Posted by: childagain | May 10, 2015

La răscruce de drumuri

Cred că fiecare dintre noi ne-am simțit astfel, cel puțin o dată în viață. Starea aceea când în fața noastră se deschid mai multe cărări, și nu avem toate datele necesare pentru ”orientarea în teren”!
De fapt, niște date există,  furmizate de propriul nostru ”radar”, sau GPS. Și știm că ele s-au dovedit mai întotdeauna corecte… Însă ”mai întotdeauna” nu este perfect echivalent cu ”totdeauna”, și tocmai lucrul acesta aduce o senzație de frustrare. De ce oare nu ni se dau întotdeauna informațiile de care avem nevoie, ca și cum am răsfoi într-un ghid turistic, bunăoară ? De exemplu: ”dacă o iei pe aici, ajungi în punctul X, și afectezi reperele Y și Z din teren, dar dacă o iei pe dincolo, e posibil să te afectezi doar pe tine-însăți”. Eu cred că ar fi normal să avem astfel de informații, atunci când vrem să facem binele, să nu greșim prea mult, să nu sufere pe cât posibil nimeni, etc. Și atunci, de ce suntem lăsați doar în seama propriului nostru radar ?  Poate, pentru a exista motive pentru a fi învinuiți mai târziu, pentru a ni se arăta ce mărunți și ignoranți suntem, și cât rău cauzăm atunci când vrem să facem bine, etc.
Dar, acestea le știam și singuri, de multă vreme ! Și atunci, la ce bun ? Iertare dacă apar cam răzvrătită (poate că asta și sunt, în fondul meu profund), însă, atunci când am o problemă, nu pot gândi și vorbi în clișee comode. Prefer să spun adevărul așa cum îl simt.
Deși, pe de altă parte, am simțit multă ocrotire de Sus, în privința măruntei mele vieți fizice. Poate nu meritam eu chiar atâta, dar asta a fost. Și am primit, uneori, mai mult decât mă așteptam.
Ce pot să mai spun ? Aceasta nu este o postare cu rol educativ, ci mai mult o întrebare adresată mie-însămi, universului… Ca să închei, trebuie să spun, oarecum fără legătură cu cele de mai sus :), că uneori, a conduce o mașină îți oferă mai multe satisfacții decât o relație umană. Nu mai știu ce autor francez spunea că lucrurile îți oferă întotdeauna, și întocmai, plăcerea pe care o aștepți de la ele, nu dezamăgesc, nu trădează.
Păi desigur, zic și eu – o mașină, de exemplu, îți aduce întotdeauna plăcerea libertății și a drumului deschis. Dacă se oprește, și ai putea avea un dialog cu ea, ți-ar putea spune, de exemplu, că a rămas fără benzină, sau că i-a căzut o piesă. Pui benzina, înlocuiești piesa, și gata, merge mai departe !  Pe când o relație, ehei… :)
Acum, să nu se creadă că sfătuiesc oamenii să își ia mașini în loc de relații ! Era doar o comparație oarecare… :)
Gata, mă opresc, ca să nu fiu acuzată că am început să bat câmpii ! Ideea era: cum alegem atunci când ne aflăm la o răcruce, dar la această întrebare… nu există răspunsuri standard! Cel mai la îndemână răspuns ar fi, probabil: cu inima. Da, asta în cazul în care inima e îndeajuns de limpede. Dar, când ea se află în mai multe locuri…
După cum am spus, mai bine mă opresc. Poate timpul, sau o intuiție de Sus, vor aduce răspunsul. Până atunci… fiecare și-l știe pe al său, și nimeni nu are dreptul să îi spună că nu este cel corect.
Numai bine tuturor, și fie să treceți cu bine de răscruci !
Posted by: childagain | April 15, 2015

Despre jurăminte și strictețea respectării lor

Iată un subiect cu totul neașteptat, s-ar putea spune, și poate, nu chiar atât de interesant ! Întrucât, ce s-ar putea spune despre un lucru atât de sec și strict precum jurămintele ?
Și totuși, s-ar mai putea spune câte ceva… Și acest ceva îl spunem pentru a-i ajuta pe aceia care, în cursul vieții lor, au depus jurăminte pe care le regretă enorm, dar acum nu mai pot schimba nimic. De fapt, ”nimic” e un fel de a spune, pentru că putem întotdeauna schimba ceva, atunci când avem voința și perseverența. Și desigur, dorința fermă de a accepta orice risc pentru a reintra pe un făgaș normal al vieții noastre. Ei, dar poate tocmai riscul acesta pare atât de îngrozitor spiritelor obișnuite să asculte de alții, și să urmeze doar cărări bătătorite, încât de multe ori, ei preferă suferința neîmplinirii și mustrările conștiinței. Măcar, pe acelea, ei le cunosc !
Ca să intrăm puțin în concret, vom spune că – da, în genere, jurămintele sunt făcute pentru a fi respectate – acesta fiind nu doar un principiu sec, susținut prin amenințarea unor consecințe îngrozitoare în cazul încălcării lor; ci chiar o valoare a conștiinței morale. Mai bine să nu le facem, după cum spune și Biblia, dacă nu suntem siguri că le putem respecta.
Însă, există și aici nuanțe… Dacă ne gândim, de exemplu, la jurămintele cununiei – câți sunt oare în stare să le respecte fără abateri până la moarte ? Tocmai de aceea, din cauza slăbiciunii naturii umane, s-au găsit unele ”portițe de scăpare”. Și oamenii nu se simt deloc îngrozitor – sau se simt doar un timp – pentru că au încălcat aceste jurăminte, și au divorțat, de exemplu. (Ca să nu mai spunem de adultere.)  Aceasta nu înseamnă că aprobăm aceste desfășurări de evenimente, dar spunem doar că sunt inerente naturii umane netransformate, și ca atare, sunt pardonabile. Chiar și unele Biserici acceptă în zilele noastre divorțurile – tocmai pentru că, dacă le-ar înfiera, ar îndepărta cu totul acei oameni, și le-ar crea senzația unui Judecător nemilos și intransigent, care nu acceptă nici o slăbiciune umană – și asta n-ar fi în favoarea sufletelor oamenilor care caută totuși mântuirea.
Acest exemplu – al jurămintelor cununiei, este doar cel mai la îndemână, dar desigur, nu și singurul. Există și alte tipuri de jurăminte, cu consecințe chiar mai grave. Cele militare fac parte dintre ele. Toată lumea cunoaște gravitatea încălcării ascultării față de ordin, sau de superior, sau mai rău – a dezertării. Și totuși… există și aici un totuși ! Oare putem asculta chiar orbește de un ordin, atunci când el reprezintă o încălcare clară a preceptelor moralei, sau a celor umanitare ? Un soldat care a tras asupra unor civili neînarmați în urma unui ordin, va avea el conștiința liniștită ? Sau acei fasciști care executau tot felul de orori asupra evreilor și a ”raselor impure” – în cazul în care conștiința lor se opunea (mai erau și astfel de cazuri, deși rare) – puteau găsi oare o justificare totală în respectarea jurământului militar ?
Dacă ne gândim bine, vedem că totuși, dincolo de jurământul depus față de un om, sau de o entitate socială (țara, armata, regele, etc.), există o valoare mai profundă, față de care nu putem abdica, dacă vrem să ne mai numim oameni. Și aceasta este conștiința, sau altfel spus, legea morală, sau divină. Ascultarea față de această lege vine în principal, iar cealaltă/celelalte ascultări, doar în plan secund. Și chiar dacă vom suferi consecințe grele pentru încălcarea unui jurământ depus în fața oamenilor, e preferabil să fie așa, decât să ne încălcăm ascultarea față de legile divine. Sau, după cum se spune, mai întâi vine ascultarea de Dumnezeu (prin legile sale), și mai apoi, ascultarea față de oameni.
Același principiu se aplică, desigur, și în cazul jurămintelor depuse la intrarea într-o formațiune politică, vizibilă sau invizibilă. Dacă am fost atât de nesăbuiți sau orgolioși pentru a depune un aemenea jurământ (sau poate, am fost încântați cu promisiunea unor mari avantaje), iar după un timp, realizăm că visul se preface în coșmar, nimeni și nimic nu ne poate sili să rămânem acolo ! Din moment ce nu ni s-au dat toate informațiile la pornire, sau dacă, cu trecerea timpului, vedem alte și alte fațete ale acelei activități pe care o credeam nobilă și idealistă, atunci, jurământul inițial nu valorează nimic, pentru că noi l-am depus în numele unei alte imagini. Desigur, putem fi amenințați cu consecințe îngrozitoare dacă îndrăznim să îl încălcăm, dar tocmai aceasta dovedește micimea și urâțenia – adevăratul chip al acestor formațiuni politice. Dumnezeu-însuși nu amenință, El/Ea doar ne expune consecințele firești ale actelor noastre, și ne lasă deplina libertate.
Mai departe, depinde de caracterul nostru. Dacă suntem lași în esență, și preferăm să ne complacem în neîmplinire și suferință, atunci, exact asta vom avea ! Dar, dacă luăm hotărârea bărbătească de a ne îndrepta drumul de acolo de unde l-am rătăcit, acceptând toate consecințele, atunci, ne vom simți cu adevărat liberi ! Și, putem chiar avea surpriza de a decoperi mult ajutor din partea celor așa-zis mici și slabi, dar în fapt, mult mai puternici decât aceia tari care își susțin forța prin amenințări. Însă, nimeni nu ne poate ajuta fără acordul nostru, sau nu poate lupta în locul nostru, în timp ce noi ne ascundem în spatele sanctității jurământului.
Sau dacă. să zicem, jurământul depus ne înspăimântă atât de tare, încât nu ne putem sustrage, în ciuda suferinței noastre, există și aici soluții pe care oamenii inteligenți le pot găsi. Am jurat să nu divulgăm nimic din cele ce știm, să nu vorbim cu nimeni, să nu lăsăm pe nimeni să se apropie, ei bine, așa vom face ! Dar, nimeni nu ne poate împiedica să scriem un jurnal, sau să ne scriem nouă-înșine (nu există nici un jurământ în acest sens), iar mai apoi, acest jurnal sau scrisoare să fie găsit din întâmplare de altcineva – poate, chiar de o editură ! Putem chiar să scriem o astfel de scrisoare și să ”o pierdem” din buzunare, într-un loc public, sau în mai multe ! Iar dacă am avea un dram de curaj, am putea chiar să o semnăm.
Desigur, există multe variante – întrucât și la nivel de internet se pot ”pierde” astfel de mailuri, transmise din greșeală.
Deci, există soluții,dacă vrem într-adevăr să îndreptăm ceva ! Cu condiția, desigur, de a ne asuma un risc. Iar dacă jurământul depus contează chiar atât de mult, să ne gândim la exemplul de mai înainte: oare jurămintele cununiei nu sunt tot jurăminte ? Și totuși, mulți le calcă, și nu suferă foarte mult.
Sau, suferința vine doar în urma conștientizării unor consecințe grozave aici, în lumea materială ? Adică, mai simplu spus, tot frica e cea care păzește bostănăria, după cum se zice. Și atunci, ce putem spune despre noi ? Cât de mândri ar trebui să fim de noi-înșine – oameni evoluați ai secolului XXI – pentru care stimulul cel mai important este frica ?
Acestea au fost doar câteva rânduri, menite a pune punctul pe un ”i” despre care nu prea se vorbește, dar se trăiește. Să sperăm că vor ajuta câtorva…
Și în încheiere, îmi amintesc un aforism foarte potrivit aici, deși autorul l-am uitat:
”Singurul lucru care nu poare fi statornicit prin legea majorității este conștiința omului.”
Pentru a nu mi se aduce reproșul că vorbesc doar de alte țări, iar nu și de România, m-am gândit să fac o mică paralelă între evoluția sistemului medical românesc, și  a celui francez. Asta, nu înainte de a-mi asigura cititorii că nu a dat (încă) nici o mașină peste mine după articolul precedent.  Ei, dar timp încă mai este… :)
Așadar, în România, după cum se știe, există de multă vreme acest sistem al ”terțului plătitor” în domeniul sanitar. Adică, statul plătește consultațiile pacienților, iar medicii sunt rambursați (ca vai de lume!) de către Casa Națională de Asigurări. Să zicem că, pentru condițiile economice firave de la noi, acest sistem poate fi avantajos pentru pacient – până într-un punct. Adică, exact până în punctul în care, din cauza extremei sărăcii a sistemului, îngrijirile oferite sunt mai mult schițate, decât adevărate. Exemplu: tu ești bolnav, noi ne facem că te internăm, dar spitalul nu are medicamente, tu trebuie să îți cumperi. Chiar și pentru o eventuală operație, e bine să contribui cu materialele chirurgicale. Sau, caz mai întâlnit: consultația e gratis, dar medicamente rambursate pentru boala ta, foarte puține, așa că tot trebuie să dai din buzunar dacă vrei să te tratezi.Dacă vrei să faci analize, stai la coadă luni de zile până îți vine rândul (că laboratoarele nu au fonduri – datorită minunatei rambursări de la Casă) – până ce, orice boală ai fi avut, rezultatele se pot schimba și de trei ori din momentul prescripției.
Desigur, pentru această sărăcire a sistemului există mai mulți factori responsabili, printre care sărăcirea generală a țării – cauzată în mare parte de acel fatal împrumut, și de condițiile strigătoare la cer impuse pentru rambursarea lui. Însă, eu mă voi referi aici strict la sistemul medical. Și aici, chiar și înainte de acel fatal împrumut, mare parte, cam 90% din sărăcirea sistemului sanitar, s-a datorat dezastruoasei gestiuni de către Casa de Asigurări de Sănătate. La noi e numai una, da’ bună rău !
Trebuie să spun că pentru mine, și până astăzi, a rămas o nebuloasă locul în care se duceau banii asiguraților (un fel de gaură neagră, sau zonă crepusculară), în condițiile în care, deși toată lumea cotiza pe brânci (altfel, nu aveau dreptul la consultații), niciodată nu erau:
– bani pentru compensarea tuturor medicamentele necesare – iar medicii erau sancționați dacă prescriau prea multe de pe lista B – cu cele mai scumpe;
– bani pentru laboratoare;
-bani pentru plata salariilor medicilor și cabinetelor medicale.
Era chiar o chestiune cutremurătoare faptul cum oameni cu ani de studii, și titluri câștigate pe merit, după ani de muncă și concursuri, făceau coadă cu căciula în mână pe holurile Casei de Asigurări, în așteptarea banilor munciți și cuveniți. Și ”nu sunt luna asta, d-le doctor, n-am primit încă, scuze, și noi așteptăm”. Iar când se primeau, erau pentru o lună-două din urmă, niciodată la zi, dar medicii erau mulțumiți și așa, că aveau cu ce să-și  plătească măcar dările cabinetelor.
Aceasta este situația pe care am cunoscut-o eu când am plecat, dar ceva îmi spune că lucrurile nu s-au schimbat prea tare ! Oricum, nu în bine. Așadar, sistemul acesta al terțului plătitor s-a dovedit falimentar prin el-însuși.
În Franța, pe de altă parte, există sistemul liberal (în plus față de spitale, adică, de salariat.) Adică, oamenii plătesc consultația – o sumă acceptabilă pentru venitul lor – iar medicii primesc deci încasări directe de la pacienți. Desigur, ei trebuie să își plătească mai apoi dările, care nu sunt mici deloc, dar dacă au un număr convenabil de pacienți, după primii ani, încep să respire. Ba, chiar să trăiască confortabil !
Pacienții, pe de altă parte, sunt și ei rambursați de către Casele lor regionale de Asigurări în proporție de 70%. Adică, își recapătă mare parte din consultație. Dacă au încheiat și o asigurare complementară, sunt rambursați în proporție de 100%.  Oricum, chiar dacă nu au nici o complementară, ar mai avea de plătit din mână medicului o sumă modică, în jur de 6 Eur, care aici e un nimic. Deci, sistemul acesta este aproape gratuit pentru pacient, iar medicul chiar poate trăi !
Pe de altă parte, există și aici cazuri sociale, care nu plătesc nimic medicului, iar acesta este rambursat mai apoi pentru ei de către Casă. (Cu o întârziere variabilă, dar în situația în care medicii au și alți pacienți, își pot permite să aștepte, nu ca în alte părți.) Există chiar și situația în care unii pacienți nu au statut de ”caz social”, dar au totuși venituri destul de mici, la limită, și atunci ei îi pot cere medicului să le facă o gratuitate – un ”terț plătitor” – acesta fiind mai apoi rambursat în proporție de 70% de către Casa principală. Și, să nu credeți că medicii nu fac asta, ba chiar, o fac destul de des ! Eu am întâlnit chiar situația înversă, când insistam să fac cuiva un terț plătitor de acest gen, și persoana nu voia, pentru că îi era rușine ! Da, avea conștiința faptului că medicul trebuia plătit, așa era ea educată.
Așadar, în condițiile acestui sistem aproape perfect, justficarea adusă de doamna ministră pentru instituirea terțului plătitor generalizat – că oamenii ar renunța la îngrijiri din cauza lipsei banilor pentru consultație – apare drept cel puțin hilară. Vorba ceea: am râde, dacă n-ar fi de plâns ! Da, oamenii renunță, dar cauza e cu totul alta: ei renunță pentru că medicii sunt supraîncărcați, și perioadele de așteptare până la o eventuală programare sunt de ordinul zilelor, și chiar săptămânilor sau lunilor – în cazul specialiștilor. Și asta, de ce ? Simplu, pentru că statul nu oferă cine știe ce condiții de instalare medicilor liberali, ba chiar, pare să le pună bețe în roate pe toate căile. Pe de o parte, se plânge în gura mare lipsa medicilor, apariția ”deșerturilor medicale”, dar când cineva se hotărăște să se instaleze, se trezește cu toate dările pe cap, indiferent de veniturile lui de început. Teoretic, există dreptul la o primă de instalare, dar în practică, un medic la început nu o va vedea mai niciodată, pentru că mereu se vor găsi motive. Și așa,  medicii în vârstă nu prea își găsesc succesori, iar medicina liberală moare încet.
Iată, doamna ministră, motivele renunțării la consultații ale pacienților ! Nu cărpănoșia medicilor (auzi, avarii și imperialiștii !), care nu vor să îi primească în consultație pe cei defavorizați. Apropos de asta, sunt gata să vă pup cu foc, dacă ați văzut măcar o dată în viața dv. un ”defavorizat” de aproape ! Să îi simțiți mirosul, și totuși să îl compătimiți. Dar, cred că pupatul meu ar cam trebui să aștepte ! :)
Și apropos de ”terț plătitor”, mai există un aspect. După cum ni s-a anunțat, de acum încolo, asigurările complementare vor deveni obligatorii. Adică, pentru a avea acces la consultația gratuită, trebuie ca omul (defavorizatul) să își fi plătit mai întâi asigurarea de bază și cea complementară – care va crește binișor, după cum se aude. D-na ministră, vă doare inima că defavorizații nu pot plăti o consultație, o dată sau de două ori pe an, dar v-ați gândit totuși că ei vor putea plăti complementarele 12 luni pe an ! Aid’ să vă pup totuși, că mie îmi place logica paradoxală ! (Vedeți, pupatul ăla, era scris să fie dat ! :) )
Și așa, urmând firul logic a ceea ce se va întâmpla în câțiva ani după instituirea acestui terț plătitor, reiese că, abia atunci, vor exista reale renunțări la consultații (gratuite), pentru că oamenii nu vor putea plăti complementarele pentru a avea acces la ele. Și așa, tocmai cei defavorizați vor fi cei mai loviți, iar în câtva timp, se vor împuțina oarecum. (Ceea ce stăpânii din umbră cred că au și urmărit, printre altele.)
Pe de altă parte, sistemul sanitar… ei bine, va cunoaște binele maxim prin marile economii realizate ! Adică, așa ar trebui, nu ? Doar s-a văzut și în România… Și totuși, ca și în România, și aici, deja au început să se scoată medicamente de pe lista de compensate, să se restrângă accesul la unele servicii. Și asta, cât încă nu s-a aplicat terțul plătitor, dar după… Dumnezeu cu mila !
Și, măcar românul are el un sistem bine înveterat, de veacuri, de a se strecura pe sub lege, sau pe lângă ea, prin solidaritate între toți cei loviți. Exemplu: deși la Casa de Sănătate românească niciodată nu-s bani, unii medici, sau policlinici, mai puteau căpăta dreptul lor lunar înaintea altora dacă știau pe cine trebuia, și aduceau și câte o mică atenție. Așa au mers lucrurile la noi dintotdeauna. Dar în Franța, unde-i lege, nu-i tocmeală ! Adică, dacă e ca medicii sau sistemul să o ia în jos, în jos o va lua ! Sau, dacă medicilor români li se impunea să vaccineze anti-porcină, ei nu ziceau nu, dar în particular, îi puteau spune pacientului: măi, nea Ioane, tu poți face vaccinul, dar eu nu te sfătuiesc ! Și ce era între nenea doctorul și Ion ”nu se auzea” pe nicăieri !
Ca să ne întoarcem la aspectul plăților, să ne gândim puțin: toți pacienții aceia care vor plăti complementare piperate, ca să aibă accesul la o amărâtă de consultație, ce-și vor zice ei ? Dacă tot plătim, măcar să merite ! Să ne gândim, de exemplu, că într-o țară oarecare li se impune oamenilor să dea o taxă lunară la stat, ca să meargă la cizmar gratis. Poate ei au nevoie de cizmar o dată pe an, poate niciodată, dar taxa trebuie s-o dea ! Ei, și atunci, ce-ar face ei ? Oare n-ar începe să comande tot felul de botine, ca măcar să își justifice plățile ? Botine de zi, botine de noapte, botine de iarnă, de vară, de ploaie, de soare… Chiar dacă înainte nici măcar nu visaseră la ele, dar dacă-i gratis… și ei plătesc pe altă parte ! La urma-urmei, vor ajunge să ceară chiar și botine de aur, că doar ar fi dreptul lor! Și atunci, cizmăria cum ar merge oare ?
În concluzie, urmarea logică a terțului plătitor generalizat ar fi: sărăcirea pacienților deja săraci, pe de o parte,  și sărăcirea sistemului sanitar până la intrarea acestuia în colaps, pe de alta. Nu îmi pot închipui cum de nimeni dintre cei mari și luminați de acolo, de sus, doldora de cunoștințe social-politice, nu s-a gândit la o asemenea evoluție. A trebuit să se gândească doar un mocofan de doctor ca mine, care folosește numai cea mai elementară logică. Bine că o am și pe asta, că altfel…
Dar oare, chiar nu s-au gândit ? Mie faptul mi se pare tare improbabil – ca toți analiștii politici și sociologii să nu fi văzut aceste adevăruri simple. Și atunci ? Ei, păi atunci… ideea este că au văzut ei dar… fie nu au voie să spună, fie nu prea le pasă !
În mod sigur, celor aflați în vârful piramidei, de unde lansează înalte directive pentru umanitate, nu le pasă. De fapt, ei au urmărit de la început doar un singur lucru: să stoarcă cât mai mult din buzunarele oamenilor, prin intermediul complementarelor. Cât s-o putea, că pe urmă, după ce oamenii ar sărăci cu totul, și sistemul s-ar duce de râpă, i-ar lăsa frumos pe toți să cadă de la înălțime. Selecția naturală, asta ar zice ei, fraților, luptați-vă pentru supraviețuire, că noi îi păstrăm doar pe cei ce știu ”să se selecteze” !
Ei, destul am bătut câmpii, sper să înțelegeți că nu sunt chiar un profet, sau, n-aș vrea să fiu ! De fapt, tare aș vrea să mă înșel ! Și oricum, în mersul unei societăți mai intervin și alți factori, printre care și Dumnezeu.
Mă iertați, rogu-vă, că v-am plictisit atât, iar dacă alte lucruri mai interesante aveți de făcut, voi înțelege într-un gând ! Numai bine, și viitorul să ne fie blând !

Link info: http://www.ufml.fr/2013-11-28-20-31-41/lettres-ouvertes/1227-lettre-ouverte-d-une-exilee-du-tiers-payant.html               http://www.jobvitae.fr/actualites/economie/le-tiers-payant-generalise/?utm_source=candidats&utm_medium=email%2Bcandidat&utm_campaign=newsletter%2Bcandidat

Uite că am ajuns și la politică, deși de obicei nu prea mă ating de subiecte de acest gen, pentru că simt că se ”lipește” de mine un fel de mâzgă. Dar câteodată, nu trebuie și nu putem tăcea, când lucrurile o iau razna prea tare. Chiar și Socrate, marele meu model, era de părere că toți oamenii au datoria de a se implica în viața cetății.
Așadar, mă voi referi la adoptarea mult-cântatei legi a sănătății în Franța, lege care va schimba din temelii sistemul sanitar francez, și de aceea proiectul ei a stârnit până acum nenumărate furtuni. Dacă ar fi fost să îl schimbe în bine, atunci nimeni n-ar fi zis nimic, dar susnumita schimbare va distruge tot ceea ce a existat bun și viabil până acum în domeniul sănătății ! Doamna Marisol Touraine, capabila ministră a Sănătății (adică, are capacitatea de a reda în cuvinte multe și înflorite ceea ce stăpânii ei din umbră îi dictează în câteva idei principale – și asta e o mare capacitate în situația dată) a hotărât să introducă și în Franța sistemul terțului plătitor. Ce înseamnă asta – adică, pacienții vor avea acces gratuit la consultații, iar medicii vor fi plătiți direct de către Casele de Asigurări (aici sunt mai multe – aproape nenumărate, aș zice). Adică, aproape ca la noi, în România! Doamna ministră vrea să ne facă să ne simțim ca acasă, ce suflet de aur, aș adăuga eu.
Cât despre terțul plătitor… Bravoo, minunat, atâta grijă pentru om, ne dau lacrimile ! Așa ar zice un spirit candid din afara sistemului. Și pe asta bate și ea monedă, desigur ! Dar cei de aici știu foarte bine – și medici, și pacienți – că acest sistem, departe de a arăta grija pentru om, arată doar grija pentru manipularea acestuia. În primul rând, pacientul nu va mai plăti medicul, dar va fi obligat să plătească asigurările complementare de sănătate (până acum, acestea erau opționale), iar acestea vor ridica tarifele după cum  va vrea mușchiul lor, pentru că ”li s-a dat liber” de la guvern.  Apoi, dosarul medical nu va mai fi secret, uite-așa ! Adică, nu pentru toată lumea, pentru că susnumitele complementare vor avea dreptul să își arunce ochiul pe ele, dacă tot plătesc ele medicii. Și nu numai să își arunce ochiul, dar să dea și indicații prețioase medicilor referitor la recomandarea anumitor medicamente mai ieftine (ce, dom’ doctor, ia dă-i ăstuia și mai ieftine, că io văz (din dosar) că nu-i așa bolnav !)
Dar batjocura cea mai mare ar fi la adresa susnumiților medici, care vor fi plătiți de aceste complementare, după care vor trebui să ”alerge” ca să își recupereze drepturile (și să ne gândim că în Franța sunt câteva sute, iar fiecare pacient are dreptul la alegere). Deja Casa principală acordă în prezent anumite plăți cu întârziere de câteva luni (pentru pacienții care sunt cazuri sociale), dar întrucât medicii au și alte categorii de pacienți, își pot permite să aștepte. Însă, să ne gândim puțin la situația când toți pacienții vor fi plătiți, nu de o Casă, ci de sute, fiecare cu obiceiurile și bucătăria ei. Doamna ministră ne-a anunțat cu o candoare de îți dădeau lacrimile, nu alta, că ”va lua dumneai măsuri” ca plățile să se petreacă la timp. Trebuie să o credem pe cuvânt, doar e mămica noastră, ce dacă aceste măsuri atât de simple nu au fost luate până acum de ani de zile nici măcar în privința plății acelor cazuri sociale de care spuneam, și care sunt doar o picătură într-un ocean.
Și, mai există un aspect. Această minunată lege a sănătății vizează chipurile, în principiu, reducerea cheltuielilor, dar în condițiile în care tot neamul va avea acces gratis la orice analiză și investigație, oho, ce de economii se vor face ! Nimeni nu va voi să își facă analize din cap până în picioare – ”că tot e gratis”, nimeni nu va face coadă la toți specialiștii ca să își trateze mica bubuliță apărută peste noapte ! Adică, doamna ministră ne asigură că nuu, nu va fi așa, că are dumneai încredere în pacientul francez ! Ne asigură dinainte, pe baza solidelor sale cunoștințe de psihologie socială și medicală, că totul va merge șnur, și pacienții vor fi așa de extaziați de ceea ce se face pentru ei, că nici nu vor îndrăzni să clipească în plus. Sunt așa de emoționată la gândul acestei minunate încrederi, că aș invita-o pe d-na ministră să consulte în locul nostru! De fapt, din mai multe motive aș invita-o, că dumneai se pare că se pricepe așa de bine la tot ce ține de medicină, că în curând nu va mai avea nevoie de medici. Și așa, legea asta s-a adoptat fără medici, sau trecând peste ei !
Și așa, ajung la titlul articolului meu. Ca o paranteză, trebuie să spun că, de când proiectul acestei legi a fost publicat, grevele și manifestațiile medicilor s-au ținut lanț. Deși, ziarele și televiziunile abia au arătat câteva aspecte palide și pe fugă ! Se pare că acest subiect era grozav de neînsemnat – oricum, cu mult mai puțin important decât crimele ocazionale, bătăile de cartier, huliganismele, și altele de gen. Ieri, pe 31 martie, ziua fatidică a prezentării acestei legi în Adunarea Națională (Parlamentul francez), medici din toată Franța au fost masați în fața clădirii Parlamentului, unii veniți chiar cu o noapte înainte, și aducând cu ei mâncăruri specifice regiunilor, pentru a fi consumate în timpul lungii așteptări. Strigătele și manifestațiile nu au încetat întreaga zi (ca și în multe alte ocazii dinainte), dar legea a fost adoptată de către Comisia pentru Probleme sociale, și cu asta gata ! Ce dacă 90% dintre medici au fost în grevă, și și-au exprimat fățiș dezacordul și prin alte mijloace. Vorba ceea: ”Câinii latră, caravana trece”.
Concluzia care se impune cu privire la democrația actuală – și la orice democrație dealtfel – este că mocofanii au dreptul să țipe cât vor când nu le convine ceva, dom’le; da’ cât vor ! E dreptul lor, și gata ! Da’ să nu se aștepte să-i și bage cineva în seamă, că asta ar fi chiar culmea. Să stea frumos la locul lor și să înghită osul pe care binevoiesc stăpânii să li-l arunce. Care stăpâni iau frumos hotărârile în spatele ușilor închise. (Și nu vorbesc de d-na ministră, care e doar o slugă aflată ceva mai spre vârful ierarhiei, datorită capacității de care am vorbit anterior).
Acești stăpâni au hotărât demult că medicina liberală era un cui în talpa marii finanțe, pentru că nu putea fi controlată ! Medicii fiind plătiți în proporție de 80% de către pacienți, nu depindeau nici măcar de Casa principală. Și deci, nu puteau fi manipulați, ”negociați”, constrânși. Câte un proces înscenat de malpraxis, poate, pe ici, pe colo, pentru scăderea încrederii pacienților în medicul respectiv, dar nici așa nu puteau fi siguri că medicul acela nu și-ar fi recăpătat mai apoi clientela, pentru că… Din nefericire pentru stăpânii din umbră, sănătatea nu este o valoare ușor de negociat ! Iar un medic bun va avea totdeauna pacienți.
Ei, și atunci, ce și-au zis dumnealor ? Ia să facem așa încât valoarea medicului să nu mai conteze deloc, și să fie plătit de noi, nu de pacient. Dacă mișcă în front, dacă nu dă medicamente ieftine, dacă nu face vaccinările impuse, și alte chestiuni, atunci, el nu va avea păpica ! Pentru că plățile vor veni la Sfântul-Așteaptă, ba, vor mai exista și penalități. Și uite-așa, sănătatea oamenilor a fost vândută marii finanțe, prin intermediul complementarelor. Puținii care se mai bucură acum că vor avea totul ”gratis” se vor trezi și ei mai târziu. Dar deja majoritatea pacienților au înțeles, și culmea, îi susțin pe medici ! Cred că d-na ministră ar plânge cu alean dacă ar înțelege fenomenul (vai, ea vine cu atâtea bune-intenții, și ei…)
Cred că s-a observat până acum că eu îi spun ”d-na ministră” în loc de ”d-na ministru” – scuze, ce agramatism ! Dar ce să fac, nu îmi vine niciodată pe limbă cuvântul ”minstru” în legătură cu dumneai. Un ministru, fie că e bărbat sau femeie, e un om competent, care cunoaște exact problemele domeniului său de activitate. Sau măcar, nu le ignoră voit. O ministresă e un fel de ”bucătăreasă” ministerială, care dă rețete fanteziste, pentru că a citit ea într-o carte, sau pentru că așa i-a spus Șeful care taie și spânzură. Chiar dacă toți mor otrăviți de bucatele ei.
Și acum, poate că vă veți întreba:  cine sunt oare acei ”stăpâni din umbră” de care tot vorbesc ? Păi, dacă sunt din umbră, cum să îi știm ? Doar ăsta-i rolul umbrei, să ascundă… Am mai auzit noi de masoni – cu  nu știu câte rituri; de illuminati, Bilderberg… Da’ astea-s fantezii, nici un om cu scaun la cap nu crede de-astea ! Dacă ar fi, s-ar și povesti… nu-i așa ?
Da’ totuși, nu le zice și tu așa, pe față, că nu se știe… Chiar nu ți-e teamă ? Păi, dacă nu se egzistă, de ce să-mi fie teamă, dom’le? Zic și eu așa… iar ăl de crede (și mai și zice) ori e prost, ori nebun, ori are para-noica ! :)
Acum, știu că un singur lucru ați mai putea întreba: bine-bine, da’ ce ne interesează pe noi, în România, ce se întâmplă în Franța ? Ei, fraților, nimic nu e izolat, și nici întâmplător. Aproape sau departe, suntem cu toții legați unii de alții, după cum spunea Sartre – și supuși manipulării, aș adăuga eu. Ceea ce se petrece în lumea întreagă are cam aceleași cauze. Roșia Montană, Pungești, Emmanuel Giboulot (acel viticultor condamnat pentru că nu a acceptat pesticidele chimice), impunerea chimicalelor din alimente și agricultură  și distrugerea agriculturii ecologice, impunerea treptată doar a medicamentelor chimice (cele naturale dispărând încet de pe piață – ”că nu se mai fabrică”, sau nu li se mai dă acordul), impunerea acelui împrumut fatal României la Banca Mondială, falimentarea economiilor țărilor mediu dezvoltate pentru a le aduce în dependență economică față de marile puteri… și multe altele. Această nouă Lege a Sănătății din Franța se înscrie și ea în acest curent. Și tare mă tem că e doar începutul ! Ceea ce se urmărește, este controlul total.
Dar… toate acestea poate că sunt doar închipuiri, după cum ziceam ! Și mai bine să trăim noi fericiți până la adânci bătrâneți, fără să știm nimic ! (Dacă mai apucăm.) Și-am încălecat pe-o șa… :)

Link inf;.http://www.lexpress.fr/actualite/societe/sante/le-tiers-payant-generalise-adopte-en-commission_1662693.html 

 

http://blogs.mediapart.fr/blog/lehmann-christian/030415/la-loi-sante-de-marisol-touraine-une-etape-dans-la-longue-marche-des-complementaires

 

https://childagain.wordpress.com/2014/06/22/le-tiers-payant-generalise-point-de-vue-dun-medecin-liberal-dorigine-etrangere/

Posted by: childagain | March 22, 2015

Despre a fi pe scenă și în afara ei

Cred că întrebarea fundamentală a unei vieți ar trebui să fie aceasta:”Să trăim, sau să ne privim trăind ?” Iată ce mi-a fulgerat prin minte zilele acestea, când nu mai știam găsi echilibrul corect între ”a trăi” și ”a reda experiențele trăitului”. Până la urmă, cred că ambele sunt necesare, însă în alternanță, pentru ca fiecare dintre ele să aibă timp să se cristalizeze, să își atingă maximul, esența.
Însă, prin ” a ne privi trăind” eu nu înțeleg doar a sta și a ”ne odihni de trăire”, ca într-un fel de vacanță. ”A ne privi trăind” este, de fapt, un fel de privire de sus, sau din afara noastră, și nu o putem avea atât de ușor, și nici la comandă. De fapt, cred că și această privire este un dar de Sus, sau poate, o achiziție a unor suflete îndeajuns de ”bătrâne” de experiențe. Este atunci când, după ce am trăit câte ceva ce considerăm esențial, sau măcar important, sau bun de împărtășit – ca pe un fel de experiență cu valoare universală – să încercăm să facem un fel de „rezumat” în mintea noastră. Precum copii la școală, dar nu numai atât ci să încercăm să extragem și ”ideile principale”, și învățătura de bază a momentului respectiv. Adică, dacă am trăit, măcar să nu fi trăit degeaba, și să încercăm să și înțelegem de ce ”ni s-a dat.”
Acum, nu zic că vom și înțelege automat, sau că vom găsi totdeauna cea mai bună explicație ! E posibil chiar să ne înșelăm în privința sensului ascuns al întâmplărilor noastre – și asta se poate petrece destul de frecvent, măcar la început. Însă, dacă măcar încercăm, dacă ne punem la treabă ”mintea spirituală”, sau intuiția, sau sufletul (și cu puțină rugăciune ca ajutor) – cel puțin ne vom apropia ! Sau, cel puțin, vom căpăta dexteritatea de a vedea lucrurile și dintr-un alt unghi – diferit de ”logicul imediat”.
Și, la ce ne va folosi asta ? Păi, în primul rând, eventuala durere sau senzație de nedreptate se va atenua, și vom respira mai ușurați. În loc să ne gândim :”Ce a avut oare soarta, sau cutare, cu mine ? De ce să mi se întâmple mie asta, că doar sunt un om bun?”, am putea să ne întrebăm altfel: ”Ce a vrut oare destinul să învăț eu de-aici ? De ce mi-a fost trimis X sau Y drept mesager nefericit pentru mine ? Sau, pe cine am ajutat oare indirect prin atitudinea mea, deși eu am suferit?”
Desigur, în primul moment, e greu să vedem astfel lucrurile ! Și, poate chiar mult timp după aceea… Dar e posibil ca, după o vreme, viața să ne aducă în poziția de a înțelege, măcar puțin, ”de ce”. Nu zic că se petrece întotdeauna, dar măcar e posibil. Sau poate, chiar nouă să ni se deschidă mintea pentru a înțelege, mai târziu.
Iată de ce o asemenea atitudine ”din afară” e folositoare – în primul rând, pentru noi-înșine, pentru liniștea noastră, și apoi, pentru cei cu care interacționăm. De fapt, ce ar însemna în acest caz ”din afară” ? Păi, pur și simplu, să încercăm să ”nu ne identificăm cu rolul” de moment. Să nu credem, adică, în faptul că ”piesa” ar fi numai pentru, și despre noi. Noi suntem un actor, poate în câteva cazuri ni se ”repartizează” chiar ”rolul principal”. Dar asta nu înseamnă că toată piesa, și înțelesul ei, se învârte în jurul actorului principal. Și mai mult, să nu credem că piesa și rolul se referă la noi cei întregi, de dincolo de acest rol. Ce ar fi oare dacă actorul ce l-a interpretat pe Agamemnon ar  rămâne toată viața obsedat de ideea că a fost ucis în piesă de Clitemnestra, ființa în care avea încredere ?
Desigur, poate comparația e oarecum forțată :), pentru că în viață. măcar pe moment, nu putem să nu ne identificăm cu rolul. Asta fac, de fapt, toți actorii buni ! Dar, ideea este ca acest moment să nu dureze la nesfârșit… sau toată viața !
Ei, ar fi multe de spus, și știu din experiență că e mult mai ușor de spus, decât de făcut, dar… totuși se poate ! (Și asta tot din experiență o știu. :) ) Și în încheiere, întrucât pentru mine se încheie acum o altă perioadă de ”pritocire a experiențelor”, sau de ”privire din afară”, vă spun, din nou, la revedere ! Pentru un timp, desigur, necesar pentru a mai trăi puțin. Ca să am ce ”pritoci” pe mai departe ! :)
Și vă las acum, la sfârșit, în compania marelui Will.
”Lumea întreagă e o scenă,
Toţi bărbaţii şi femeile doar nişte actori:
Au intrările şi ieşirile lor;
Iar un singur om joacă multe roluri în viaţă,
Actele lui fiind cele şapte vârste.”

 

Posted by: childagain | March 19, 2015

Gânduri fără noimă despre riscuri și alte chestiuni

De când mă știu, nu încetează să mă uimească eterna capacitate a oamenilor de a aștepta rezultate diferite, atunci când oferă aceleași elemente de pornire. Cu alte cuvinte, a aștepta mereu de la ceilalți ”să facă”, ”să înțeleagă”, ”să fie acolo pentru ei”, dar ei să nu-și schimbe atitudinile nici măcar cu o iotă ! Și să aștepte acest lucru cu încăpățânare, de fiecare dată, fiind extrem de uimiți și întristați că alții nu fac acele lucruri de care au ei nevoie, deși ei știu că au nevoie.
Desigur, există lucruri care se pot schimba radical în oameni – caracterul lor poate deveni mult îmunătățit, chiar spiritualizat. Însă, în măsura în care atitudinile lor față de viață și față de ceilalți nu se schimbă, rezultatele vor fi tot slabe pentru viața lor. Ce folos că ținem lumina sub obroc, cum zice și evanghelistul ! Dacă lumina asta, atât cât e ea, chiar slabă și palidă, nu se revarsă înspre ceilalți, nu acționează, ce folos au ceilalți din lumina asta ? Și de ce să așteptăm atunci cu încăpățânare de la ei rezultate diferite ?
Cred că marea confuzie pe care o fac oamenii este că îi confundă pe semenii lor cu Dumnezeu. Adică, așteaptă de le ei să se comporte etern iubitori și înțelegători, indiferent de faptele sau nefaptele lor. Dar oamenii, oricât de buni, sunt doar oameni, și au propriile lor limite. Poate că ei eu iertat, poate că au iubit în continuare, deși în alt fel, dar… întrucât sunt doar oameni, nu vor să își irosească viețile în situații fără ieșire ! Adică, aceleși elemente introduse – aceleași rezultate. Poate că oamenii, tocmai pentru că nu sunt Dumnezeu, vor să evolueze, să trăiască lucruri noi. Și nu pot fi obligați să răspundă mereu acelorași ”apeluri”.
Desigur, dacă elementele introduse se schimbă, dacă se întrevede o reală transformare, poate că  și ceilalți vor accepta să își revizuiască  atitudinile. Spunem ”poate”, dar asta înseamnă asumarea unui risc, responsabilitatea unei acțiuni, a unei schimbări. Desigur că putem fi dezamăgiți în schimb, dar asta e însăși natura riscului: el  implică și posibilitatea durerii și dezamăgirii. Însă, dacă nu ne asumăm nicicând acest risc, și doar stăm și așteptăm să se hotărască ceilalți să ne înțeleagă, atunci… putem aștepta mult și bine ! Nici lui Dumnezeu nu-i plac lașii, căldiceii, și atunci, noi de ce am fi altfel ?
Acestea sunt doar câteva gânduri fugare, generalități, și nu trebuie luate prea în serios ! Dar fiecare se poate gândi la situațiile de acest gen din viața sa. Nu există reguli generale, ci doar o singură întrebare: suntem, sau nu, gata să ne asumăm viața ? Dacă da… atunci să facem ceea ce credem că e mai bine ! Dacă nu, iarăși, să facem ceea ce credem. Și vom vedea la sfârșit…
De obicei, după o perioadă de mari frământări și nemulțumiri, vine o vreme când totul se așează în matca sa, precum rîurile îmi regăsesc cursul liniștit după ce au trecut peste praguri. Uneori, acest lucru se petrece de la sine – adică, printr-o succesiune de procese ce par a fi doar interioare. Alteori, momentul de echilibru are nevoie de stimuli externi pentru a fi atins. Însă, în toate cazurile se poate ajunge la el, atunci când a existat o dorință și o voință constantă de a-l atinge.
Acum, nu trebuie să ne închipuim că doar noi singuri ne putem aduce liniștea, prin voința noastră grozavă ! De fapt, aceasta ar fi exprimarea cea mai eronată pe care o putem gândi. :) Nici măcar atunci când procesele ce conduc înspre liniște sunt interioare, nu ne putem asuma meritul întrutotul. Ceea ce am vrut să spun de fapt este că noi trebuie să avem voința de a ajunge la liniște, și să nu o părăsim, dar să fim conștienți că numai harul de Sus ne-o poate aduce. Și aceasta este o intervenție exterioară în interiorul nostru, dacă putem apune așa.
Spre exemplificare, atunci când avem un mare ”nod” al vieții noastre, pe care nu-l putem dezlega cu toată inteligența și voința noastră, dar avem și puțină smerenie, măcar atât cât să cerem ajutorul, răspunsul primit poate fi surprinzător ! Desigur, nu va fi un răspuns logic, în cuvinte, dar cumva ni se va lumina mintea ca să înțelegem și alte aspecte ale problemei. Nici nu ne putem închipui cât schimbă situația faptul de a o privi din alt unghi ! Un unghi inedit, la care nu ne gândisem până atunci. În loc să ne gândim mereu la noi și la dezamăgirea noastră, la nedreptățirea noastră, la inutilitatea acestui aspect în viața noastră, să încercăm să privim situația dintr-o vedere mai generală, ”de sus” !  Să încercăm să înțelegem ce s-a vrut de la noi, și ce s-a intenționat prin această situație. Să ne vedem doar ca piese dintr-un puzzle, care trebuie să se aranjeze astfel încât rezultatul final să fie mai bun decât fiecare componentă intactă în parte. Dacă un colț al puzzle-ului a ieșit mai colorat și cu mai mult sens decât piesa ”ciobită”,atunci, ciobirea a avut un folos ! Și, s-ar putea să vedem chiar că acel colț respiră mai multe calități pozitive, mai multă lumină decât piesa de bază, care nu putea decât să își vadă propria-i ciobire, la nesfârșit. Poate fi o lecție pentru orgoliul nostru, chiar dacă noi nu ne vedem orgolioși. Dar, după cum spune Roger Zelazny, un autor de S.F. ”Credința aceasta a celor aflați în lumină că ei se află desupra celor din întuneric, e decăderea tuturor eroilor.”
Și astfel, fiind ajutați să conștientizăm, simțim în acea clipă că ”am urcat deasupra situației”. Adică, am depășit-o definitiv, ca și cum nu ar fi fost ! Nu e o figură de stil, în suflet se simte exact ca și cum am fi urcat o treaptă, sau ”ne-am fi mutat” la un etaj superior. Tot ce a fost dureros și neînțeles a rămas acolo, jos, ca și dorințele copilărești. De aici de unde suntem, simțim că nu mai avem nevoie de nimic în legătură cu situația, că orice altă ”compensație” ar fi de prisos. Au trebuit mulți ani până la acest moment, dar măcar a venit !
Iată deci, cum se poate ”dezlega un nod” ! Tot ajutorul psihologiei și al științei este doar parțial și incomplet, în lipsa iluminării venite prin har – sau, să îi spunem, inspirație. Căci inspirația, sau ”descoperirea” creștină, sau intuiția, reprezintă, după Einstein, ” stăpânul”, pe când mintea rațională (cu analizele, comparațiile și evaluările ei bazate pe experiență), ar trebui să fie doar servitorul. Dar, tot după părerea sa, societatea actuală funcționează onorând servitorul, și ucigând stăpânul.
Iată doar câteva idei legate de depășirea hiatusurilor, sau ”nodurilor” vieții noastre. Mă opresc aici, pentru că mai multe cuvinte nu aduc neapărat și o mai mare înțelegere. Vă ofer, în încheiere, un frumos citat dintr-un mistic al cărui nume l-am uitat – dar contează esența:
”Ajungi să înțelegi totul când nu mai e nimic de înțeles.” ( la modul rațional)
În cele ce urmează, voi propune o temă de gândire. Nu este o temă chiar atât de abstractă pe cât pare, deși pentru mulți, ar putea apărea drept pur teoretică. Însă, așa teoretică precum apare, cred că fiecare dintre noi a simțit cândva lucrurile în felul acesta, sau  s-a gândit măcar o dată la această soluție a vieții.
Iată, deci, despre ce este vorba: dacă ați putea, dacă ați descoperi o soluție-minune prin care ați putea uita cu desăvârșire un lucru sau o situație dureroasă din trecut, ați face-o ? Adică, nu o simplă uitare ca toate uitările, ci pur și simplu să ștergeți acel lucru din memoria voastră, ca și cum nu ar fi existat niciodată.
Desigur, la o primă vedere, pare un lucru egoist și iresponsabil, care i-ar putea răni pe ceilalți, etc. Dar, să zicem că acel lucru sau situație nu v-ar privi decât pe voi-înșivă, și nimeni altcineva nu ar voi, sau nu ar avea nevoie de acele amintiri ale voastre. Ba chiar, poate că faptul de a uita voi-înșivă, i-ar elibera și pe alții… Pentru că uneori, memoria poate deveni o închisoare. Nu degeaba spunea Fenelon: ”De am putea uita totul, și să ne prefacem într-o floare !”
Desigur, nu știu exact cum apar lucrurile din punct de vedere spiritual. Adică, nu mai știu, pentru că lucrurile evoluează, chiar și privite de Acolo, de Sus. Cândva, în urmă cu ceva timp, primisem mesajul că nu ar fi un lucru bun, că ar însemna, de fapt, un fel de fugă, de lașitate. Dar, acest mesaj era într-un anumit context. Lucrurile s-au schimbat, situațiile au evoluat…
Poate că totul se reduce, de fapt, la vindecare ! Poate că, în momentul în care am fi cu adevărat vindecați, acea situație nici nu ar mai conta, sau am putea-o privi doar ca pe o scenă a vieții altcuiva, mai mic și mai copil. Poate că am putea extrage atunci doar învățăturile…
Desigur, această interpretare este doar o teorie înduioșătoare, dat fiind că vindecarea are multe trepte. Atât de multe, încât nici nu le putem cunoaște pe toate de la început ! Credem că am uitat, că ne-am vindecat – și poate chiar așa și este, pentru mulți ani de zile. Apoi, un detaliu întâmplător, sau un alt gen de fenomen ce nu poate fi descris, ne readuce în memorie acea situație ! Și vedem că tot mai tresărim, că de fapt, nu eram cu totul vindecați, imuni… Ba chiar, dacă stăruim cu gâțndul la acea situație, fără voia noastră, acest fapt ne produce tot mai multe trăiri negative, până ce nu mai putem suporta gândul că a trebuit să trecem pe acolo. Da, credeam că am uitat și am iertat, dar poate… nu era nici una până la capăt !
De iertat, am iertat persoanele, dar nu putem cu nici un chip accepta faptul că a trebuit să trecem noi pe acolo, că nu am avut parte în viață de lucruri mult mai bune, pentru tot frumosul ce l-am dăruit. Ne simțim înjosiți, mizerabili, simțim că s-a călcat pe sufletul nostru (încă o dată), fără să ni se ofere nimic în schimb. Desigur, teoretic știm că există în viață lucruri mult mai rele, și că poate și noi am greșit în alte privințe, și trebuia probabil să ispășim. Dar, toate aceste gânduri cuminți și înțelepte nu ne folosesc pentru a depăși acel moment. Acel moment rămâne ca un cui dureros în carnea vieții noastre, care nu vrea să iasă, ca să ne putem vindeca. Desigur, momentul nu mai doare – în această privință, ne-am vindecat demult – dar, nici nu trece ! Adică, nu trece definitiv, deși timp de ani de zile, trăind pentru alții, trăind frumos, am crezut că uitasem.
Și astfel, ajungem la concluzia că, pentru deplina vindecare a vieții noastre, ar fi bine să scoatem cuiul cu totul. Dacă am putea găsi metoda-minune pentru a șterge acel moment nefericit din memorie, (și, poate că acea metodă chiar există), oare nu ar fi o datorie față de sufletul nostru, față de viața noastră, să facem asta ? Poate că am ezitat mult timp gândindu-ne că trebuie să ne facem datoria până la capăt, să îi luminăm pe cei neluminați, să îi ajutăm să se vindece pe cei ce ne-au rănit… Dar, atunci când se dovedește că aceștia nu aveau nici o nevoie, sau nu le-ar fi ajuns o viață pentru a face saltul evolutiv, atunci… Nu ar fi oare o datorie față de noi-înșine să ne vindecăm cu totul, să putem privi viața cu ochi noi ? Și să îi putem ajuta astfel mai eficient pe mulți alții ?
Desigur, știu ce mi s-ar putea replica: ”Să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vindece, să ne rugăm să ne vindece El!” Ehei, dacă lucrurile ar fi fost atât de simple, vindecarea s-ar fi produs demult, din urmă cu ani de zile, pe când credeam asta cu tărie. Dar, se pare că El are alte socoteli, sau nu se amestecă chiar cu tot dinadinsul în mersul lumii. De fapt, lucrul acesta l-am simțit demult…
Sau poate că unii oameni trebuie să poarte ”un ghimpe în carne” precum Petru, pentru ca ”puterea lor să se desăvârșească în slăbiciune”. Teoretic, iarăși totul sună minunat, dar practica… Practica arată, din nefericire, că ghimpii de acest fel slăbesc forța spirituală a omului,și  îl disipează, în loc să îl ajute să se concentreze asupra misiunii sale spirituale, sau asupra vieții lui pur și simplu.
Și atunci, revin la întrebarea mea: într-un asemenea caz, dacă ați putea, ați alege oare să ”ștergeți” acel moment cu totul din memoria, și deci din viața voastră ? Sau v-ați lăsa să trăiți mai departe cu ”ghimpele” ? Gândiți-vă, fiecare, la propriile voastre momente de acest fel, dacă le-ați avut. Răspunsul nu este simplu, și nici superficial.
Deși… acum în vine în minte că poate, răspunsul diferă pentru fiecare, că nu există o situație unică, și nici soluții unice. Fiecare suntem câte un mic univers.  Și totuși, pentru luminare, aș dori să aflu mai multe păreri… Pentru că știu că am prieteni și vizitatori minunați, și înțelepciunea lor mă uimește de fiecare dată.
În încheiere, îmi zic că, dacă am putea spune și noi, o dată cu Țuțea: ”Eu nu am trecut. Eu m-am născut ieri”  – am fi cu adevărat, mult mai fericiți. Dar, ar fi minunat să se petreacă de la sine… :)
După cum ziceam undeva, e bine să vorbesc acum despre această temă – cât timp am ideile proaspete ! Și, ceva îmi zice că e o temă bună de abordat pentru toată lumea, pentru că toți ne-am izbit cândva de problemele acomodării cu ceilalți. Fie că e vorba de familia de bază (dar acolo acomodarea se face de la vârste fragede, încât peste câțiva ani se crează deja o simbioză), de prieteni, colegi, șefi (oho, câtă acomodare e necesară aici, și câtă răbdare !), sau desigur, de relații de cuplu.
Desigur, pe ansamblul relațiilor de acomodare, cele mai multe dureri și conflicte le aduc ultimele pomenite. De aceea le voi lua drept prototip, deși, după cum am spus, ele nu sunt singurele, și uneori, nici cele mai importante relații din viața noastră ce necesită acomodare reciprocă. Dar fenomenele psihologice ce se petrec acolo pot fi cuușurință ”translate” și în alte relații de acomodare.
Ce se întâmplă, deci, atunci când doi oameni simt că au afinități reciproce, și ar voi să construiască o relație durabilă ? Desigur, după momentul inițial de încântare: ”Ești cel/cea mai grozav/ă!” ”Ești visul meu!”, etc; vine… o relativă trezire ! :) Adică, cei doi încă mai cred că pot construi ceva, dar realizează că visul nu e chiar atât de… sau măcar, că e perfectibil ! Se izbesc, adică, de persoana reală a celuilalt, care până atunci fusese ascunsă de vălul proiecțiilor personale. Poate ar fi trebuit să spun deci, mai întâi, că prima etapă- de totală încântare – este cea în care cei doi își proiectează reciproc unul asupra celuilalt imaginile partenerului/partenerei ideale ce „dormitau” în subconștientul lor.  Poate vreo trăsătură a omului real să fi constituit declanșatorul procesului – e posibil – sau, există și cazul când simpla dorință de a întâlni idealul este atât de puternică încât ”proiecția”  se face oricum, independent de ”material”.
Unii oameni pot rămâne în această fază foarte mult timp, și să se trezească abia peste ani… sau deloc! În acest caz, celălalt fiind cel care s-ar fi trezit primul. Dar, există și cazul în care ”trezirea” să se întâmple mult mai devreme, poate chiar de la început. Aceasta nu implică nepărat și sfârșitul relației, dar este un punct de cotitură al acesteia. În funcție de structura și experiențele lor, cei doi pot alege, fie să continue încercând să cunoască și să iubească persoana reală a celuilalt, făcând sacrificiile necesare pentru aceasta, fie… Cel mai simplu, și mai întâlnit în practică: să încerce să schimbe, să ”ajusteze” persoana reală a celuilalt, pentru a se potrivi tiparului său ideal.
Totul pare foarte teoretic, dar nu e deloc ! Este, din păcate, chiar dureros de practic… În majoritatea relațiilor actuale – aflate la început, sau chiar mai departe – unul dintre parteneri, sau ambii, par să îi strige celuilalt, sau unul altuia: ”Lasă-mă să proiecteez ! Lasă-mă să proiectez în continuare, ca să mă simt bine, și să te iubesc ! Adică, să mă iubesc în continuare pe mine !”
Întrucât, proiecțiile acestea ne reprezintă pe noi-înșine. Atunci când insistăm să iubim o proiecție, de fapt, insistăm să ne iubim doar pe noi, la modul egoist. Cel mai elocvent exemplu, din acest punct de vedere, îmi apare cel reprezentat de legenda lui Pygmalion și a Galateei. Mie această ”iubire” a lui Pygmalion îmi apare drept un act suprem de egoism și misoginism. El nu a fost în stare să iubească o femeie reală, ci doar propria sa creație, propriul său ideal transpus în materie. Zeus s-a înduioșat de atâta ”iubire” și i-a dat viață, dar el nu cunoștea dram de psihologie, și nu  a realizat că astfel nu îl ajuta pe Pygmalion să evolueze, ci îl lăsa să ”cristalizeze”,  să înghețe într-un moment, să se înfunde până la extrem în sine-însuși. Cât despre Galateea… nimeni nu a stat până acum să îi analizeze sentimentele, dar mă întreb ce ar fi simțit ea cu adevărat ! Iubire ? Dar, ea nici nu știa ce era aceea, fiind pur și simplu condiționată să își iubească/slujească creatorul. Nimeni nu s-a gândit la libertatea ei de alegere. Dacă Pygmalion ar fi iubit-o cu adevărat, ar fi lăsat-o liberă să evolueze un timp, să aibă experiențe, să învețe să iubească cu adevărat. Și dacă după toate acestea, ea l-ar fi ales, acea alegere ar fi avut cu adevărat valoare !
Nu trebuie să se înțeleagă acum că eu cred că doar bărbații au tendința de a deveni Pygmalioni, iar femeile se lasă cu plăcere ”modelate” precum Galateea. Există și Pygmalioni-femei, deși mai rari, iar situația e la fel de tristă.
Apropos de acest proces de proiecție de la care am pornit, și de schimbarea pe care unul dintre parteneri i-o poate cere celuilalt, amintesc în treacăt acel film extrem de popular actaulmente: ”Cele 50 de umbre ale lui Grey”. Desigur, filmul prezintă un caz extrem, chiar psihopatologic, dar ideea de bază rămâne aceeași: cât anume ne putem schimba, pentru ca relația să continue ? Acum, poate că în viața reală, foarte rar se va întâmpla să ne ceară cineva schimbări radicale ca în acel film ! Ar fi vorba mai curând de așa-zise mici schimbări…  Care ar putea trece drept convenabile… Până ce înțelegem că de fapt, ele ar afecta însăși esența noastră !
Un mic exemplu: ”Fii și tu puțin mai epicurian/ă. învață să deguști vinurile bune, să simți plăcerea în tot ce te înconjoară !” „Dar, eu o simt în felul meu, nu am nevoie de vinuri pentru asta!” „Nu, trebuie să o simți la fel ca mine, ca să știu că faci parte din lumea mea !”
E o cerință minimă, nu-i așa ? Ce ar putea strica asta ? Doar… dacă persoana respectivă ar avea o structură spirituală, care nu are nimic de-a face cu epicurianismul ! Și această structură ar fi  potrivită drumului ales de el/ea în viață. Schimbând structura, am schimba pe nesimțite și prioritățile.
Iată deci că o minimă schimbare de felul acesta, ne poate aduce peste ani la polul opus a ceea ce eram. Asemenea cazuri se întmplă, dealtfel: câți oameni nu spun cu uimire, după ani de zile petrecuți într-o relație: ”M-am pierdut pe mine-însămi ! Nu mă mai regăsesc ! Nu am trăit decât pentru el/ea!” Sau, atunci când relația respectivă se sfârșește: ”Parcă m-am trezit din somn ! Abia acum mă regăsesc pe mine, cel/cea adevărat/ă !”
Desigur, eu am prezentat aici doar cazul nefericit – și cel mai întâlnit, din păcate – în care unul singur dintre parteneri vrea să își continue proiecția asupra celuilalt, iar celălalt acceptă, din diferite motive (erotism ? frică de singurătate ? curiozitate ?) . Mai există și cazul când ambii au această tendință, dar aici lucrurile se sfârșesc repede, pentru că se observă curând neconcordanțele. Sau, cazul ultim, și cel mai fericit: atunci când ambii parteneri acceptă schimbarea reciprocă – în măsura în care aceasta nu le afectează esența profundă – cu scopul de a cunoaște și iubi persoana reală a celuilalt. Dar acesta, din păcate, ca toate lucrurile bune, este și cel mai rar întâlnit. Sau când e întâlnit, relația nu e posibilă. Sau… muulți alți ”sau” :)
Sper ca acest articol să nu fi apărut prea pesimist – eu am încercat să îl fac doar realist ! Și să aducă un folos ! Căci scopul fiecărui lucru este, după spusele Sf: Vasile cel Mare, ”să nu fie un dar doar pentru sine, ci și pentru ceilalți.”
După atâta vreme, poate s-ar cădea să vorbesc mai întâi despre întâmplările mele din urmă, și despre felul cum viața nu m-a lăsat niciodată să somnolez într-o rutină prea multă vreme. Viața, sau sufletul meu…
Despre felul cum, de exemplu, nu am fost ”lăsată”, cumva, să rămân mai mult timp la un loc de muncă (sau, chiar când nu existau condiții externe constrângătoare, sufletul meu îmi spunea de la o vreme să plec). Și acest lucru mi-a fost benefic, în cele din urmă, pentru că m-a obligat să învăț alte și alte lucruri, să mă extind cât nici nu gândeam. Chiar dacă pe moment îmi ziceam: ”Uite, de-abia credeam că mă stabilisem, și mereu trebuie să se întâmple ceva!”
La fel și în alte domenii ale vieții: viața nu mi-a oferit niciodată condiții ”să mă stabilesc” – într-o idee, o concepție, sau o relație – nici măcar în cea cu Divinul ! Toate deveneau de la o vreme strâmte, insuficiente, inconfortabile, sau mă răneau serios, încât eram practic ”obligată” să caut iarăși și iarăși altceva – alte drumuri, alte abordări…
Apropos de asta, îmi revine în minte o frază dintr-o carte despre religii citită cândva, care spunea cam așa: ”Dumnezeu nu este un Dumnezeu Unic, ci doar un Dumnezeu Unul (în toți), care ne incită pe fiecare să facem ceea ce credem că e mai bine. Iar noi trebuie să ucidem orice idee preconcepută despre Dumnezeu,” Ei bine, hmm, eu am fost oarecum obligată, pusă în situația de a ucide aceste idei preconcepute pe care le avusesem toată viața despre felul cum ar trebui să fie, și să se comporte El față de noi. Și apoi, a fost mult mai bine ! Pentru că am regăsit o altă relație, mult mai liberă, cu El/Ea. Și am simțit că pot din nou să respir.
Ca să închei această paranteză, mi se pare potrivit să amintesc aici categorisirea pe care o face un autor oamenilor din punctul de vedere al stabilității. El spunea că există două feluri de oameni. Prima categorie sunt oamenii-munți, ce și-au găsit locul în lume și își știu menirea. Dar reversul situației lor este acela că ei trebuie să contemple veșnic același peisaj. A doua categorie sunt oamenii-râuri, care se mișcă și  schimbă peisajul.
Eu, personal, am făcut parte dintotdeauna din a doua categorie. Nu aș putea niciodată să fiu un munte, oricât de înțelept.
Dar, nu despre asta vreau să vorbesc acum, și nici măcar despre schimbările vieților noastre. Am în minte un cu totul alt subiect, care mă preocupă la modul practic. Și anume: cum putem interacționa cât mai eficient cu cineva cu un alt sistem de gândire, astfel încât să nu ne pierdem nici pe noi – valorile noastre, dar nici să-i creem senzația de ”închidere” din partea noastră ? Problema e oarecum simplă atunci când e vorba despre cineva din familie, sau de un prieten vechi (deși, nici atunci nu e simplu întotdeauna). Dar, atunci când este vorba de o persoană cunoscută recent, cu  care împărtășim un anumit palier intelectual-emoțional, dar sunt și alte paliere, mai importante, care ne sunt total străine unuia în raport cu celălalt, problema se complică. Cum ar fi, de exemplu, palierul spiritual…
O gândire simplă ar spune, desigur, să ne îndepărtăm cât mai mult de asemenea persoane care nu ne sunt pe potrivă, care ne-ar putea ”trage în jos”, înspre material, etc. Și, într-o oarecare măsură, ar avea dreptate ! Și este și ceea ce am făcut într-o primă intenție, recunosc. Dar, dacă privim mai profund lucrurile, dacă ne gândim că Iisus cina alături de vameși și desfrânate, lucrurile nu mai sunt chiar atât de simple ! Întrucât, dacă toți am încerca să ne păstrăm ”puritatea spirituală” în felul acesta, atunci lumea s-ar împărți simplu în două: spirituali și păcătoși. Și ce simple ar fi lucrurile ! (oare?)
Îmi amintesc ce indignată mă simțeam la reacția anumitor călugări care vorbeau aspru femeilor și le ocoleau pentru că le considerau ”ispite”. Îmi spuneam atunci că, dacă aceasta e spiritualitate, atunci nu e decât una jalnică! Este. de fapt, expresia unei mari nesiguranțe și frici interioare din partea acelor așa-ziși ucenici spirituali.
Desigur, toate opiniile nu au decât o valoare relativă, întrucât, pe de altă parte, pericolul ”pierderii căii” pe nesimțite în prezența unui ”om al lumii” este chiar real. Mai ales atunci când fiecare dintre cei doi încearcă să îl convingă pe celălalt de adevărul său, și întrevederile se transformă în adevărate ”lupte”.
Și atunci, care poate fi atitudinea justă ? Să renunțăm, pur și simplu, a sprijini un asemenea om, chiar dacă el a ajuns, poate, în viața noastră, pentru un anumit motiv, și să ne retragem în turnul nostru de fildeș ? Sau să continuăm ignorând riscurile ?
Desigur, cheia pentru rezolvarea unei asemenea situații este rugăciunea, și pe de altă parte, nivelul nostru spiritual. Poate, dacă nu ne simțim îndeajuns de tari pentru a-l aduce pe calea cea bună, sau măcar pentru a nu ne pierde pe noi încercând, atunci e mai bine să fugim, ca acei călugări. Aceasta ar fi soluția cea mai simplă. Dar… există iarăși un dar ! Punându-mă în locul acelui om, care s-ar simți respins de un asemenea spiritualist, îmi pot imagina cum va privi el spiritualitatea de acum înainte. Rigiditate, fanatism, închidere – iată tot ce va putea el simți. Și orice mică schimbare înspre bine a inimii lui ar fi început să se petreacă, ar fi compromisă ! Și-ar zice, probabil, că e tot mai bine să fie cineva ca el, cu toate lipsurile lui, decât ca acei credincioși elitiști.
Desigur, lucrurile par simple de la distanță ! Adică, atunci când e vorba, de exemplu, de misionari care merg să arate calea/căile cele drepte unor sălbatici, cu totul străini, totul apare mult mai simplu, chiar dacă ei sunt gata de orice sacrificii. Dar, totul devine mult mai complicat atunci când e vorba de cineva cu un anumit grad de educație și cultură, și care vrea să facă parte din viața ta de zi cu zi. Aici nu mai e vorba de a te lăsa ucis pentru a-ți dovedi convingerile ! :) Sau, de a-i arăta câte sacrificii poți face tu în numele credinței tale; întrucât și el este în stare de sacrificii pentru a-și păstra modul său de viață.
Ehei, problema e foarte complicată, de aceea mi-ar folosi câteva păreri din partea dragilor mei prieteni ! Mulțumindu-vă cu anticipație, vă doresc tuturor o primăvară minunată, și mai ales, o primăvară a speranțelor ! Ceea ce n-a fost până acum, să se împlinească, de va fi cu folos !
Și închei prin aceste gânduri ale lui Coelho care îmi par foarte potrivite pentru starea mea de acum:
”Libertatea absoultă nu există; există doar libertatea de a alege ceva, și de a rămâne apoi consecvent cu hotărârea ta.”

Older Posts »

Categories

Hrana pentru sufletul tau

“Cel ce se cucereste pe Sine cucereste totul”

biovivoblog

Bio este viata

Haide la ţară!

Viaţa unui orăşean la ţară. Ieşirea din sistem!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

CE POATE FI MAI FRUMOS CA POEZIA ŞI MAI DULCE CA DRAGOSTEA ?

nou despre nou

pace si lumina - pastrati rodul vietii

Zully's Words

My readers are my friends

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

blogul lui gyuri

Ioan Gyuri Pascu, el insusi

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Spiritualitate - Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru Dan

Proza . Fantasy . Non-fictiune

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Specializarea într-o singură direcție reprezintă o problemă, deoarece cunoașterea deplină are mai multe fațete. Artele și stiințele vieții reprezintă modalități de expresie , de comunicare fără de care existența noastră ar deveni plictisitoare și limitată. Ele reprezintă căi ale creației și , lăsandu-le să se manifeste , se arde întreaga neștiință, producandu-se o transformare profundă, interioară.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

GENUNCHIUL LUMII

crochiuri. strada sforii. jurnal de poezii dispărute. blogolumea

naomikko

Have a great journey.

innerspacejournal

Educație,creaţie literară, psihologie, pedagogie, diverse

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 116 other followers