele întrebări. Acum, cred că am ajuns să spun și eu, precum Socrate: ”Știu că (la început) nu știam (aproape) nimic (despre mine) , și nici asta nu știam”
Acum, nu trebuie să credem că oamenii care au o mare legare pământească într-o anume privință, sunt legați în toate. Ei pot fi foarte liberi în celelalte privințe, dar acea singură mare legare este de-ajuns pentru ei, pentru a le schimba dorința de desăvârșire.
Nu vreau să închei într-o notă pesimistă, ci voi spune doar atât: poate că totuși iubirea, fie și așa, pământească, atunci când e atât de mare încât e gata de orice jertfă, tot ne poate duce în sus. Poate, zic eu… și o și simt !

 

C’est pas mon habitude d’écrire en autre langue, mais cette fois je vais faire une exception, car le texte est adressé plutôt aux médecins libéraux qui habitent en France, et aux professionnels de santé généralement.  Même si la réalité qui je décris pourrait bientôt se propager partout, et même vers d’autres professions !
Il s’agit de l’étatisation de la médecine en France, de l’asservissement des médecins auprès des Caisses d’Assurances Maladie, et de le fin de la médecine libérale. Si cette fameuse loi serait mise en pratique, il n’y aurait plus des médecins libéraux, mais des médecins “salariés” par les Caisses d’Assurances, dont le salaire ne sera pas fixe, ni en temps util, ni corréspondent à leur travail. En fait, ils seraient payés selon le bon gré des Caisses d’Assurances, qui pourraient s’arroger même le droit de les “pénaliser” s’ils avaient prescrit trop de médicaments couteux ou trop d’arrêts de travail. Situation dèja connue dans quelques pays d’Europe !
Biensur, la démagogie politique dit totalement d’autre chose: elle parle de l’aide des patients aux revenus bas pour accéder aux consultations. Pour quelq’un qui ne connait pas la situation en France, ça parraîtrait magnifique ! Tant idéalisme…  Mais ceux qui la connaissent, ils savent que les plus pauvres, les “cas sociaux” ont dèja la gratuité des consultations et des médicaments assurée. Et ils ne sont pas en petit nombre… Et les Caisses d’Assurances dèja remboursent en grand retard les médecins pour ces consultations; et comment va se présenter donc la situation si elles devraient rembourser toutes les consultations, comme  la loi du tiers payant généralisé prévoit ?
A part de ça, il y a encore des patients qui ont des revenus assez bas, même s’ils ne remplissent pas les conditions pour obtenir un CMU-C (la gratuité  des consultations). Mais ces patients ne sont pas si “défavorisés”, car le médecin a le droit de les accorder la dispense d’avance de frais s’il en  considère necessaire. Et d’habitude, il les en accorde… Et même s’il y a des médecins qui ne le font pas, n’oublions pas que les patients sont quand même remboursés après par la Caisse Primaire. Et s’ils ont également une complémentaire santé, ils seront remboursés en totalité.
Moi, je serais d’accord quand même que la loi previsse l’obligativité pour les médecins d’accorder des dispenses de frais pour les patients aux revenus assez bas, et qui n’ont pas un CMU. Ce serait logique, et je fais dèja ça à mon cabinet dès le début. Mais le tiers payant généralisé… ça serait de la folie, et sans aucune justification logique ! Des études financières ont été faites, qui ont démontré que les coûts de géstion cabinet auraient augmenté, le temps employé dans une consultation aurait augmenté aussi, et donc le nombre des consultations aurait diminué; et la qualité des consultations aurait diminué également, car la plupart de ce temps aurait été employé pour vérifier les droits d’assurances du patient et la prise de contact avec les organismes habilités.
Par conséquence: la qualité des soins en baisse, le bureaucratie, le temps perdu et le stress en hausse ! Où est-il, donc, le bien du patient ? Ne parlons plus d’autres aspects; comme la diminution drastique du nombre des médecins libéraux, qui n’accepteraient plus  cette moquerie à l’égard de leur travail, et de leur rémunération.
Madame le ministre de la santé parle beaucoup des “catégories défavorisées” et des “revenus bas”, mais je crois que nous, les médecins, avons fait plus de choses concrètes pour les pauvres que les membres du gouvernement. Je ne suis pas sûre si les membres de son ministère se sont jamais rapprochés d’un vrai pauvre, ou s’ils connaissent vraiment ses besoins. C’est facile à parler en théories, à idéaliser…
D’autre coté, pour parler de la médecine libérale en France: elle est maintenant comme un “géant aux pieds d’argile”,  et cette loi serait son coup de grâce. C’est une réalité visible à l’oeil nu, même par les non-connaisseurs. Mais les gouvernants, et en premier, madame le ministre de la santé, ont adopté “la politique de l’autruche”.  Ils ne voient pas ce qu’ils ne veulent pas voir; ce qui les contredit les opinions.
C’est d’ici qu’on peut tirer, donc, une conclusion: il y a de grands intérêts concérnant l’adoption de cette loi. Des intérêts qui dépassent même le cercle ministeriel ! Il y a des pouvoirs non-nommés qui veulent à tout prix que les revenus des médecins soient controlés. Les mêmes pouvoirs qui veulent que tout le monde – du président à l’ouvrier –  soit soumis à un contrôle : politique, ou financier.
Les catégories sociales qui ne peuvent pas être contrôlées, et par conséquence, ménacées avec quelque chose quand les intérêts politiques ou economiques la demandent, sont des catégories incomodes, qui doivent dispparaître ! Pour les médecins, ils ont trouvé le levier financier à manoeuvrer pour les imposer le tout ce qui les Caisses vont les demander. S’ils ne veulent pas se conformer, ils seront libres à mourir de faim !
Je prévois que prochainement, ces pouvoirs vont trouver également une solution pour les avocats, et les autres libéraux. Peut-être qu’ils l’ont dèja trouvée, pour chacun d’eux, s’ils n’aboutissent pas à trouver une solution globale.
Il y aurait beaucoup de choses à dire encore, mais je crois que pour le moment, ça suffit. C’est un point de vue, et une incitation à la réfléxion ! Pour ceux qui croyaient encore que le tiers payant généralisé allait apporter le bonheur universel, ça a été peut-être  comme une “douche froide” envers leur enthousiasme. Je ne m’en réjouis pas, mais c’est toujours bien de connaitre la vérité – qui va nous libérér !  Au moins, dans nos ésprits…
P.S. Mes excuses pour le français qui n’est pas parfait; mais je crois que ce sont les idées qui pésent plus que l’expression.

 

 

 

Posted by: childagain | June 15, 2014

Lumile în care trăim

Nu mai știu care filosof a spus că trăim, fiecare, pe mai multe planuri. A avut mare dreptate, deși probabil că el nu se referea la ceea ce vreau eu să spun.
Desigur, din punct de vedere spiritual, noi trăim în primul rând  într-un plan strict material, prin trupul nostru fizic, apoi, într-un plan energetic, prin corpul nostru energetic – ce poate fi influențat de acupunctură și atâtea alte tehnici ale medicinilor energetice; apoi, mai trăim și într-un plan astral, sau emoțional- pin intermediul emoțiilor și instinctelor noastre; și apoi, într-un plan mental – prin gândurile și opiniile noastre. Oamenii evoluați trăiesc chiar și într-un plan spiritual, care le conferă intuiție, deschiderea minții și a inimii, clarvedere, discernământ, și alte daruri.
Dar, după cum spuneam, nu la aceste planuri mă refeream eu, ci la acele lumi pe care ni le creem singuri prin puterea imaginației. Deși efemere, fără consistență în viața reală, totuși, atunci când sunt investite cu multă trăire, ele pot aproape ”echivala” această viață reală ! După cum spunea dl. Andrei Pleșu undeva, ”este real ceea ce produce efecte în viața reală”. Dacă lumile imaginației au efecte profunde asupra noastră, atunci, într-un sens, ele sunt reale !
Cred că fiecare ne-am imaginat, am visat, am trăit în gând cu putere, o altă desfășurare a unor evenimente dureroase din trecut ! Într-un anumit sens, noi ne-am ”rescris” trecutul, iar aceste lumi, pentru noi, au propriul lor grad de realitate. Și culmea, că aceste ”construcții” ne pot (re) aduce chiar liniștea, ne pot împăca, ne pot vindeca ! Deci, au efecte reale.
De fapt, după cum spuneam într-o altă postare, prin aceste întoarceri mentale în trecut, noi ne creem ”realități paralele”. Nu știm sigur dacă urmarea lor ar fi fost mai bună decât prezentul actual – probabil că nu, din moment ce nu li s-a permis să existe în mod real – dar, nu ne putem împiedica să le (re) trăim. în felul dorit de noi ! Și acest lucru ne este benefic. Dacă nu ar fi benefic, dacă am rămâne ”prinși” acolo într-o plasă de regret și neîmplinire, atunci, ele ar fi chiar nocive !
La fel putem spune și despre ”proiecțiile viitorului probabil”, sau visele despre viitor. Unele dintre ele se vor realiza – cele hrănite cu mai multă ”substanță”, și aprobate de către univers (apropos de postarea anterioară !). Altele, vor rămâne în stadiul de ”realități potențiale” sau alternative.
Pe de altă parte, se știe că toți inițiații și oamenii de spirit spun că trebuie să ne trăim prezentul, și numai prezentul, și orice ”întoarcere imaginativă” sau proiecție despre viitor este nocivă, întrucât consumă din energia prezentului. Și totuși… Dacă depășim universul tridimensional, dacă multplicăm dimensiunile, sau poate, chiar ieșim din ”cadrul spațio-temporal”, atunci, toate realitățile și timpurile devin simultane. Acesta este rezultatul evoluției spirituale: ieșirea din timp. Și în acest caz ipotetic, am ajunge să trăim simultan în toate realitățile posibile. ( Există și un film pe această temă, dar din păcate, nu îmi amintesc numele lui. Era vorba despre un om care trăia simultan toate realitățile posibile lui, rezultate din diferite alegeri ale vieții lui,)
Desigur, afară de o Ființă divină, nimeni nu ar putea suporta această presiune fără să se dezintegreze psihic ! Totuși, măcar la nivel teoretic, este posibil.
Ceea ce vreau să spun este că, posibil la sfârșitul vieții noastre, am putea spune că am trăit nu doar o viață, ci mai multe. Toate ”realitățile alternative” pe care ni le-am creat prin gândire și imaginație fac și ele parte din noi, și probabil că, puși în situațiile pe care ni le-am imaginat, exact așa am fi reacționat !
Iar dacă aceste ”realități” conțin multă trăire, ele devin… aproape reale ! Nu se știe dacă la sfârșit, nu vom fi judecați și pentru ele…
În acest sens, scriitorii, artiștii, ar constitui doar o ”variantă” a creatorilor de lumi, dotată cu talentul de a le și așterne pe hârtie. Mai ales în cazul celor ce își ”exorcizează”, scriind, propriile dureri și neîmpliniri… propria dorință de ”altfel” !
Desigur, tot ceea ce am spus mai sus este doar teorie, dar… nu se știe niciodată ! Teoria, ipoteza, este de fapt, doar ceea ce nu a fost încă verificat. Atunci când se obține confirmarea, avansează la stadiul de ”adevăr ce poate fi experimentat”.
Până atunci, desigur, aceste gânduri sunt doar… gânduri pentru exercițiul minții.  :)  Sau… o poveste ! Nu trebuie să mi-o luați în nume de rău, știți doar că îmi plac poveștile. :)
Să ne fie viața ca o poveste !
P.S. Acum, nu trebuie să se înțeleagă de aici că oamenii imaginativi sunt mereu ”cu capul în nori”, că ar fi niște inadaptați în viața reală, și că nu așteaptă decât momentul de a-și trăi ”fanteziile” în singurătate. Ca orice alt dar, imginația este benefică atunci când este folosită la modul benefic. Adică, un atare om ar putea spune. ”Mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat acest dar, care îmi face viața mai bogată, și îmi oferă lucruri pe care nu le-aș fi putut avea în viața reală. În acest fel, nu simt nici o nevoie de a alerga după o mie de lucruri pe care ceilalți le doresc, pentru că eu le pot avea oricând, numai să închid ochii. Liniștit în acest fel, îmi pot trăi la maximum viața reală, și îndeplini îndatoririle asumate. Mulțumesc, Doamne, că sunt un om fericit, care a trăit toate aventurile posibile, și a avut o mie de vieți în cursul uneia singure.”  Nu e frumos așa ?
”Sunt fericit că trăiesc – acesta este crezul meu.
Nu am nevoie de nimic mai mult decât de strictul necesar.
Nu aspir să fiu deasupra nimănui,
Căci mintea mea îmi asigură toate necesitățile,
              Făcându-mă să mă simt ca un rege.”
– Sir Edward Dyst -

Older Posts »

Categories

Hrana pentru sufletul tau

“Cel ce se cucereste pe Sine cucereste totul”

biovivoblog

Bio este viata

Haide la ţară!

Viaţa unui orăşean la ţară. Ieşirea din sistem!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

CE POATE FI MAI FRUMOS CA POEZIA ŞI MAI DULCE CA DRAGOSTEA ?

nou despre nou

pace si lumina - pastrati rodul vietii

Zully's Words

My readers are my friends

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

stopover of thoughts, words, emotions - escale de pensées, de mots, d'émotions...

blogul lui gyuri

Ioan Gyuri Pascu, el insusi

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Spiritualitate - Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru Dan

Proza . Fantasy . Non-fictiune

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Specializarea într-o singură direcție reprezintă o problemă, deoarece cunoașterea deplină are mai multe fațete. Artele și stiințele vieții reprezintă modalități de expresie , de comunicare fără de care existența noastră ar deveni plictisitoare și limitată. Ele reprezintă căi ale creației și , lăsandu-le să se manifeste , se arde întreaga neștiință, producandu-se o transformare profundă, interioară.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

GENUNCHIUL LUMII

crochiuri. strada sforii. jurnal de poezii dispărute. blogolumea

naomikko

Have a great journey.

innerspacejournal

Educație,creaţie literară, psihologie, pedagogie, diverse

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 115 other followers