Mulți oameni, poate chiar majoritatea, atunci când cer ceva – de la Dumnezeu, sau de la alți oameni – așteaptă, de fapt, o soluție-miracol. Ei ar dori ca ajutorul cerut să le pice, cumva, din cer, exact în momentul și locul dorit. Să nu trebuiască să contribuie și ei cu ceva – cum așa, atunci ce ajutor ar mai fi acesta ? Ei sunt cei în nevoie.
Mentalitatea acesta a ținut omenirea în mizerie și nefericire timp de mii de ani. Pentru că omul preferă întotdeauna soluția minumului efort, și își preferă propriul confort fizic și psihologic oricărei posibile realizări fericite. De aceea majoritatea oamenilor se târăsc doar, de la o zi la alta, și asta le dă motiv să învinuiască lumea, soarta, pe Dumnezeu – pe oricine care ar fi putut face ceva și nu a făcut – în concepția lor. De acea oamenii preferă chiar imaginea unui Dumnezeu atotprotector, care le promite să le dea totul cu lingurița, numai dacă ascultă ceea ce zic preoții Lui – fiecare în cultul său, desigur. Asta trebuie să credeți, asta și numai asta e bine, dacă vreți să fiți fericiți ! Nu e nevoie să gândiți voi-înșivă, ba, e chiar periculos ! Ați putea descoperi atunci o altă imagine a lui Dumnezeu – cel care vă dă totul, dar numai proporțional cu eforturile, și cu gradul vostru de înțelegere. Ați putea descoperi că puteți ajunge aproape oriunde, și obține aproape orice, cu voia Lui/Ei, dar numai dacă vă permiteți să parcurgeți singuri drumul, fără călăuze atotștiutoare. Și, asta nu ar fi bine deloc, o, nu!
Nu spun acum că nu sunt necesare călăuzele – ba, sunt chiar foarte necesare, în prima etapă a formării cuiva. Dar mai apoi, când „copilul” crește, a-l ține încătușat în norme perimate, nu îi aduce nici un serviciu, ba chiar, îi atrofiază capacitatea proprie de a simți – călăuza lui interioară – și îl transformă nu în bun credincios, ci în roboțel ascultător, și perfect incapabil să se descurce singur.
Același lucru se petrece și în relația omului cu ceilalți oameni. Cine așteaptă mereu de la ceilalți cele necesare – fizic sau psihologic – nu va avea decât de pierdut. Pe lângă faptul că ceilalți nu sunt Dumnezeu, și nu au o capacitate nelimitată de a dărui, nici un om, oricât de bun, nu ar putea accepta la nesfârșit să dea și să tot dea, fără ca primitorul să depună nici cel mai mic efort. „Dar eu nu pot, sunt într-așa o situație… eu, doar sufăr!” Ei bine, dacă suferi, este exact pentru că nu faci tu-însuți nimic. Nici chiar Dumnezeu, dacă îi ceri ceva, nu îți va da acel lucru cu hârzobul din cer, ci îți va oferi doar o ocazie. O ocazie ca, prin munca și sudoarea ta, contribuind împreună cu cei care te ajută, să obții ceea ce dorești. Dacă refuzi acea ocazie, atunci, asta este ! Dar, să nu te plângi mai târziu, și să îi învinuiești pe ceilalți.
„Dar ceilalți nu mi-ar fi dat oricum…”  De unde știi tu asta ? Ai încercat, măcar ? Poate nu erau hotărâți să îți dea de la început, dar atitudinea ta ar fi făcut diferența. Dacă ar fi văzut că au pe cine se baza…
Însă, se pare că dintotdeauna, calea cea mai ușoară a fost cea a minimului, sau absentului efort – după cum am spus mai sus. Oamenii preferă confortul mizeriei, asumării și celui mai mic risc. Dar atunci, măcar nu vă mai plângeți !
Acestea au fost doar câteva gânduri disparate, prilejuite de diverse situații de viață. Dar din păcate, sunt situații care se repetă. Mulți nu ne-am învățat încă lecțiile, se pare. Și, e posibil să nu ne ajungă o viață… Și, mă includ și pe mine printre aceștia.
Posted by: childagain | April 6, 2016

„The Green Mile” – un film de nota zece plus

De obicei, nu mă dau în vânt după filmele cu pușcăriași, dar acesta, chiar „m-a scos din linie” ! De fapt, închisoarea pentru deținuți rezervați scaunului electric (terminali, ca să zic așa). e doar scena pe care se desfășoara drama vieții de zi cu zi, și unde sunt prezente tot felul de caractere. Printre cele mai notabile,  se numără gardianul-șef Paul Edgecomb (magistral interpretat de către Tom Hanks), și deținutul John Coffey – un negru masiv, și blând ca un porumbel. De fapt, aici valorile par inversate, nimic nu funcționează ca într-o închisoare „normală”. Majoritatea gardienilor, în frunte cu Paul Edgecomb, sunt oameni minunați, cu suflet cald, care încearcă să facă, pe cât posibil, suportabile, ultimele clipe ale condamnaților. Singura excepție – gardianul Percy, cu o înclinație nativă către răutate. și cu „pile” mai sus de direcție – este mereu „blocat” și bruftuluit de către colegii săi omenoși.
Deținuții înșiși, nu sunt în majoritatea lor acele„brute asociale” la care ne-am aștepta, ci apar drept oameni cu slăbiciuni ca toți ceilalți, dar și cu laturi neașteptat de calde și de umane. Dovadă deținutul Del,  care se atașează de un șoricel, pe care îl dresează, și înainte de propria sa execuție, este mai preocupat de soarta șoricelului decât de a sa.  Dar desigur, personajul central este John Coffey pe care l-am menționat – un personaj legendar, s-ar putea spune. În aparență, el este cel care a ucis cu brutalitate două fetițe – fiind găsit cu trupurile lor însângerate în brațe. Dar dincolo de asta, gardianul-șef simte alte lucruri, nespuse, care nu cadrează deloc cu această crimă oribilă. (Singurul comentariu al negrului față de fapta sa ar fi fost: „N-am putut să le mai fac la loc.”) El simte blândețea și bunătatea deținutului, precum și alte lucruri pe care nu le poate pune în cuvinte. Lucruri care se relevă câte puțin atunci când John îl vindecă de o boală urinară de care suferea. și care îi producea chinuri cumplite. John este, de fapt, un vindecător înnăscut, un fel de șaman, care ia asupra sa bolile celorlalți, apoi le ”scuipă” din corpul său sub forma unui abur negru.
Cum putea fi acest om un ucigaș ? întrebarea aceasta nu-i mai dădea pace – până ce a pornit propria sa investigație. Dar desigur, adevărul este imposibil de aflat, pentru că toți cei implicați în această tragedie sunt ferm convinși de vinovăția negrului, care fusese găsit cu trupurile fetițelor în brațe.
Nu vreau să istorisesc toate amănuntele, ca să nu vă iau plăcerea vizionării. Spun doar că vindecarea lui Paul Edgecomb nu este singura pe care o înfăptuiește John în ultimele sale săptămâni de viață. Și, pe lângă faptul că este un vindecător, John mai este și empat – simțind trăirile celorlalți prin atingere, sau chiar de la distanță. Până la urmă, toți gardienii „buni” – cei din echipa lui Paul – ajung să fie convinși nu numai de nevinovăția lui John, dar și de faptul că el este o „minune a naturii”. Paul însuși nu știe cum va putea trăi cu conștiința sa, știind că a lăsat să moară un asemenea om. Dar din păcate, nici el, și nici altcineva, nu poate face nimic, pentru că nu există dovezi ale nevinovăției lui John. Și execuția decurge după cum era prevăzut, deși gardienii abia își rețin lacrimile.
Partea pozitivă constă în faptul că John și-a acceptat soarta, și nu învinovățește pe nimeni. El este chiar împăcat, pentru că „obosise de viață” și ”de a simți mereu durerea oamenilor, atâta durere, ca niște cioburi în creier.” Singurul lucru care îl rănește este ura celor veniți să vadă execuția – cu toții convinși de propria lor dreptate, și considerând că el ar fi meritat chiar o pedeapsă mai aspră.  Tocmai de aceea, mă gândesc că, îndemnul biblic ”să nu judeci pe aproapele tău” are mai multă acoperire decât credem. Chiar și atunci când suntem convinși de vinovăția și crima altcuiva…
Nu istorisesc nici finalul, deși acesta vine la perfecție în completarea poveștii – și foarte credibil în contextul (general) incredibil al filmului ! Incredibil, desigur, numai pentru cei cu totul dedicați a „ceea ce se vede”. Voi spune doar părerea mea generală despre film: viața și moartea lui John, mi-au evocat o variantă modernă a unei alte vieți și morți atotcunoscute – a cuiva care „nu avea păcat”, a dat totul pentru oameni, și apoi a fost ucis ca un răufăcător. Poate pentru unii, părerea acesta apare drept un sacrilegiu, dar eu așa o simt ! Și cred că regizorul filmului, Frank Darabort, nu ar fi putut găsi o modalitate mai bună de a vorbi despre iubire, sacrificiu, și caracter creștin unui public modern  – și toate acestea fără a utiliza „limbajul de lemn” al religiei .
Din toate motivele de mai sus, recomand cu căldură vizionarea acestui film – măcar așa, pentru sufletul nostru ! Nu pentru cultura generală. Iată-l, deci:
http://filmehd.net/the-green-mile-culoarul-mortii-1999-filme-online.html

Era odată un om cufundat în apă și noroi până la gât. El a început să strige de zor pentru a fi auzit de un trecător aflat la mare distanță, pe care îl văzuse. Acesta a auzit strigătele celui care se înneca, deși nu înțelegea deloc ce se petrecea. Auzea doar niște strigăte de durere, fără nici o explicație, și fără indicație în privința locului, sau a situației. A trecut mult timp pînă ce trecătorul să se dumirească, oarecum, despre ce era vorba, dar până la urmă, a reușit întrucâtva. El s-a grăbit să ajungă pe marginea mlaștinii, ca să dea o mână de ajutor.

Dar, ajuns acolo, a văzut că situația era oarecum diferită de ceea ce își închipuise. Omul nu se înneca, era doar cufundat în mlaștină, și ar fi putut ieși și singur, dacă ar fi făcut vreun efort. Însă, el nu făcea nimic, decât să strige. Văzând totuși situația lui nefericită, trecătorul i-a întins o creangă de pe mal, pentru ca omul să se prindă, și să iasă mai ușor. Însă, omul nostru, nici gând să facă așa ceva ! El continua doar să strige pentru fi salvat. Trecătorul înțelese că el nu era dispus să facă nici un efort pentru a-i ieși în întâmpinare, ci aștepta doar să fie salvat, cumva, în mod miraculos. Ar fi preferat, pare-se, ca trecătorul nostru să intre el-însuși în baltă, și să îl urnească din toate puterile, lăsând tot ceea ce se afla pe mal. Ar fi voit ca trecătorul să lase deoparte, măcar puțin, scopul călătoriei sale, și prietenii ce îl însoțeau de departe, și să își facă un scop din salvarea lui. El voia să fie salvat, însă nu oricum, ci doar dacă salvatorul urma un anumit ritual, dacă interpreta un menuet pe o muzică doar de el știută.

Înțelegând acestea, trecătorul nostru se întristă, și chiar se supără puțin, pentru că el era un om dintr-o bucată. El răspunsese din toată inima strigătelor de ajutor, chiar dacă aceasta îi putea aduce mari necazuri pe drum, și pierderi pe care omul ce se înneca nu avea cum să le înțeleagă. Însă acum, vedea că aceste lucruri nu erau de-ajuns, omul nu voia să își asume chiar nici o responsabilitate în propria sa salvare, ci doar să lase totul pe umerii salvatorului, și să îi ceară acestuia din ce în ce mai mult.

Până la urmă, poate că nu orice salvare era înscrisă pe traseul său, așa cum îi spusese odată un înțelept – dar el nu voise să ia în seamă.

Așadar, cu inima grea, trecătorul îi spuse omului cufundat în mlaștină că nu era el cel care îl putea salva. Dacă el nu putea accepta mâna întinsă, și eventual să întindă și el una, pentru a putea fi tras de acolo – cu regret, trecătorul nu putea face mai mult pentru el. Nu era deloc drept, și de nici un folos, să își asume el toată răspunderea salvării cuiva care aștepta totul doar de la el. Mai ales atunci când trecătorul nostru avea un drum de urmat, și o țintă, și mulți oameni care depindeau de el pe drum.

Așadar. după ce se rugă pentru el ca să își întărească sufletul pentru a ieși singur din mlaștină (dacă într-adevăr ar fi voit asta), trecătorul își urmă drumul.

Mulți dintre cei de pe mal îl numiră egoist și fără inimă – ca și omul din mlaștină ! Mulți spuseră că, de fapt, drumul lui nu-și avea nici un rost dacă nu putea salva pe cineva întâlnit pe cale. Mulți spuseră că ideile frumoase în care crezuse toată viața erau inutile dacă, într-o împrejurare practică, el le abandona.

Însă, trecătorul nostru voise să urmeze tocmai acele idei ! Înțelesese doar că, lucrurile nu sunt chiar așa de simple, alb și negru. Și că uneori, a voi să salvezi pe cineva ce nu face nici cel mai mic efort, poate duce la pierderea căii, și la suferința inutilă a celor ce așteptau pe mal – și care îi fuseseră tot timpul aproape.

Pilda nu ne spune ce au făcut mai departe cei doi, însă pare să ne indice o învățătură. Care nu este seacă, ci obținută prin dureri și dezamăgiri.

Compasiunea lipsită de înțelepciune poată duce la rezultate contrarii binelui. A-ți asculta inima este un lucru minunat, și este primul care trebuie învățat. Însă a ne învăța inima să ne conducă drept, pentru a nu face mai mult rău pe lângă bine, este cel mai greu lucru din lume. Și poate că o viață de om nu  ajunge pentru asta.

Posted by: childagain | March 26, 2016

Despre a cunoaște pe jumătate

Nu intenționez să țin o prelegere plicticoasă despre foloasele cunoașterii generale – și nici nu mă consider îndreptățită ! Simt însă nevoia să spun câteva cuvinte despre un anumit gen de cunoaștere, foarte controversat: cea spirituală. Aici intră, desigur, și cunoașteri importante de ordin general despre destinul umanității, al sufletului uman și structura universului invizibil, dar și cunoașteri individuale – referitoare la destinul și structura spirituală a anumitor persoane, sau doar mici porțiuni din acestea.
Atunci când avem darul de a vedea, simți sau intui câte ceva despre o altă persoană, desigur că tentația este mare de a ne crește încrederea în sine, și de a ne vedea puțin deasupra celorlalți. Bineînțeles, acest lucru nu se petrece de la început, și nici la modul evident. E posibil să treacă un timp până ce acest sentiment să se formeze. Și chiar și așa, partea noastră bună, spirituală, îl va nega cu desăvârșire (”eu nu sunt așa”, ”eu nu am orgoliu”, ”eu nu greșesc în privința lui Cutare, pentru că văd lucruri, sau mi se transmit lucruri”).
Toate bune și frumoase, atunci când vedem sau simțim lucruri despre persoane care se află puțin sub nivelul nostru spiritual. Dar, e posibil ca Universul să ne pună la încercare, și să ne trimită cândva pe cineva, sau chiar mai mulți, care doar aparent sunt acolo, după criteriile noastre – dar de fapt, ei au alte deschideri, pe care noi le ignorăm. Noi îi vedem, schematic, la un anumit nivel, conform convingerilor noastre acumulate, dar ei de fapt urmează un drum paralel, care nu are nici în clin, nici în mânecă, cu al nostru. Iar pe drumul lor, e posibil ca ei să se afle chiar cu o treaptă mai sus – deși, asta doar Divinul o poate ști. Și tocmai pentru că noi, ca oameni supuși greșelii, nu putem ști cu siguranță unde se află fiecare, e mult mai bine să ne abținem de la „evaluări” și ”sfaturi necesare” pentru oameni care nu fac parte din sistemul nostru. Desigur. și a ști dacă fac parte, sau nu, e tot o probă de înțelepciune…
Miezul problemei constă, de fapt, în a ne auto-evalua corect. Și apoi, vom ști să îi evaluăm și pe ceilalți, în majoritatea cazurilor. Dar, tocmai auto-evaluarea aceasta, e atât de dificilă și înșelătoare ! Pentru că e în natura omului să fie foarte îngăduitor cu sine, mai ales atunci când a acumulat deja unele cunoașteri sau simțuri în plus.
Dacă, de exemplu, pe drumul său i s-a probat că oamenii evoluați pot simți sau vedea lucruri prin perete (dau doar un exemplu, destul de grosolan:) ), cineva  aflat la începuturile cunoașterii, va avea tendința să considere că acei care nu au acest dar, nu înțeleg nimic la nivel spiritual – sau aproape nimic. Adică, dacă nu pot simți lucrurile prin perete înseamnă că sunt opaci spiritual, în general. Și sunt opaci pentru că nu aplică ceea ce au învățat, și nu ascultă. Și cu asta, gata, i-au terminat pe majoritatea discipolilor spirituali ! Iar dacă vreunul simte nevoia să replice că nu e adevărat, acești oameni îi atenționează că părerea lor a echivalat cu un atac energetic.
Am dat un exemplu oarecum schematic, dar totuși ilustrativ. Nu vreau să se înțeleagă că intenționez să critic, chiar nu vreau asta ! Oamenii respectivi pot avea multe calități, se pot afla chiar pe un drum ascendent. Dar, așa cum spunea cineva, învățăm cu toții, unii de la alții. și e bine de știut cum sunt ei văzuți de ceilalți. Pentru că nu toți sunt opaci, chiar dacă nu văd prin perete ! De fapt, în întrega istorie a umanității, nici măcar sfinții și inițiații nu aveau cu toții acest dar. Și acest dar, după părerea mea, nici măcar nu e ilustrativ pentru evoluția spirituală a cuiva. E doar o podoabă – utilă, ce-i drept, dar nu indispensabilă. Din alt punct de vedere, eu cred că a vedea în inimile celorlalți (și nu la modul metaforic vorbind), sau a simți, sau a ți se descoperi adevărul dintr-o situație, sau dintr-o carte, din evoluția umanității, sau din orice altceva, e un dar cu mult mai ilustrativ. Și a recunoaște adevărul atunci când îl vedem, și a-l deosebi de fals ! Dar desigur, cei care au aceste însușiri, preferă să nu spună. Pentru că aceștia au căpătat puțin și din acel dar prețios numit discernământ.
Eu, ca discipol profan (și nu chiar :)  ). dintre un maestru care te „simte” energetic, sau chiar vede prin perete, și unul dotat cu discernământ și înțelegerea inimii, îl prefer pe al doilea. Deci,  o condiție pentru a fi maestru este discernământul, iar a doua – înțelepciunea. A ști cum să îl înveți pe un altul, astfel încât să îl sporești, nu să îl nimicești prin părerile tale, este o mare artă. Și care nu se capătă așa, doar pentru că am făcut niște cursuri și am lucrat energetic. De fapt, investirea spirituală trebuie să vină de Sus, și atunci oamenii te vor recunoaște imediat drept maestru, chiar dacă ai fi în zdrențe.  Cineva care are ”înscrisul spiritual” de maestru, sau profesor , va strânge oamenii pe lângă sine chiar și de ar trăi în pustiu. Vedem chiar și în viața obișnuită oameni pe lângă care ceilalți vin cu drag să îi asculte, se strâng în jurul lor, chiar dacă ei nu-i cheamă anume. Și simt nevoia să le spună viețile lor, să le ceară sfaturi.Pentru că ei simt instinctiv că acei oameni îi pot ajuta.
Pe de altă parte, există și alți oameni buni, evoluați, cu cele mai bune intenții, și cu reale extrasensibilități, dar care mai păstrează totuși scheme de gândire. De exemplu: „majoritatea Berbecilor au tendința de a folosi la modul negativ cunoașterea”. Dar, de unde putem fi noi atât de siguri ? I-am cunoscut oare pe toți Berbecii de pe Pământ? Știm noi oare cum au fost viețile lor, și prin ce furtuni au trecut, și cum au reușit să se mențină poate, cu greu, pe drumul drept ?
Ehei, e foarte ușor să cădem în păcatul greșitei înțelegeri, atunci când știm și vedem mai multe ! Dar, problema este că, noi nu vedem chiar totul, ci doar părți, bucăți. Și cunoașterea asta parțială – pe jumătate, pe sfert – uneori, nu aduce mare bine. Poate, înainte de a emite o părere despre cineva, e bine să întrebăm mai întâi în rugăciune, sau în meditație. Valabil pentru toată lumea, pentru că, într-un anumit sens, toți suntem discipoli !
În rest, numai bine tuturor, și lumină, și să ne parcurgem fiecare căile, cu inima !
Căci fiecare, mic și mare, ne aflăm pe o cărare./Care duce până-n zare.
Posted by: childagain | March 18, 2016

Despre curaj, sau renunțarea la frică (III)

Omul modern vrea să obțină orice, și mai ales fericire, fără să depună nici un efort, și fără asumarea vreunei responsabilități. El așteaptă mereu acțiuni sau confirmări din partea celorlalți, și chiar și când acestea există, el tot mai așteaptă, mereu mai mult – pentru a fi absolut sigur că nu există nici un risc. Ceilalți sunt pentru el reperul și panaceul universal. A-și asuma propriile trăiri i se pare copleșitor, și preferă să nu o facă, rămânând mereu intr-o stare de frustrare și nefericire. Chiar dacă ar avea in față pomul vieții plin de fructe, el nu ar întinde mâna… din frică ! Nu orice frică, ci aceea de fi responsabil de o acțiune proprie.
Desigur, toata viața va retrăi apoi acel/acele momente, iar si iar, insoțite de suferință, frustrare și regret. Dar, chiar dacă viața i-ar oferi o a doua șansă, el nu va schimba nimic, ci va continua să aștepte să își asume altcineva responsabilitatea.
Iata ce spune in acest sens un text din pagina http://portalspiritual.com:

 

Curajul este testul pe care ni-l dă viaţa ca să avem ceea ce ne dorim. Conform unui studiu, marele regret care îl au oamenii în faţa morţii este că nu au avut curajul să trăiasca viaţa care şi-ar fi dorit-o. Unii spun că ar da timpul înapoi să trăiască visul sau pasiunea lor. Ceea ce înseamnă că totul contează. Curajul este secretul secolelor. În Biblie se spune “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide”.  Viaţa este foarte dură, oferă totul numai celor care au curaj. Iar cei care nu au curaj să ceara trec prin viaţă fără ceea ce-şi doresc. Natura ne testează dorinţa. Vrea să vadă cât de mult ne dorim ceva şi pe urmă ne cere curajul pentru a lua ceea ce vrem. Consideră că dacă nu avem curaj nu merităm acel lucru. Şi aşa este – jocul nu ar avea nici un farmec dacă nu ne-ar cere natura curaj ca să obţinem ceea ce ne dorim.Vrei fericire? Îţi trebuie curaj.Vrei bani? Îţi trebuie curaj. Nu ţi se va da o putere mai mare decât poţi să o controlezi. Pe unii o fericire prea mare i-ar distruge. Pe alţii prea mulţi bani i-ar distruge. Trebuie să ai mintea pregătită pentru ceea ce vei avea.
Dumnezeu nu-ţi dă ceva ce nu poţi să controlezi. Există în creier o forţă care se activează când ai curaj. O forţă electrică care transformă realitatea în momentul când iei decizia şi ai curajul să faci ceva.
Există o forţă în mintea ta care se activează când iei decizia să obtii ceva cu orice preţ. Această forţă invizibilă schimbă acţiunile oamenilor şi oriunde o să te duci se vor întâmpla coincidenţe ca tu să ajungi unde vrei. Toate uşile se vor deschide în faţa ta. Eşti în posesia celui mai mare secret al vieţii : curajul. Dacă îl foloseşti sau nu de acum încolo, este alegerea ta.
 
Posted by: childagain | February 16, 2016

Este bine să acționăm în lume, sau nu ?

O problemă a tuturor căilor spirituale este aceea dacă, pentru salvarea omenirii, este bine, sau nu, să întreprindem acțiuni concrete. Mai exact: unele opinii  spirituale spun că nici o acțiune concretă nu este bună, că totul este așa cum trebuie  în univers, iar nouă nu ni se cere decât să avem grija de a ne mântui, sau ilumina, pe noi-înșine. Adică, să contribuim la salvarea omenirii prin rugăciuni și meditații.
În sprijinul acestei opinii vin multe pasaje din Noul Testament, unde ni se spune că „stăpânirile sunt de la Dumnezeu” (Romani 13.1.2)  și că „trebuie să îndurăm cu răbdare stăpânirile nedrepte.” Și mai ales ”cine va voi să fie face prieten cu lumea, se face dușman lui Dumnezeu.” (Iacov, 4.4) Desigur, fiecare verset poate avea multiple interpretări, dar ideea de bază este aceea că nu trebuie să intervenim în lume. În acest sens, toate revoluțiile ar fi greșite (și poate că sunt, dar în sensul că toate implică, prin natura lucrurilor, vărsare de sânge), și chiar lupta pentru cauze pe care le vedem drepte: înlăturarea sărăciei, abuzurilor, împiedicarea tiranilor de a face rău, dezvăluirea faptelor nedrepte, etc. Deci, oricine ar face ceva, oricât de mic, pentru a încerca să înlăture răul și nedreptatea din lume, se află în greșeală, întrucât grija noastră principală ar trebui să fie propriul nostru suflet, sau sufletele celorlalți (salvarea lor).
O altă direcție spirituală, pe de altă parte, spune că, dimpotrivă, trebuie să ”hrănim pe cel flămând, să îmbrăcăm pe cel gol, să cercetăm pe cel bolnav sau în închisoare” (Evanghelia înfricoșatei judecăți). Iar, „credința fără fapte, moartă este”. (Iacov 2.14-26) Următorii acestei căi sunt toți sfinții creștini și misionarii contemporani, în frunte cu maica Tereza. De fapt, Iisus însuși a deschis calea, prin vindecările și ajutoarele oferite la tot pasul. („Ce faceți acestor frați mai mici ai mei, Mie îmi faceți.” (Matei 25.40)
Deci, se poate spune, și pe bună dreptate. că această cale este cea mai valabilă. Întrucât, cum putem spune că ne iubim aproapele, dacă nu facem ceea ce trebuie pentru el ? Iar, „temelia oricărui bine este aproapele”, după cum spune un sfânt părinte.
Dar, aici intervine o altă problemă. Poate noi vrem să ne ajutăm aproapele, dar lumea este astfel structurată în zilele noastre, încât veniturile și hrana sunt foarte inegal împărțite. Un mic procent de oameni foarte bogați (1 %) deține jumătate din bogăția lumii. Iar, ca să ne ajutăm aproapele în mod eficient, trebuie să îi convingem pe aceștia, sau pe intermediarii lor, să cedeze din veniturile lor celor ce nu au – lucru foarte problematic. Sau, dacă nu pot fi convinși… din când în când se iscă o revoluție ! Nu zic că aș fi de acord, dar fenomenul este de înțeles, după părerea mea.
Și, legate de această supremație a celor puțini cu venituri mari, sunt multe alte fenomene: tăinuiri de adevăruri în legătură felul cum se fac, și se impun legile (tot în folosul lor);  în legătură cu motivele războaielor (ultimul mijloc de a obține materiile prime sau influența dorită de țările dezvoltate pe seama celorlalte țări, atunci când metodele de șantaj economic au eșuat); în legătură cu hrana (impregnată cu chimicale, îngrășăminte și insecticide toxice impuse);  medicamente chimice cu multe efecte adverse promovate, pentru vânzări de miliarde, pe când cele naturale nenocive, și care ar putea aduce un folos evident, sunt scoase de pe piață; chiar oprirea din fabricare a unor produse pentru vindecarea cancerului, și ridiculizarea sau chiar mai rău, a creatorilor lor, și multe altele de acest fel.
Toate aceste lucruri, deci, se opun bunăstării aproapelui, uneori chiar supraviețuirii lui. Și atunci, cum putem să ne iubim aproapele, fără a încerca să luptăm împotriva acestora ? Cum putem să iubim dreptatea și adevărul – atribute divine, dacă nu încercăm să le aducem în existență, să le facem vii ? Iată deci că, în acest sens, trebuie să facem o alegere.  Și poate că, atunci când lângă noi se petrece un rău evident, nu e de-ajuns doar să ne rugăm, sau să medităm.
Desigur, rugăciunea și meditația nu trebuie lăsate, ele sunt centrul oricărei vieți spirituale. Și tocmai prin ele, putem primi inspirații despre cum putem schimba mai bine lucrurile în lume. Cu înțelepciune, nu doar cu sabia.
Însă, dacă ar fi adevărat că lumea noastră este doar un loc al încercărilor, și nimic altceva, și de aceea trebuie lăsată așa cum este, cu nedreptățile ei, și nici măcar nu trebuie încercat să schimbăm ceva, pentru că ne-am ridica împotriva ordinii universului, atunci… atunci, zic, nu ar mai fi o lume în care merită să trăim! Sau, ar trebui să trăim în ea doar pentru că o iubim atât de mult, cu oamenii ei, încât am fi gata de orice sacrificiu pentru a o face mai bună. Chiar și să furăm din cer focul zeilor neînțelegători, precum Prometeu!
Sau, mai există o situație: dacă ni s-ar îngădui nouă și alor noștri un colț de paradis, cu condiția să lăsăm restul lumii așa cum este, să se ducă în jos, oare ce am alege ? Eu nu dau un răspuns personal, nu îmi permit. Însă îmi amintesc doar că Budha a renunțat la Nirvana pentru a se întoarce în lumea celor ignoranți și supuși suferinței. Iar Hristos a primit crucea pentru acei mulți, păcătoși și ignoranți.
Noi, efemeride…
Posted by: childagain | February 13, 2016

Despre cât este de bine, sau nu, să aflăm adevărul

”Prin toate mijloacele încearcă sâ mă ferească cei ce mă iubesc, dar iubirea Ta-i mai mare, și Tu mă lași liberă. ” Iată ce frumos și deplin s-a exprimat marele Tagore în poemul său liric Gitanjali, în urmă cu un veac și jumătate !
Și eu probez în viața mea, aproape în fiecare clipă, învățăturile marilor lumini ale omenirii.
Având de câțiva ani o problemă spirituală deosebită, despre care nu puteam vorbi nici măcar celor apropiați (și oamenilor Bisericii nici atât, pentru că știam deja răspunsul, ca și cum l-aș fi văzut scris în fața mea), am apelat la un domn clarvăzător. Domnul acesta este un clarvăzător și terapeut de valoare, cu rezultate recunoscute, și eu chiar îi apreciam activitatea. Este un terapeut care urmează învățăturile Bisericii Ortodoxe – asta, ca să îi liniștesc pe cei care ar vedea în el un ”instrument al necuratului”. (Am așa un feeling pentru cei ce împart lucrurile în alb și negru după propriile lor criterii, nici nu pot să vă spun.)
Deci, am avut un schimb de mesaje telefonice cu acest domn, încercând să stabilesc o programare la cabinetul dumnealui. Dar, când a auzit că voiam să aflu adevărul într-o problemă mai deosebită, și care mă tulbura de ani de zile, el a devenit brusc dur și concis în exprimări, încercând să mă descurajeze. De parcă adevărul ar fi fost ceva rușinos, sau nepermis unei femei – acesta era punctul pe i ! Mi-a zis chiar că, dacă țin cu tot dinadinsul, îl pot căuta la cabinetul dumnealui, la adresa de pe site, în orele de consultație (fără programare), că poate va avea timp și pentru mine.
Acum, problema mea nu era una de orgoliu prostesc – că nu aș fi vrut să stau la coadă, sau așa ceva – dar locuiam în alt oraș, și timpul meu este mereu drămuit, iar transportul dus-întos, plus orele de așteptare (nedefinită) la cabinet, mi-ar fi pus o adevărată problemă. Mie mi s-a părut normal ca, aflând că locuiesc în altă localitate, să îmi stabilească măcar o programare, din minim respect. Plus compasiunea datorată unui suflet în suferință, din care eu n-am simțit nici măcar un dram !
De fapt, ceea ce am simțit eu din acele mesaje, a fost altceva. Poate că nu sunt clarvăzătoare, dar am alte simțuri care nu mă înșeală, și domnul respectiv cred că a simțit și el lucrul acesta, și s-a retras. Problema era faptul că eram femeie, și deci o ispită spirituală. Poate nu în sensul masculin-feminin, dar o ispită de a mă ajuta mai mult, de a mă proteja, de a-mi spune un adevăr care, după părerea dumnealui, nu era bun pentru mine. Și se temea că lui nu i-ar fi fost îngăduit să mi-l spună, sau ar fi fost pedepsit dacă o făcea. Oricum, o femeie cu o anumită structură spirituală, periculoasă din punctul lui de vedere, era mai bine să fie ținută la distanță, pentru a se proteja pe sine.
Este o mentalitate atât de întâlnită în Biserică, încă de la începuturile creștinismului, încât nu ar trebui să mă mire că încă persistă. Spun „in Biserică”, pentru că nici preoții nu fac excepție în a ascunde adevărul, atunci când cineva li-l cere, mai ales dacă acest cineva este o femeie. Îmi amintesc de o pildă din Pateric, despre un sfânt părinte la care venise o femeie să îi ceară un sfat, și el a repezit-o cu vorbe grosolane, încât femeia aceea s-a îmbolnăvit de tristețe. Nu înțelegea ce avea sfântul cu ea, doar ea venise din durerea inimii. La un moment dat, un apropiat al părintelui, fiindu-i milă, i-a transmis că părintele nu avea nimic cu ea, dar trebuia să se țină departe de femei, acestea fiind ispite.
Cred că faptele vorbesc de la sine, nu ar mai fi nimic de adăugat ! Femeia este văzută în creștinism drept o ispită și un rău – necesar, ce-i drept – dar tot un rău, care trebuie ”ținut în frâu” și „sub obroc” cât mai mult cu putință. Și această viziune nu aparține lui Iisus, care și-a iubit și respectat Maica, și a tratat cu blândețe și înțelegere femeile păcătoase care veneau la el. Ba chiar, prima ființă care l-a văzut după Înviere a fost o femeie – Maria Magdalena – și nu discipolii săi bărbați, care toți fugiseră, sau se lepădaseră.
Această viziune îngustă și patriarhală aparține următorilor săi, în frunte cu Petru. Desigur, într-o anumită măsură, ei aveau dreptate, din punctul lor de vedere. Femeia era o ispită, pentru că poftele sau sentimentele stârnite de ea, i-ar fi putut îndepărta de pe calea ascetismului pur – pe care ei o vedeau singura cale de accedere la sfințenie. Desigur, mai era și calea căsătoriei, a drumului în doi, dar și aici, femeia trebuia „să se teamă” și ”să asculte” de bărbat – deci elementul feminin era bine „domesticit”, încât să nu creeze probleme bărbatului.
Ceea ce le scăpa însă acestor aprigi creștini, era faptul că ispita, slăbiciunea, era de fapt, în ei-înșiși. Ei erau autorii propriilor lor pofte, și nu femeia. Ei pedepseau. de fapt, oglinda ce le arăta propria slăbiciune și urâțenie.
Cât despre faptul că „nu este bine” să aflăm un anumit adevăr, aș putea pune o întrebare simplă : cine anume stabilește dacă este bine, sau nu ? Oare nu este vorba de omul din fața noastră : clarvăzător, preot, sau ce o fi el ? Și el, nu este tot un om ? O, desigur, îmi veți vorbi de har,  și cât de mult li se spune lor ceea ce trebuie, sau nu. Dar, lucrurile nu sunt întotdeauna chiar atât de simple.
Pentru că oamenii se pot adesea înșela, și să ia drept șoaptă a harului ceea ce le strigă programele lor înțepenite din subconștient. (Cu tot respectul, cred că nici Petru nu a scăpat de acestă ispită.)
Pe de altă parte, harul nu este un „robinet” cu direcție unică, ce se revarsă doar în Biserică (și nu în oricare, ci doar în a noastră : Ortodoxă, Catolică, Luterană, Evanghelică, ș.a.m.d.) Poate că și amărâtul din fața lor are mica lui porție de har, și tocmai porția aceea l-a îndemnat să caute adevărul, pentru a se elibera. ”Cunoașteți Adevărul, și Adevărul vă va face liberi”. Iar să lași un om să plece cu tulburarea lui, cu suferința lui, refuzând să îl ajuți pentru că harul ți-a zis ție așa… hmm, e ceva ce nu merge aici !
Și nu e vorba doar de probleme cu totul speciale, ca aceea de mai sus. Cu ani în urmă, am cerut sfat prin mail unui om cunoscut drept un mare trăitor ortodox, cu multe cărți scrise pentru educarea publicului, și multe emisiuni televizate. I-am cerut sfatul în privința unui prieten care trecea atunci printr-o situație dificilă și delicată, și ar fi necesitat un sfat luminat, adecvat problemei lui. Răspunsul a fost atât de sec, de rigid, de formal, încât l-aș fi putut găsi în orice cărțulie de propagandă religioasă. De fapt, am simțit că acel om nu intrase nici măcar pe departe în complexitatea problemei prietenului meu, nici măcar nu se străduise.
Acum, nu vreau să spun că Biserica are doar oameni din aceștia. Doar că, din păcate, oamenii din exemplele de mai sus sunt majoritatea – constituie, adică, regula, și nu excepția. Am întâlnit însă în viața mea câțiva oameni cu adevărat luminați, în care harul chiar se simțea. Acești oameni mi-au vorbit cu blândețe, și chiar cu prietenie, și chiar și-au deschis și ei sufletul în fața mea. Unul dintre ei, cunoscut drept un mare duhovnic văzător, mi-a spus în urmă cu mulți ani niște vorbe minunate, pe care le păstrez și acum în inima mea, deși știu că nu le merit. El a venit direct la mine, deși mai erau câțiva oameni în încăpere, și am început să vorbim ca și cum ne cunoșteam de când lumea. Nu a trebuit să îi spun nimic despre mine, deja știa tot. Pentru el, structura mea ciudată nu constituia o problemă.
Aceasta mă face să cred că oamenii care cresc înalți, în orice Biserică s-ar afla, ajung să vadă peste zidurile Bisericii. Ei nu mai judecă pe semenul lor ca fiind ”greșit” sau ”eretic” doar pentru că nu este ca ei, sau nu crede exact în punctul și litera credinței lor.
Cât despre poblema mea, până la urmă, Maica-Domnului m-a îndrumat spre o persoană minunată – o femeie – care m-a ajutat. De fapt, ceea ce aveam eu nevoie era o confirmare a ceea ce simțisem, pentru că simt destule lucruri. Și am primit-o, dar cu multe amănunte pe care nu le știam, și care m-au ajutat să înțeleg.
Ceea ce vreau să spun, în încheiere, este că nu trebuie să așteptăm pe altcineva să ne spună ce este bine sau rău, sau să ia hotărâri pentru noi, sau să ne salveze din afară, fără ca noi să mișcăm un deget. Nici o Biserică, și nici un alt om ca și noi. Bisericile și oamenii au doar rolul de a ne indica o cale de urmat, dar mai apoi, noi trebuie să încercăm să creștem singuri pe acea cale, încât răspunsurile să le primim în propriul nostru suflet. După cum și Iisus ne spunea să ne rugăm în cămăruța inimii noastre, că acolo vom primi răspunsul. Și fără cuvinte multe, pentru că El/Ea știe deja ce avem nevoie.
Faptul că oamenii au încredințat preoților rolul de „agent de legătură” cu Divinul, este doar un semn al lenei spirituale. Noi putem să ne ocupăm de treburile noastre 6 zile pe săptămână, lăsând preotului grija să se roage pentru noi, după ce îi plătim cele cuvenite. Iar în a 7-a, când putem, mai dăm și noi pe la Biserică, pentru a onora „contractul”.  Și așa, toată lumea este fericită : noi nu suntem deranjați prea tare de cele spirituale, avem și intrarea în rai asigurată, iar preoții au și ei de lucru.
Iar când avem o problemă mare, o durere (asta, fără legătură cu odiseea mea), și cerem ajutorul unui om ca și noi, chiar fără cuvinte, doar trimițăndu-i gândurile noastre îndurerate, trebuie să înțelegem că acel om nu ne poate ajuta direct, dacă noi-înșine nu o facem. Noi-înșine trebuie să luăm hotărârile vieții noastre, și să facem schimbările necesare – chiar dacă, și mai ales dacă – asta implică asumarea unei responsabilități. Sau, dacă nu putem, și nu vrem asta, să ne rugăm pentru a ne liniști sufletul, și a accepta viața pe care o ducem, și pe care singuri ne-am ales-o. Însă, nici într-un caz, salvarea nu va veni din afară. Din afară poate veni doar sprijin și acceptare, indiferent de hotărârea pe care o vom lua.
Ei, cam asta am avut de spus ! Știu că voi primi multe anateme, dar ca întotdeauna, îmi asum riscul. Însă, știu că vor fi și dintre aceia care vor înțelege cu adevărat, și poate, chiar se vor simți eliberați de povara de a simți altfel decât majoritatea. Și aceștia sunt din ce în ce mai mulți…
Posted by: childagain | December 16, 2015

Mesaj de Sărbători și mai departe

Dragii mei cititori si prieteni, revin puțin ca să vă spun Sărbători fericite, și să îmi iau rămas-bun. Plec pentru o lungă perioadă, poate pentru totdeauna. Am motivele mele ca să procedez așa – adică, motivele mele interioare. Pe scurt, uneori simt că m-am născut în Universul greșit. Poate că nu mi l-am ales eu bine, poate că mi-a fost repartizat ca școală sau pedeapsă, sau poate că totuși mi l-am ales, dar numai pentru a fi alături de cei dragi, și de alte ființe pe care să le ocrotesc. Am păcătuit întotdeauna printr-o prea mare dragoste față de Pământ, pe care îl prefer oricărui rai. Și pe care aș fi vrut să instaurez binele și dreptatea, să nu-l las doar așa cum este acum: un fel de purgatoriu pentru cei în curs de devenire – adică, majoritatea.
Dar, mi s-a arătat răspicat că nu e voie să lupți pentru dreptate pe Pământ, că el trebuie să rămână așa cum este, doar un purgatoriu.  Și cei care încearcă să îl transforme în paradis se pun contra lui Dumnezeu. Și răii aflați la onducere trebuie să rămână acolo unde sunt, pentru că sunt acolo cu voia Cuiva.  Iar dacă încercăm, sau măcar nutrim intenția de a coborâ Dreptatea din rai pe pământ, vom fi pedepsiți pentru asta. Nu de către cei răi, ci de alții. Poate, de către cei pestriți, care sunt doar instrumente.
Dacă nu cumva sunt într-o mare ispită, și nu înțeleg eu rosturile lumii, cu puțina mea minte ? O fi și așa, nu zic nu ! Dar, se poate și să le înțeleg prea bine, și de aceea să fiu pedepsită. Nu trebuie să înțelegi mai mult decât poți duce, iar dacă înțelegi, nu trebuie să și spui. Doar că… eu am fost dintotdeauna puțin pe dos ! Exact aceea ce eram avertizată să nu fac, aceea făceam ! Pentru că nu îmi plac avertismentele de genul ăsta, și nici nu sunt un material bun pentru frică. Din păcate pentru cei ce mă avertizează, modelul meu e Socrate. Prefer să beau mătrăguna, decât să trăiesc în compromis – făcând lucruri pe care sunt silită să le fac, și nefăcând ceea ce simt și cred eu că trebuie să fac. Sau, acceptând de nevoie ceea ce mi se întâmplă, fără să pot schimba.
Ei, cam asta a fost ! Nu vreau să vă întristați, voi și site-ul acesta ați fost una dintre sursele mele de libertate. Poate voi mai reveni, când voi simți că rosturile lumii s-au schimbat.
Posted by: childagain | December 13, 2015

Jour de la honte

Pour les amis et lecteurs français, je vous transmet ici le contenu d’un mail que j’ai reçu, contenant les dernières nouvelles sur la future loi santé, que madame le ministre est en hâte de la faire voter maintenant, mai maintenant ! en profitat de l’état d’urgence institué après les atentats. Il nous semble que certains savent tirer des avantages même d’un malheur national.
Pour renseignement, dr. Jérôme Marty et son groupement UFML sont les portes-paroles des médecins non soumis  à la mésquinerie d’un systhème politique qui met les intérêts des mutuelles avant la santé des gens, en véhiculant en même-temps le slogan du “bien-être des démunis”. (Pour renseignemnt sur ce dit bien-être:
S’ils nont pas du pain, qu’ils mangent de la brioche, ou les démunis face aux complémentaires santé obligatoires )

TAN1712

 Newsletter du  13 décembre 2015

17 12 15 vote Loi santé : JOUR DE LA HONTE =>rassemblement des 10 h à l´Assemblée Nationale derrière banderole HONTE …Tee shirt contre Loi Sante disponible sur place pour dress code unitataire. Presse prévenue.
EDITORIAL

par le dr jérôme marty, président de l’ufml

JeromeMarty

“République exemplaire”

Il a été reproché à l’UFML une liberté de ton, une impertinence, il lui a été reproché de bousculer les convenances et de ne pas se plier aux habitudes et aux règles, de tracer son chemin hors des limites imposées par les uns, subies par les autres et….Comme mon rôle est de m’exprimer au nom de l’UFML, de représenter l’UFML ces reproches ont été souvent personnalisés.
J’aurais pu prendre un peu de distance, arrondir les angles, être pragmatique, entrer dans le périmètre imparti ….Mais la loi de Santé, mais le comportement des responsables aux affaires, mais le temps qui passe.
La loi de Santé sera votée le 17 décembre au terme d’une accélération législative entre fait du prince et république bananière.
Portée par un régime en déliquescence incapable de représenter plus d’1,5 Français sur 10 contre 90 % des médecins et soignants libéraux, la loi sera votée sans explication aux Français de ses conséquences.
Marisol Touraine a pris la décision de faire voter la loi pendant l’état d’urgence, l’intérêt de Marisol, la carrière de Marisol, ont pris le pas sur tout : écoute des médecins et des soignants, respect des victimes.
Jamais un gouvernement n’a agi de la sorte, acte vulgaire, méprisable, odieux, dégueulasse.
Celle que nous devons appeler Ministre en nous mordant les lèvres a fait le choix réfléchi de détruire la médecine libérale, le soin libéral, et de donner demain les rênes du système aux réseaux…
Bruno Le Roux pourrait la remplacer ou Jean Marie Leguen : la gauche mutualiste, la gauche fric, succédant à une égérie du siècle pour mettre ses œuvres en pratique, c’est une possibilité, la grossièreté a toujours sa place au sein de la vulgarité.
Valérie Fourneyron, ex ministre des sports et députée entrée au CA de la MATMUT, écrit dans un twitt que la Matmut ne fait pas de santé (twitt retiré dans les 5 min ) ; Daniel-8 Porsches-Havis, Président directeur de la Matmut, appelle à voter pour le candidat socialiste de Normandie.
Des dirigeants de la Mutualité française qui, il y a quelques semaines s’émouvaient de la trop grande proximité Mutualité française-gouvernement …La marmite des conflits d’intérêts, des prébendes, des placements à rapport immédiat, déborde…
Face à cela, face à cette fange où se roulent nombre de responsables institutionnels, face à une acceptation larvée trop fréquente ou à l’existence d’un théâtre du combat de l’instant, où l’acte suivant remplace le précédent, où le résultat n’est pas de mise, où seul compte le jeu des acteurs encore et encore et toujours présents au cours des années, la voix de l’UFML doit rester prépondérante, impertinente, et hors des schémas établis.
Nous n’acceptons pas la loi de Santé, nous n’acceptons pas les périmètres que l’on définit pour nous …
L’UFML va lutter et lutter encore contre la loi de Santé.
J’ai demandé aux syndicats d’organiser une action commune le 17 décembre aux côtés de l’UFML et des responsables des coordinations afin de montrer ce front commun du soin désormais intemporel contre cette loi.
Si l’UFML n’obtenait pas de réponse commune et globale, elle la monterait avec ses partenaires parce que nous savons que les médecins, les soignants, sont, eux tous, en attente d’actions et ne peuvent accepter l’inacceptable !
Nous continuons, nous sommes médecins, soignants, nous sommes debout !
* * * * *
LOGO UFML DEFINITIF FOND NOIRAffiches vote des députés pour salle d’attente 
Affiches à poser dans vos cabinets de consultations=> cliquez sur une image   pour la télécharger.
Version médecins ===> 20151129 Affiche salle attente
ou version soignants===> Aff salle vote AN soignants
Notez le nom de votre député, et cochez la case idoine.
Nous avons prévenu que nous ferions battre tous les députés soutien de la loi …
Cherchez le nom de votre député ici.
Merci d’envoyer des photos de vos affiches remplies sur notre page Facebook et/ou sur Twitter.

Vos affiches complétées seront envoyées aux députés et resteront exposées jusqu’aux élections de 2017.

* * * * *

par le dr jérôme marty, président de l’ufml

Posted by: childagain | November 29, 2015

Pentru ce trăim ?

Uite o întrebare așa de banală și răsuflată, încât mă mir de ce o mai pun unii ! ar spune o categorie de intelectuali.
Sunt de acord că întrebarea e banală, pentru că e veche de când umanitatea, dar răspunsul… ehei, aici e altă treabă ! De fapt… nici nu prea se știe răspunsul, nu-i așa ?
Pe de altă parte, dacă privim lucrurile la modul relativ, ar exista tot atâtea răspunsuri cât și oameni. Fiecare simte că trăiește pentru motivul lui personal, pentru propria lui mică sau mare misiune. La modul absolut însă, toți trăim, sau suntem trimiși pe acest pământ, pentru a evolua, a ne desăvârși, până la atingerea sfințeniei – sau iluminării, sau cum vrem s-o numim.
Desigur, deja aud căscăturile de plictiseală ale ateilor și agnosticilor, care nu își pot închipui un asemenea motiv.
Acum, nu vreau să intru în polemici, simt doar nevoia să spun că, de curând am descoperit că, scopul vieții fiecăruia dintre noi ar putea fi mult mai simplu, și în același timp, mai nobil ! Dincolo de toate micile și marile scopuri, și până la atingerea mărețului scop al desăvârșirii, noi toți trăim pentru a întruchipa idei. Universul ne trimite în lume pentru a demonstra, sau a exemplifica, prin noi, prin fiecare dintre noi, câte o Idee universală (sau, chiar mai multe).
Platon chiar a vorbit de acest Plan al Ideilor, aflat într-o dimensiune de vibrație superioară lumii materiale. El a spus că oamenii pot participa la aceste Idei prin asemănare. Eu simt că ei fac mai mult decât asta, ei chiar întruchipează aceste idei – dar la modul imperfect și amestecat, specific lumii materiale.
În acest sens, unii oameni ar avea drept scop să caute și exprime Adevărul, în toate formele lui (și eu simt că aș fi cam pe-acolo, pentru că toată viața l-am căutat, pe diferite căi). Alții, Iubirea, sau Compasiunea, sau Dreptatea, sau Inteligența – foarte rar, Înțelepciunea. Și desigur, ne putem închipui că există foarte multe idei de exprimat, în combinații ale celor de mai sus (Prietenia, Familia, de exemplu). Sensibilitatea, Simțul Artistic, Genialitatea, Spiritul Științific, ar fi o altă categorie de Idei, la fel de necesare.
După cum am mai spus, oamenii nu sunt cristale pure, și alături de ideile de bază, ei mai pot exprima și altceva, sau chiar ideile de bază, pot ajunge să le exprime trunchiat, sau dezlânat, sau cu hopuri, sau cu impurități. Și totuși, în anumite momente de grație, putem simți și în cel mai banal om ce ar fi trebuit el să exprime ! Unii pot avea sclipiri de înțelegere, sau de bunătate, sau de altruism, repede înnecate în vâltoarea vieții cotidiene.
Alții pot ajunge, din diferite motive, să exprime chiar idei negative: Răul, Distrugerea, Suferința, Slăbiciunea, Nehotărârea ce pot aduce mai mult rău decât răul pur. Nu cred că au fost trimiși, ”programați” să exprime aceste idei, dar în cursul vieții lor, ei au ales, conștient sau nu, să le exprime. În aceste momente, ei devin pricină de învățătură pentru ceilalți, și de manifestare a propriilor Idei ale acestora: Iubire, Compasiune, Sprijin.
Desigur, chiar și cel mai bun dintre oameni poate avea perioade sau momente când Ideea sau Ideile sale de bază sunt întunecate, sau nu se mai văd bine. În acele momente, poate fi de-ajuns să le reamintim ce Idei am văzut noi în ei, ce trebuiau ei să exprime. Sau poate, chiar să-i ajutăm să le exprime din nou – dacă ne stă în putere.
Și, mai este o categorie de oameni ce exprimă Idei atemporale, valabile pentru o largă categorie umană: o națiune, poate întreaga umanitate. Acestea sunt, de fapt, idealuri – ex: idealul păcii universale, al iubirii universale exprimate prin fapte, al ridicării umanității căzute, etc. Oamenii ce participă la, sau exprimă un Ideal, se recunosc parcă de departe, ei par a fi ”însemnați cu fierul roșu”.  Toată viața lor, orice ar face, ei nu se pot dezice de acel ideal, îi aparțin. Iar dacă o fac, întreaga umanitate oftează ! Exemple de astfel de oameni cunoaștem cu toții: marii învățători ai popoarelor, sfinții, eroii, luptătorii pentru eliberarea unei țări, sau pentru un drept universal (ex. abolirea sclaviei)
Însă, chiar dacă nu suntem ca ei, după cum am spus, fiecare dintre noi avem propria noastră idee de exprimat. Și în acest sens, toți suntem mici eroi, dacă o facem așa cum trebuie.
Iată care am simțit eu că ar fi scopul vieții noastre ! Oare ce idee, sau idei, avem de exprimat fiecare ?
Word count: 441 Draft saved at 2:45:01 pm.
Status: Draft Edit Edit status
Visibility: Public Edit Edit visibility
Publish immediately Edit Edit date and time
Publicize: Not Connected Show

Tags

Separate tags with commas

Choose from the most used tags

ExcerptExcerpts are optional hand-crafted summaries of your content that can be used in your theme. Learn more about manual excerpts.

Send trackbacks to:
(Separate multiple URLs with spaces)

Trackbacks are a way to notify legacy blog systems that you’ve linked to them. If you link other WordPress sites, they’ll be notified automatically using pingbacks, no other action necessary.

Allow comments.
Allow trackbacks and pingbacks on this page.

Author

Show likes.

Show sharing buttons.

Older Posts »

Categories

Putere de femeie

Pentru că femeile vor mai mult

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

ankalavinia

...din inima, cu suflet

drumuldinmine

Salut frumusețea din tine și în tăcere îți iubesc întunericul, OM.

Bio Vivo Terapii

Vindecarea este modul de comunicare al Spiritului!

biovivoblog

Bio este viata

Haide la ţară!

Viaţa unui orăşean la ţară. Ieşirea din sistem!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Port cuvântul, că-i sunt omul, care-i duce-un rost, ca pomul: Nu-i pe lume armonie mai înaltă și mai vie, ca frumoasa POEZIE! Maria BOTNARU

nou despre nou

pace si lumina - pastrati rodul vietii

Zully's Words

Citește și mergi mai departe

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

my virtual playground

I'm a global citizen... being here is also being away from elsewhere…:-)

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru V. Dan

Proza . Fantasy . Poezie . Eseu

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Safiriu e sufletul meu, călător impregnat cu tainice lumi, amuş un catarg cu peri mătăsoşi, mânezi o crisalidă de cerneală.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

Genunchiul Lumii

crochiuri. strada sforii. jurnal de poezii dispărute. blogolumea. ©

naomikko

Have a great journey.

innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 135 other followers