Posted by: childagain | March 21, 2017

Aplicații ale simțirii în sistemul juridic

Pentru început, voi spune că nu am cunoștințe specializate în acest sistem, ci știu doar atât cât știe orice cetățean al unui continent civilizat – adică, baza, Și în plus, resimt esența, și asta e tot.
Dar, gândindu-mă la o problemă de mare interes general – cum ar fi, bunăoară, eventuala judecare și condamnare a unei personalități care ar fi comis nenumărate crime împotriva umanității – direct, sau prin cei din subordine – am găsit o soluție pentru eventuala sa pedeapsă.
Crime împotriva umanității, păi acesta ar merita direct scaunul electric! ar țipa mulțimea. Sau, dacă suntem în Europa: închisoarea pe viață într-un loc unde să nu vadă lumina soarelui, sau la muncă silnică.
De acord, dar ce ar dovedi lumii întregi această pedeapsă? Europa, leagănul civilizației, nu a găsit o soluție mai bună decât legea talionului? Nuu, să lăsăm idealismele, ar sări unii, cum putem să facem altfel, fără să jignim memoria victimelor?
Păi, să ne amintim de civilizație, după cum am spus! Sau, să ne amintim că suntem creștini, cei care suntem. Dacă am proceda la fel cu acei pe care îi vedem drept primitivi, ce deosebire ar mai fi între noi și ei? Dar, noi nu comitem crime împotriva umanității! Nu, aș răspunde, dar ne răzbunăm prin lege, perfect valabil și corect! Ei doar folosesc mijloace mai primitive pentru răzbunările lor, asta-i tot.
Înainte de a fi linșată de opinia publică :), încerc să prezint un alt punct de vedere asupra unei pedepse. În zilele noastre, se vorbește mult despre reabilitare și recuperare a celor vinovați. Pedeapsa simgură nu rezolvă mare lucru, decât aduce o minimă compensație vcitimelor – minimă, pentru că în fapt, nimic nu poate recompensa cu adevărat pierderea unei ființe dragi. Iar pe vinovat, nu îl schimbă în nici un fel, decât poate în frică și disperare. Și cu cât pedeapsa este mai crâncenă, cu atât va urâ el mai mult societatea, și se va îndreptăți pe sine.
Și atunci, ce este de făcut? Păi, am vorbit deja de reabilitare. Vinovatul ar numi-o, poate, răscumpărare – dacă este și religios. În sinea lor, cei religioși și  care comit totuși crime (există și acest paradox), sunt copleșiți de gândul că pentru ei nu mai există salvare, nu mai există răscumpărare. (Dacă sunt totuși în stare de sănătate mintală.) Și atunci, dacă nu mai au nimic de pierdut, se poartă ca atare. Nimeni nu este mai periculos decât cel care nu mai are nimic de pierdut! Dar, dacă i se oferă posibilitatea răscumpărării, simpla speranță că nu este totul pierdut pentru el, poate face minuni.
Dacă i s-ar stabili, de exemplu, pedeapsa de a recompensa victimele sale și familiile lor, lucrând activ, și încercând să obțină telefonic finanțări, și donații, și ajutoare pentru reconstrucție, și mergând chiar pe teren pentru a ajuta concret fostele sale victime – cât de mult s-ar schimba situația! Desigur, ar avea regim de deținut, cu o brățară de supraveghere, și ar fi în strictă observație, dar relativa libertate nu ar putea-o folosi altfel decât lucrând pentru victimele sale. Cu riscul de a fi urât și bruftuluit, de a fi huiduit pe străzi, de a se arunca cu obiecte în el. Cu riscul de a primi în fiecare zi doar ocări în locul mulțumirilor. Cu riscul de a i se lua din hrana alocată lui, dacă acele victime sunt în sărăcie, și nu au de-ajuns. Și câte și mai câte!
Dar, chiar și așa, ar fi asta o pedeapsă? Chiar credeți că i-ar păsa? ar spune unii. Eu aș răspunde că, dacă acesta ar fi o mare personalitate, obișnuită cu respect și ascultare, mai curând ar prefera moartea. Sau dacă, așa cum am spus, teama că sufletul lui nu mai are răscumpărare ar fi înlocuită de speranță, aceasta ar fi pentru el chiar o criză iluminatoare. Ar înțelege, în sfârșit, ce înseamnă civilizația, și care este deosebirea dintre noi și el. Ar înțelege profund valorile civilizației, pe care până atunci le vedea doar drept zorzoane. Ar fi chiar un suflet salvat, într-un fel! Și, o dată cu el, ar înțelege toți ce înseamnă civilizația – lumea întreagă. Ar înțelege că nu înseamnă doar progresul tehmic și bomba atomică, sau să știi pe de rost tabloul lui Mendeleev.  Ar înțelege că poate, poate merită… să o încerce și ei, chiar și cei mai primitivi! Iar victimele ar înțelege și ei că Dumnezeul lor, sau civilizația, le-au oferit ceva mai mult decât dreptate. Le-au oferit posibilitatea de a-l avea aproape pe dușmanul lor, și să îl vadă un om ca și ei, cu aceleași slăbiciuni… să îl vadă chinuit și umilit, și totuși dornic de răscumpărare! Și să simtă că astfel, sufletul lor și-a aflat liniștea, și nu îl mai pot urâ. Poate l-ar disprețui, poate chiar ar simți milă uneori, dar ură, în foarte rare cazuri. Desigur, e posibil să simtă și ură, și durere pentru pierderea cuiva foarte drag, și să îi dorească moartea, chiar să nu vrea nici o răscumpărare de la el. În acest caz, doar timpul ar aduce o alinare. Însă în cele mai multe cazuri, pedeapsa aceasta ar atinge o coardă ascunsă în fiecare.
Acesta ar fi doar un caz în care simțirea ar spune ce trebuie făcut. Ar mai fi, desigur, și cazuri mult mai simple: crime obișnuite, sau furturi. În cazul unui criminal de rând, pedeapsa obișnuită cu scaunul electric sau închisoarea pe viață nu ar aduce mari schimbări – nici în el-însuși, nici în societate. Dar dacă i s-ar oferi posibilitatea să lucreze undeva pe un salariu minim, din care o parte să fie obligat să o cedeze familiei victimei, până la moartea sa, altfel ar sta lucrurile! Și în plus, dacă în familia victimei, sau oriunde în lume, ar fi nevoie de o transfuzie de sînge sau de un transplant de organ a căui lipsă nu i-ar amenința viața  – de exemplu, rinichi – el ar fi obligat să cedeze sângele sau organul. Ar învăța astfel prețul vieții, și cât înseamnă să pierzi până și un simplu organ. Și în plus, ar salva alte vieți prin sîngele sau organul său, și aceasta ar fi chiar o răscumpărare.
În cazul furturilor, lucrurile ar fi mult mai simple: în cazul în care nu poate restitui obiectul, vinovatul ar trebui să presteze o muncă – sub supraveghere, desigur – din care să restituie victimei treptat valoarea obiectului. Sau, în cazul în care victima ar avea nevoie, să efectueze orice muncă neplătită pe proprietatea acestuia.
Cât de simple sunt aceste lucruri când le privim prin prisma bunului-simț, și a logicii elementare! Ce folosește o pedeapsă, dacă nu este și răscumpărătoare – pentru victimă, și vinovat?
Și o altă idee la care țin: sistemul acesta al curții cu jurați, care nu se mai practică decît în SUA, din câte știu, este de fapt, singurul care dă rezultate valabile. În mod paradoxal! Probele spun și nu spun adevărul, avocatul și procurorul întorc lucrurile fiecare în felul său, dar judecătorul este doar un singur om, și răspunderea este prea mare – și este obligat să judece doar pe baza datelor „concrete”. Curtea cu juri însă, acceptă și elementul uman, sau simțirea fiecăruia, ca o oglindă care reflectă realitatea în alt fel,  mai profund. Să ne închipuim o curte cu juri dotați cu simțire de a vedea dincolo de fapte! Într-un proces internațional, de exemplu – cum ar fi la Haga – ar fi invitați  pe băncile juraților cei mai de seamă psihologi, sociologi și juriști, poate chiar și spiritualiști, din toată lumea. Ce proces ar fi acela. și cum ar ieși dreptatea la iveală! Nu dreptatea, de fapt, ci înțelepciunea.
Iată câteva idei pentru lumea de mâine! Poate nu o fi chiar departe… numai să o lase cei de acum să fie!
Pare cu totul banal și neinteresant să vorbim despre o asemenea societate, pentru că, se știe, utopii au existat, de când lumea e lume. Și apoi, o societate în care simțul acesta ar domina ar fi îndrumată de subiectivism, și nu ar da rezultate în domeniile în care exactitatea și obiectivitatea înseamnă totul.
Așa ar fi, la o primă vedere! Dar, să ne gîndim mai bine: cum definim, de fapt, obiectivitatea? Ce înseamnă o privire obiectivă? Păi, toată lumea știe, s-ar putea răspunde: este o privire care ia în considerare doar faptele concrete, și realitățile clare existente, și trage concluzii doar pe baza acestora, fără păreri sau interpretări adăugate. Uneori mai poate și extrapola, dar tot pe baza datelor și faptelor concrete.
Toate bune și frumoase, dar oare aceste  date concrete ale realității, cât de concrete sunt ele? Adică, putem fi siguri sută la sută de concretețea lor? De exemplu, în cazul unei judecăți, dovezile concrete par infailibile la prima vedere, dar ele pot fi, la fel de bine, ”fabricate”, sau puse la locul faptei de către altcineva pentru a incrimina o persoană. Sau, în cazul unei teorii științifice, ea folosește doar datele care se cunosc în acel moment al istoriei, și chiar și acestea, cât pot fi ele de interpretabile! Fotonul este corpuscul, dar este și undă în anumite condții, sau mișcarea uni corp poate fi studiată în mecanica newtoniană, dar și în cea relativistă. Acestea sunt  exemple arhicunoscute, dar ele arată în mod simplu că, fie și în cazurile cele mai concrete, rezultatele pot fi influențate de diverși factori.
Din alt punct de vedere, acest sistem concret, al realității zise obiective, este doar un sistem schematic, un fel de schiță a unei situații, sau a unui eveniment. El lasă multe lucruri pe dinafară, și toți sunt de acord cu asta, doar că aproape-imposibilitatea de a umple golurile din schemă pare să îndreptățească evaluarea strictă în baza concreteții, care măcar este o evaluare în adevăr. Zic aproape-imposibilitate, pentru că, de fapt, oamenii dețin unele „instrumente”, cu ajutorul cărora ar putea umple golurile, și anume: gândirea speculativă, imaginația, intuiția, și chiar și alte simțuri zise „paranormale” – cum ar fi mediumnitatea, clarviziunea, clarsimțirea, etc.
Bine, dar nu toți dețin aceste „instrumente”, și nu în aceeași măsură! Și asta e adevărat. Și, chiar și când ceste simțuri mai speciale crează o imagine mai completă asupra unei situații sau eveniment, ele nu sunt luate în considerare, decât cu titlul de „ipoteză”, sau „variantă alternativă”.  Într-un fel, este perfect explicabil, în condițiile în care majoritatea dețin doar accesul la datele „concrete” – ei nu pot „lua de bună” ceea ce ei-înșiși nu văd, sau nu percep, sau nu se arată în fața lor. Și cu atât mai puțin să facă o regulă din acest mod de interpretare!
Și atunci, ce rost mai are această discuție? s-ar putea spune. Până când nu vor ajunge cu toții să dețină o inteligență genială, sau o intuiție fără greș, sau alte simțuri și mai speciale, tot obiectivitatea rămâne instrumentul de bază!
Ar fi adevărat, dacă nu ar mai exista o soluție – simplă și la îndemâna tutror. Și anume ca, pe lângă dezvoltarea gîndirii raționale, și a cunoașterii în diferite domenii, ei să accepte să își dezvolte și simțul inimii, sau simțirea ăndrumată de iubire. Nu e vorba de floricele și romantism, ci de acea iubire care există în centrul fiecărei ființe, care  este o scânteie din EL/EA, și care, de fapt, are toate răspunsurile. Numai să vrem. și să știm, să o întrebăm!
Bine, dar asta e curat subiectivism! s-ar putea răspunde. Da, dar pentru cei care își „antrenează” acest simț, subiectivismul acesta poate da răspunsuri acolo unde „concretul” se oprește. Și răspunsurile sunt foarte concrete! De exemplu, în fața unei situații neobișnuite, care sfidează toate regulile, și în care rațiunea și sistemul cunoașterii care s-a aplicat până atunci și-au atins limitele, „simțul inimii” răspunde fără greș, și dă și cea mai valabilă soluție. Dacă. de exemplu, s-ar aplica în interpretarea legilor acest simț, și în procesele cele mai dificile, riscul de a se da sentințe nedrepte ar scădea spre minumum. Cu condiția, desigur, ca acei ce mânuiesc legile să aibă acest simț foarte dezvoltat, și să aibă și un grad de puritate interioară care să excludă interesul personal.
Intuiția însăși este o formă a acestui simț, dar el poate îmbrăca forme diverse. Putem simți, de exemplu, adevărul dintr-o situație în desfășurare, sau lipsa lui, sau putem simți dacă o carte sau un articol se bazează pe un adevăr – și asta, dincolo de logică. ce dă și ea răspunsul ei. Putem simți, și nu doar simți, ci și înțelege, cumva, care ar fi rezolvarea unor situații foarte dificile și controversate, din diferite domenii, chiar dacă acestea nu fac parte din preocupările noastre de bază.  Putem simți ceea ce se ascunde dincolo de informațiile publice care ni se dau, și din ce motive ni se ascunde – dacă ne focalizăm pe acea împrejurare ce necesită informații. Putem simți, cumva, evoluția unor stări de lucruri din lumea înconjurătoare, în funcție de felul cum alegem, sau nu,  să intervenim, și atunci, reușim să facem alegeri mai corecte. Și toate acestea dincolo de gândirea speculativă – care are și ea un rol, dar totuși nu poate oferi soluții cu totul inedite.
Desigur, uneori nu simțim totul chiar din primul moment, dar dacă am ales să ne lăsăm simțirea să „lucreze”, și să n-o înnăbușim, în momentele următoare vom simți din ce în ce mai clar, și vom avea chiar un „tablou”al situației, o imagine completă. Desigur- completă în măsura în care prezintă interes pentru noi, și nu chiar în toate detaliile, care se mai pot și schimba.
Bine, și dacă noi simțim toate acestea, iar cel de lângă noi, care are și el simțire, simte în alt fel, ce ne facem? Aici, depinde de obiectul, sau situația, pe care s-a focalizat acesta. Dacă s-a concentrat pe o situație personală, e foarte posibil să simtă în alt fel decât noi – și ar avea, poate, dreptate. Dar, dacă s-a focalizat pe o situație de interes general, atunci… ei bine, simțirile nu pot fi foarte diferite! Ele pot, în schimb, să se completeze, să „acopere” fiecare un fel de piesă a „puzzle-ului”, și prin combinare să iasă la vedere un adevăr mai complet. Așadar, simțirea asta nu este doar un fenomen subiectiv, ci un instrument care ne oferă informații „cu o treaptă” mai sus de logică, sau din afara sistemului cunoașterii momentului. Ca un fel de periscop care iese la suprafața oceanului, și descoperă vederii mai mult sau mai puțin, în funcție de condiții.
Acum, să nu ne închipuim că doar ne antrenăm, și gata, vom ști ce a vrut să spună, de fapt, Ghiță, și îi arătăm noi lui mai departe, sau vom ști unde a ascuns statul tezaurul național, și sistemele de pază, și vom putea să ne îmbogățim peste noapte. Simțirea asta nu apare așa, din senin, și nu este dată celor care intenționează să o folosească fără iubire, sau în interes personal. De fapt, simțirea este rezultatul unui lung drum al Sinelui, parcurs în diferite împrejurări, și trecând prin anumite probe ale vieții. Sau este, pur și simplu, un dar cu care unii se nasc, dar nu este deloc aleator, pentru că acei oameni au de mici o iubire și o înțelepciune ce le depășește vârsta. Și în toate împrejurările, acesta nu este doar „un simț paranormal” – ci „marca” prezenței Lui în creaturi. Este El însuși care, în anumite momente, alege să iasă la iveală în ființe, ridicându-le într-o cunoaștere și o înțelepciune pe care n-o aveau înainte. În momentul următor, ființa redevine ea-însăși, dar totuși, nu se întoarce chiar la „punctul de plecare”. Parcă mai cîștigă ceva, parcă se schimbă în mod subtil. Nu mai poate fi exact ca înainte, pentru că, în momentele acelea de simțire, ea simte că El îi spune, cumva: „Poți fi ceea ce trebuie să fii.” El are încredere că ființa va fi ceea ce trebuie să fie chiar și când este ea-însăși, și că va folosi așa cum trebuie adevărurile pe care le dezvăluie simțirea. Și acea încredere determină străduința ființei de a fi ceea ce trebuie să fie, mai mult decât toate predicile și poruncile la un loc.
Cred că am vorbit destul pentru a deschide o „fereastră”! 🙂 În postarea următoare, voi da cîteva exemple ale modului în care simțirea ar vedea rezolvarea unor probleme ale societății. Am putea chiar să ne gîndim ficare la anumite probleme de rezolvat, și să încercăm să dăm răspunsul simțirii noastre la acestea.
Posted by: childagain | February 25, 2017

Despre îndrumare și neîndrumare

Poate că, pentru mulți, pare o temă aridă – și sunt conștientă că așa este, în zilele noastre. Dar mai sunt și câțiva pentru care câteva cuvinte trăite pe această temă chiar pot fi de folos. Și nu un folos teoretic, în sensul „doctrina X e mai bună decât doctrina Y, și mai aproape de adevăr” – ci un folos foarte practic, în îndrumarea vieții lor de zi cu zi.
Există și oameni care au avut cândva, sau mai au încă, un ideal inițiatic, al desăvârșirii – sau mântuirii în sens creștin. Este un lucru minunat în sine, și o foarte bună pornire pentru o viață trăită așa cum trebuie. Însă, dacă rămânem doar acolo, în acel ideal, văzut într-un singur fel, atunci doar rămânem, și atât. Nu mai creștem deloc, deși avem impresia asta.
Ca să dau exemple, ar trebui să spun cum și de ce acest ideal văzut într-un singur fel devine restrictiv. Să ne gândim la idealul inițiatic vechi, al inițierii în templele egiptene, unde adeptul avea de trecut probe foarte grele, aproape de limită, care culminau cu o „mică moarte inițiatcă”, de câteva zile – un fel de transă, în care el vedea și învăța lucruri esențiale în afara corpului fizic. Acum, în lumina cunoștințelor secolului nostru, vedem cu ușurință că nu toți aceia învățau aceleași lucruri, și nu toți se inițiau la modul fericit în acest fel. Unii puteau vedea chiar lucruri înfricoșătoare în afara corpului fizic, în funcție de treapta evolutivă pe care se afla sufletul lor. Și oricum, era o inițiere în capacități, și în Adevăr pentru aceia care atinseseră treapta respectivă, dar nu în iubire. Totuși, acei care cunoșteau forma bună și adevărată a acestei inițieri, puteau aduce lumină multora. Să ne gîndim la Pitagora – care nu a fost doar matematician, cum știu mulți – și la Platon.
Însă, după cum se vede cu ușurință, acel fel de inițiere nu era pentru cei mulți, nici măcar atunci. Și cu atât mai puțin acum, în zilele noastre! Totuși, idealul inițiatic a râmas, în sensul unei dorințe de desăvârșire, de bună îndrumare.
Mai târziu, creștinismul a adus un alt ideal: acel al desăvârșirii prin iubire. Aceasta era esența creștinismului: iubirea aproapelui este împlinirea legii, și în iubire se cuprind toată Legea și Proorocii. Dar, până ajungem la iubirea aceasta, cât de greu este! E ușor să iubești, se zice, dar depind multe de felul iubirii, și  ceea ce înțelegem noi prin iubire. Și mai ales, de folosul, efectul acestei iubiri asupra celorlalți.
Și totuși, chiar și în creștinism, idealul desăvîrșirii se ia la întrecere cu idealul iubirii – și uneori, chiar cu iubirea însăși. Drumul acela duhovnicesc al ascultării depline și al credinței depline, și al renunțări, și al ascezei – așa cum apare el în Filocalie, Pateric, în Viețile Sfinților, și în alte îndrumare ale vieții creștine desăvârșite – acesta este în fapt un drum inițiatic, neaccesibil multora. Și totuși, el este prezentat ca fiind singurul de folos adevărat. Există și calea în lume, dar acesta este pentru cei slabi, care nu pot urma drumul deplin – și acesta este și el un adevăr. Doar că, nu un adevăr întreg! Și nu este un adevăr întreg, întrucât, oricâtă dorință de bună-îndrumare am avea, și am dori să mergem pe calea cea mai îndrumată și mai îndrumată, există în lume condiții, îndatoriri și alte iubiri care ne împiedică și ne nefericesc, dacă urmăm această cale. Sau. îi nefericesc și mai mult pe alții, în loc să îi îndrume.
Așadar, această cale a desîvârșirii depline poate fi urmată cu folos doar dacă părăsim lumea. Aceasta este o concluzie în adevărul faptelor. Și atunci, dacă aceasta este calea cea mai îndrumată și de folos pentru totți oamenii, înseamnă că idealul este ca ei, rând pe rând, să părăsească lumea, și să trăiască în munți și în peșteri, ajungând astfel la sfințenie? Desigur, ei s-ar întoarce după aceea, ca să îi ajute pe ceilalți, dar dacă idealul este ca fiecare, pe rând, să ajungă în stadiul de a părăsi lumea, și a trăi în puritate deplină, atunci vor fi din ce în ce mai puțini de ajutat. Cu timpul, și într-un interval foarte mare de timp, am putea să ne gândim că ar exista o lume ideală formată doar din asceți izolați în munți. Aceasta să fie oare lumea mai bună de mâine, noua Creație?
Acum, să ne gândim puțin și la alt aspect. Chiar și dintre aceia care urmează întrutotul această cale duhovnicească, cîți oare reușesc să ajungă la capătul cel bun – sfințenia? Se vede cu ușurință că doar cei puțini reușesc, și nu cei mulți. De ce oare, ne putem întreba? Dacă toți urmează cu sfințenie ascultarea, și credința, și toate regulile de viață care li se îndrumă? Unii ajung părinți cu har, și daruri ale Duhului, alții mai puțin, sau chiar se pierd pe cale.
Trebuie deci să mai existe o condiție dincolo de toate cele de mai sus, care să le confere unora un avantaj în raport cu ceilalți. Și această condiție este dincolo de acea explicație cu „voia lui Dumnezeu” (oare El chiar n-ar vrea ca toți să ajungă unde trebuie? Atunci de ce i-a mai chemat?) Această condiție pare a fi acel amănunt uitat pe această cale a desăvîrșirii în idealul mântuirii: iubirea. Când ucenicul are în el iubirea – pe lângă credință, și toate celelalte – la un moment dat, El îi trimite o scânteie, un moment de iluminare sau de descoperire, în care acesta începe să vadă lucrurile în lumina Lui. Uneori capătă și alte daruri, dar chiar și simplul discernământ – acea claritate a inimii și a minții care te ajută să distingi adevărul din mijlocul iluziei – îi este de ajuns pentru a vedea și înțelege cu totul altfel calea lui, și toate celalalte căi care există. În acel moment, Dumnezeu îi trimite simțirea adevărului în inimă, sau cunoașterea Binelui și a Răului prin însăși inima sa. Legea Lui se mută în inima sa, și el înțelege atunci de ce au fost necesare poruncile ca: „să nu faci asta, să nu faci cealaltă”. Și anume, pentru că oamenii nu au iubire îndeajuns, ca să simtă în inima lor ce îi face bine aproapelui, și ce nu. Și înțelege atunci că singurul Adevăr este Iubirea, și tocmai aceea este uitată în toate instruirile pentru desăvârșire – chiar și cea creștină. Nu uitată în cuvinte, pentru că în cuvinte se află peste tot – dar în felul de a simți Iubirea care trebuie, și învățătura ei.
Și dacă singurul Adevăr este Iubirea, concluzia firească la care se ajunge este următoarea: oare chiar sunt absolut necesare toate acele practici pentru desăvârșire, atât de restrictive, și atât de greu accesibile omului, și atât de în contra naturii sale? „Călugării sunt cei asemeni îngerilor” – se spune. Dar oare, oamenii chiar au nevoie să fie asemeni îngerilor? Ei nu au propria lor natură? Hristos însuși, chiar dacă a fost o Persoană Divină, nu a mers El în mijlocul păcătoșilor, fără teamă că se va „întina” sau ”neîndruma”, și a participat la toate activitățile lor, chiar și la cele mai neîndrumate – cum sunt petrecerile?
Aceste cuvinte nu se vor deloc un reproș, nici o neîndrumare și mai mare, ci doar o invitație la reflecție. Desigur că scopul Lui a fost, totuși, acela de a ridica omenirea nefericită și ignorantă, dar pornind din chiar mijlocul ei – cu încetul, cu blândețe, ajutându-i să vadă ei-înșiși ce au de făcut. Și la fel face și acum: el schimbă natura neîndrumată a omului cu încetul, din interior, lucrând prin intermediul lucrurilor aflate chiar în această natură. Iubirile neîndrumate și nefericite ale oamenilor, emoțiile lor neîndrumate, sunt un bun material pentru învățare, și depășire a unor trepte cu ajutorul Lui. Poate că unii, cei mai mulți, nu pot ajunge la sfințenie în felul Patericului, dar dacă iubesc din adâncul inimii, deplin, o singură ființă, sau mai multe, atunci această iubire îi va aduce la un moment dat în punctul acela de iluminare în care ea va „exploda” și va cuprinde întregul – atunci când El intervine.
Desigur, greu este să ajungă să iubească astfel, depășindu-și dependențele și alte nefericiri egoiste ale naturii lor – dar cu ajutorul Lui, ei ar putea face acest pas, într-un fel totuși mai familiar lor decât pe calea veche.
Cea mai mare teamă a celui ce urmează calea duhovnicească, sau oricare altă cale spre desăvârșire, este aceea de „păcat”. de „neîndrumare”. de „alunecare”. Și atât se nefericesc pe ei-înșiși și pe ceilalți atunci când simt că au alunecat, și atât de mult rămân în nefericire! Și totuși, simpla credință ar trebui să le spună că El se află deja acolo, și are înțelepciunea și puterea de a-i vindeca, și de a-i duce mai departe. Iar într-o viziune și mai înaintată, ei ar putea simți/vedea că de fapt, se chinuiau pe ei-înșiși pentru un lucru pe care nici nu îl știau prea bine Și anume: cine, în afară de El, știe ce este îndrumare și neîndrumare, și ce nu este? Cine poate ști dacă acea cădere, acea neîndrumare a lor, nu a fost, de fapt, adevărata îndrumare a Lui? Noi toți cunoaștem prin învățături doar o formă, sau câteva forme, ale îndrumării – ale drumului spre desăvârșire. Și am avea pretenția să Îl cuprindem pe El întreg în acea formă. Însă, deși Întregul cuprinde în sine partea, reciproca nu este valabilă în totalitate. Partea cuprinde întregul, dar nu pe deplin. Partea cuprinde doar un aspect al întregului. Și toate învățăturile spirituale, oricât de luminate, curpind doar părți din Întreg.
Și uneori, după ce am mers pe un drum spiritual foarte îndrumat-îndrumat în totul, putem avea surpriza să nu ajungem nicăieri. Uneori, nici măcar nu ne dăm seama că nu ajungem, și ne identificăm cu drumul. Acesta ajunge mai important decât capătul lui. Dar, există și aici o soluție – pentru că El găsește întotdeauna soluții. Și este o soluție bună și iubitoare, deși la început ne apare altfel.
Uneori, El ne lasă să cădem, să „alunecăm” de pe acel drum perfect pe care îl urmam. Și în nefericirea și confuzia care urmează. încet-încet, El schițează în noi o nouă cale, și o nouă viziune. De fapt, El trezește în noi acel moment de simțire a Adevărului în noi-înșine, care este de ajuns pentru a vedea totul cu alți ochi. Și vor urma apoi alte și alte momente, de simțire mai deplină, până ce vom ajunge să simțim fiecare situație și fiecare om în parte cu alți ochi – cu ochii Lui – și să încercăm să găsim soluții pentru fiecare în felul Lui – în iubire. Dorința de a îndruma foarte bine o cale ne-a fost de folos la început, dar este doar o pregătire pentru adevărata cale. Și această cale este Iubirea, în toate formele ei. Desigur, nu spunem că mai putem iubi în toate felurile. ci doar că simțim și înțelegem felul cum iubesc ceilalți, și nu încercăm să îi aducem la un nivel pe care noi îl vedem ideal. Știm că s-a însărcinat El-însuși cu această misiune, și știe El mai bine decât noi care este iubirea care îi trebuie fiecăruia. Noi putem doar să iubim în felul în care El ne-a modelat acum, și să ajutăm pe cât putem pe cei din jur să își atingă potențialul în felul lor, și pe drumul lor. Și El ne schimbă și pe noi-înșine, în fiecare clipă.
Ca o completare la cele de mai sus: cea mai mare neîndrumare pe care ar putea-o cunoaște un ucenic spiritual, pe calea credinței și ascultării. este cea a emoțiilor. Și totuși, uneori tocmai această neîndrumare îndrumă în felul unei învățări atât de depline și de bogate, cum simpla ascultare nu poate niciodată. Desigur, tot El intervine mai apoi, pentru a constitui în noi învățătura deplină a ceea ce emoțiile au adus.
Și totul, toate felurile de înțelegeri și de îndrumări, le simțim în inima noastră atunci când El alege, și suntem pregătiți. Aceasta este treapta următoare a oricărui drum spre desăvîrșire, sau mântuire: învățăturile din afară se mută înăuntru. Și aceasta, cu condiția ca noi să acceptăm că există această treaptă, și să nu ne împotrivim simțirii. El a dăruit această simțire ca un mijloc pentru noi toți de a ajunge mai ușor, pe o cale mai apropiată naturii noastre, la cunoașterea Adevărului și a Iubirii. Simțirea se dezvoltă în Iubire, în cei care au Iubirea în ei-înșiși, chiar dacă nu au multă știință. Dar, chiar dacă ei nu au foarte multă iubire, dar își doresc simțirea, sau își doresc să îndrume așa cum ar vrea El, El tot le-o trimite, la un moment dat – pentru dorința lor sinceră, și pentru sârguința lor.
Până la urmă, totul se reduce la un lucru simplu, pentru noi, oamenii: să mai lăsăm gândul desăvîrșirii, și să ne gândim mai bine cum să iubim. Și ce să facem mai bine din iubirea asta. Și desăvârșirea, și îndrumarea cea bună, vor veni de la sine – dar fără să ne preocupe prea tare. Pentru că adevărata cădere pentru noi, este căderea din iubire.
Toată lumea creștină, și chiar mulți dintre necreștini, cunosc parabola căderii din rai a primilor oameni, care îndrumă și neîndrumă de mii de ani întreaga educație spirituală a umanității. Și, după cum se va vedea, această educație spirituală nu cuprinde numai problematica femeii și cum este ea văzută, ci acesta este doar începutul – vârful aisbergului.
Toți cei care cunosc istorisirea biblică – fie și de departe, și din auzite – știu că femeia, prin neascultarea ei de poruncă, a adus păcatul în lume, și căderea din starea paradisiacă de copii fără griji îndrumați de un Tată iubitor în cele mai mici lucruri. Dar, dacă ne gândim numai puțin, prin analogie cu ceea ce cunoaștem: care tată iubitor ar dori să își îndrume la nesfîrșit copiii în cele mai mici lucruri, și să îi țină în veșnica frică de neascultare a poruncii, în loc să îi îndrume să știe în ei-înșiși binele și răul?
Desigur. problema care se pune este a momentului potrivit pentru aflarea Binelui și Răului – și numai El-însuși știe acest moment. Eva s-a grăbit, acesta ar fi păcatul ei. Dar, iarăși, dacă ne gândim mai bine, de ce să credem noi că știm exact planul Lui, și de ce să indicăm o singură interpretare – aceea că Eva s-a grăbit – drept singura valabilă, și purtătoare de adevăr? De unde știm noi că El nu a îngăduit șarpele în paradis în așteptarea momentului când unul dintre ei s-ar fi lăsat ispitit – de ceva care depășea ascultarea în frică – ci de aflarea unui adevăr întreg?
Dar ascultarea nu era în frică, ci în iubire – ar răspunde indignați exegeții în teologie. Însă iubirea care este condiționată de ascultarea unei porunci, în afară de care nu se știe ce se va mai întâmpla – dar de bună-seamă că nimic bun – nu apare ea oare ca o iubire condiționată? Și niște oameni primitivi și neîndrumați în Bine și Rău, când ar auzi această poruncă, oare la iubire s-ar duce cu gândul, sau la frică? Desigur, ei nici nu ar îndrăzni să gândească frica, ci s-ar vedea pe ei-îmșiși ascultând din iubire. Însă în subconștientul lor, oare ce i-ar conduce? Chiar și cel mai nepregătt psiholog ar putea răspunde la această întrebare.
Și dacă totuși intervine un Șarpe – pe care mulți l-au văzut drept întruchiparea Răului – dar care pune întrebarea pe care o aveau și ei în sinea lor, dar nu îndrăzneau nici măcar s-o gândească, ce proces ar fi început oare  în ei?
Acest Șarpe ispititor nu la neascultare, ci la aflarea Binelui și Răului prin ei-înșiși, unii l-ar vedea drept mintea iscoditoare și neluminată a omului. Însă, în multe culturi, Șarpele este simbolul înțelepciunii, și chiar al universului-însuși: șarpele care își mușcă coada este începutul și sfîrșitul. Ne putem gândi deci că acest Șarpe ascuns în Paradisul ascultării și al siguranței conferite de ascultare, ar fi acea simțire a inimii aflată într-un stadiu de început, și care ne dă indicații neclare mai întâi, și apoi din ce în ce mai clare, care să ne conducă spre acea înțelegere a inimii în înțelepciune și adevăr. El a lăsat acest șarpe să hălăduie nestingherit prin paradisul ascultării, deși l-ar fi putut alunga într-o clipă.
Desigur, El a îngăduit ispita ca să încerce ascultarea – ar spune teologii. Este foarte adevărat: dar suntem noi siguri că știm cu certitudine sensul ispitei, și scopul ei? Teologii creștini de pînă acum, și marea majoritatea a gânditorilor umanității, au presupus că știu, și au instruit în sensul unei și mai mari îndrumări la ascultare. Ei nu au ieșit nicicând din paradis.
Însă, dacă ne gîndim puțin: această ispită a aflării unui adevăr întreg, și nu a unui început de adevăr rânduit în frică, este ea un lucru chiar atât de rău? Copiii, când sunt ispitiți de curiozitate – care este primul pas spre aflarea adevărului lor propriu – sunt oare în regres, sau în progres? Și care părinte iubitor, sau psiholog, sau teolog, ar dori copiilor să nu nutrească nici o curiozitate și nici un interes de a se instrui, ci să rămână veșnic în ascultare, afară de care ar încasa pedepse groaznice și eterne?
Și mai este un aspect. Cei care sunt indrumați în interiorul lor de frică, vor rămîne veșnic în această frică, dar cei care sunt îndrumați  de iubire, vor gândi că aceia care îi instruiesc sunt în primul rând iubitori și drepți. Iar cei iubitori și drepți  nu vor îngădui o pedeapsă îngrozitoare pentru cei pe care îi iubesc, chiar dacă aceștia greșesc. De fapt. în cazul copiilor e mai mult o simțire, decât o gândire.
Și e foarte probabil ca toate aceste lucruri să le fi simțit și Eva, nediferențiat, atunci când a luat mărul. Ea era îndrumată de iubire și de alegerea libertății de instruire în adevăr, deși poate nu ar fi știut să pună aceste lucruri în cuvinte. Și a îndrăznit să facă primul pas spre cunoaștere pe un drum nesigur. Și pe acest drum, pe care ea îl simțea bun, în chip încă neclar totuși, l-a îndrumat și pe tovarășul ei. Era un risc, dar ea a simțit că trebuie să își asume acest risc, deși fusese instruită în ascultare, ca și Adam.
Și  el, pe de altă parte, simțea probabil o dorință subconștientă de a se instrui, de a afla Binele și Răul, dar nu îndrăznea nici măcar să o gândească – pentru că la el frica depășea iubirea. Șarpele nu ar fi avut nici un succes în privința lui. Însă atunci când tovarășa lui- un om ca și el, și instruit la fel ca și el – a îndrăznit să facă primul pas spre cunoaștere, el a simțit că ar putea și el. De aceea s-a lăsat convins atât de repede: pentru că în sinea lui, era deja convins, dar nu avea curajul să o facă prin el-însuși.
Pentru cei mai mulți oameni, ascultarea induce o senzație de siguranță, și chiar de confort. Și în căutarea acestei siguranțe, și ferirea de orice i-ar arunca în nesiguranță, ei preferă ascultarea. De fapt, oamenii de acest fel sunt conduși de frică. Frica de suferință, frica de necunoscut, frica, frica… Și frica de neiubirea Lui dacă ei nu ar asculta! Și această frică de neiubire indică de fapt o credință prost îndrumată – mai mult o necredință, am putea spune. În felul ei, Eva a avut mai multă credință.
Ceea ce a urmat, o știm cu toții: alungarea din paradisul ascultării, în lumea supusă riscului, și suferinței, și imprevizibilului. Adam a lăsat din nou frica să îl îndrume, și a învinuit-o pe tovarășa lui că l-a îndemnat la neascultare.  El ar fi putut totuși să se opună ei, să o certe atunci când i-a adus mărul, dacă ascultarea ar fi fost adânc îndrumată în el-însuși. Însă felul cum s-a comportat arată că pentru el, ascultarea era doar un mijloc pentru a se feri de nesiguranță, și la primul îndemn care semăna cu al inimii lui, el a părăsit această ascultare. Apoi, frica a devenit din nou stăpână, atunci când calea îndrumată de ea s-a dovedit mai lungă și mai nesigură decât credea el la început.
Într-un fel, acesată poveste s-a repetat și la trecerea Mării Roșii și a drumului prin pustiu al israeliților conduși de Moise. El îi conducea spre un Pământ al Făgăduinței pe care el îl simțise, și El din Sinea sa i-l vestise clar, scoțându-i din robia ascultării de Faraon – lumea și îndrumătorii din afară. Însă drumul s-a dovedit mai lumg și mai greu decât crezuseră ei, și unii începuseră chiar să regrete nefericitul paradis al ascultării, în care aveau măcar siguranță.
Însă faptul că totuși există un Șarpe în paradis, sau că El din sine i-a vorbit lui Moise arătându-i un drum pentru toți ai săi, sunt indicii că poate… poate… acesta este drumul adevărat voit de Acela care ne îndrumă pe toți! Desigur, Moise a spus că L-a văzut pe El în afară, dar cum putea oare pune el în cuvinte simțirea sa, și mai ales, într-un fel în care să fie înțeles de ceilalți? Și chiar dacă senzația lui ar fi fost că El îi vorbea dinafară, dintr-un tufiș în flăcări, totuși inima lui fusese îndeajuns de pregătită pentru această viziune.
Ca să ne întoarcem la parabola căderii, în lumina acestor interpretări în adevărul simplu al psihologiei, și în și mai simplul adevăr al Iubirii – pentru că El este Iubire, și nu ascultare de frică – putem vedea că această cădere a fost, de fapt, un prim pas în  progresul spiritual al omeniri. Iar Eva a fost, nu cea care a adus păcatul în omenire, ci primul ei factor de progres.
Într-un episod următor vom spune ce urmări nefericite a avut asupra educației spirituale a omenirii interpretarea parabolei în sensul căderii în păcat.

Vezi si:

  http://iscrestnow.blogspot.fr/2010/12/despre-curiozitate-adam-si-eva-si-alte.
Posted by: childagain | January 29, 2017

“Am pus dinaintea voastra foc si apa, ca voi sa alegeti”

De-a lungul multor milenii, omenirea a acceptat si s-a supus regulilor si preceptelor instruite de cei puternici, si de diferitele religii. Cele din urma au avut, si au inca, o putere aproape nelimitata de a instrui sufletele oamenilor care nu cunosc nici o alta instruire. Credinciosul simplu, in dorinta lui simpla si arzatoare de a face ce este bine, accepta si se supune, uneori in litera, tuturor preceptelor instruite de cartile sfinte, si de cei care ii indruma in Biserici si in diferite alte forme de cult.
O asemenea ascultare este foarte buna, si da roade minunate in modelarea sufletelor in bunele principii, intr-o prima etapa. Caci pentru un om care nu stie si nu simte nimic in sufletul sau – care nu stie ce este binele si raul, dupa cum spun religiile – ascultarea de cei care il instruiesc din afara prin reguli si precepte date de marii invatatori ai umanitatii, este esentiala.
Insa, daca omul ramane in aceasta etapa a ascultarii simple, desi este o etapa esentiala, el nu va putea niciodata trece mai departe, pentru a simti esenta invataturilor care i se dau. El nu va involua, pentru ca regulile simple i s-au imprimat in suflet, insa nici nu va evolua. El va ramane mereu in stadiul de copil ascultator.
Acum, bineinteles ca Evangheliile spun, si pe buna dreptate, ca numai cei cu suflet de copil pot intra in Imparatia Cerurilor. Este si aici un adevar, insa neinteles cum trebuie. Sufletul de copil nu inseamna numai inocenta in nestiinta, caci El nu a vrut aceasta pentru oameni. “Fiti desavarsiti, precum Tatal meu din cer desavarsit este” – a spus El. Iar aceeasta desavarsire nu inseamna numai ignoranta si ascultare. Desavarsirea include si puritatea sufletului de copil – un suflet care nu vrea, si nu gandeste raul – dar si iubire si intelepciune care simte voia Lui in tot ceea ce se intampla in jurul sau. Iar aceasta iubire si intelepciune de la El nu se capata numai prin ascultarea stricta de porunci.
Acum, situatiile vietii sunt foarte complexe, si numai El stie cel mai bine cum poate darui unui om iubire sau intelepciune. Insa daca omul vrea, si simte in el indemnul de a sti voia Lui in fiecare situatie incalcita a vietii, in care simplele reguli si precepte nu fac lumina, El ii va darui simtirea in inima sa care ii va spune totul. Aceasta simtire a inimii nu se capata numai prin practici ascetice si reguli clare de urmat, ci El ii daruieste fiecaruia o cale de a ajunge la ea. Pentru oamenii care au multa iubire in inima – desi amestecata si neprelucrata, in felul in care sunt iubirile omenesti – El le va darui aceasta simtire atunci cand vor avea nevoie. Apoi, aceste momente de simtire se vor prelungi, daca omul va voi constient sa “colaboreze” cu El – adica, sa ii ceara sfat in rugaciune atunci cand simte ca are nevoie. Si El ii va trimite aceasta simtire din ce in ce mai des, si mai clar, uneori chiar si atunci cand omul nu stie ca are nevoie.
Pot exista si alte cai prin care El sa ii daruiasca omului simtirea. Iubirea si compasiunea omului fata de semenii sai, si de orice fiinta vie, sunt calea cea mai la indemana. Dar chiar si daca omul nu este atat de iubitor, insa are il el dorinta de a capata aceasta simtire, El ii va creste si iubirea, si ii va darui si simtirea. Iar credinta este si ea o cale de a ajunge la aceasta simtire – insa nu orice fel de credinta. Credinta oarba si bazata pe acultarea stricta fata de reguli, fara iubire, nu ar putea aduce simtirea. Insa credinta care trebuie – asa cum au avut unii mistici si aceti – trezeste in cele din urma simtirea directa a lui Dumnezeu in  inima. Exemplul lor a indrumat intreaga omenire sa creada ca numai acest fel de credinta, si practicile ascetice, pota aduce simtirea. Insa, dupa cum am spus, El gaseste o cale pentru fiecare, si chiar si pentru cei mai lumesti dintre cei lumesti, El o poate trezi daca e voia Sa.
Pe scurt, pe orice cale am ajunge la aceasta simtire, ea trebuie sa contina si iubirea. Iubirea si compasiunea simpla, sau credinta si iubirea – si nu doar credinta simpla, sau suferinta, urmata de primirea iubirii si compasiunii de le semeni, si care trezesc in om indemnul de a darui el-insusi iubire si compasiune – toate pot fi cai spre trezirea simtirii inimii in El. Mai exista si situatia in care El-insusi doreste de la inceput sa trezeasca acesta simtire intr-un om, care se rataceste pe diferite drumuri la inceputul vietii sale, insa El ii da acesta simtire treptat. La inceput, omul respectiv nu isi da seama ce se intampla cu el: simte doar ca stie uneori foarte bine ce se intampla, si cum trebuie sa actioneze fata de semenii sai. Apoi, recade in confuzia sa de toate zilele – sau in logica sa proprie. Insa, din ce in ce mai des, pe parcursul vietii sale, omul se simte oarecum “calauzit” – simte ca Cineva ii “sufla” cumva raspunsul la intrebari. Si la un moment dat, intervine o mare “rupere” in viata sa, sau o “descoperire” – cum spun sfintii parinti – si El vede dintr-o data planul pe care Dumnezeu l-a avut de la inceput pentru el. De fapt, nu chiar dintr-o data, pentru ca aceasta simtire se descopera in “trepte” ale intelegerii inimii. Si fiecare treapta este mai completa, si mai bogata in adevar decat cea de dinainte.
Un astfel de om ar simti atunci ca Dumnezeu in forma lui Hristos a voit ca el sa fie un exemplu pentru aceasta trezire treptata a simtirii intr-un om de lume. El stie ca nu a fost credincios in sensul credintei propovaduite de Biserici, si nici nu a parcurs trepte de asceza si intiere – decat, poate, in insasi viata sa. Dar el a simtit dintotdeauna o calauzire – cu praguri si hopuri uneori, si cu mari confuzii si ispite – care i se arata la un moment dat intr-un tablou clar. Si el stie atunci ce a vrut Dumnezeu sa arate prin el: o cale prin care toti oamenii, chiar si cei mai lumesti, sa poata ajunge treptat la cunoasterea directa a voii lui Dumnezeu.
Acum, problema care se pune este urmatoarea: daca aceasta calauzire dinauntru este cea care trebuie, si in care Dumnezeu ii arata omului in simtirea sa exact ce trebuie sa fie, si sa faca – atunci, mai avem oare nevoie de calauze din afara? Raspunsul nu este simplu – pentru ca depinde de treapta pe care ne aflam fiecare. Dupa cum am spus, pentru cei “cruzi” inca, sau “copii”, calauzirea din afara este absolut necesara. Insa atunci cand omul ajunge sa simta in inima sa acea intelegere a voii Lui de care spuneam – fie cat de putin, in scurte momente – calauzirea din afara nu mai trebuie luata in sensul absolut. Adica, acel om poate asculta sfaturi si invataturi bune, si se poate instrui miununat, dar la un moment dat, ceva din el ii spune: Stop! Aici, ceva nu merge pentru tine, sau pentru umanitate. Si acel om se simte indemnat sa asculte mai mult glasul dinauntru, decat pe cel dinafara. Este ca si cum ar simti un adevar profund, care se aplica atunci, in acel moment, indiferent daca din afara i se spune un alt adevar, general valabil. Instruirea Lui dinauntru este alta cu fiecare clipa, si mai bogata cu fiecare clipa, in timp ce adevarurile din afara, desi bune in ele-insele, sunt adevaruri schematice, uneori “inghetate”, asa cum au fost date cu mii de ani in urma. “Trebuie sa fiti schimbati, prin innoirea mintii voastre, ca sa aflati care este voia Domnului, ce este bun, placut si desavarsit.”
Si uneori, un astfel de om in care simtirea inimii se descopera din ce in ce mai mult, simte ca unele dintre adevarurile considerate a fi date de El prin  Biserici si religii, si urmate in litera de credinciosi timp de milenii, sunt de fapt, “exercitii-capcana” pentru umanitate. Adica: eu va spun ca unu si cu unu fac trei, si voi trebuie sa ascultati, pentru ca Eu am spus. Dar voi… in sinea vostra… chiar credeti ca unu si cu unu fac trei? Chiar nu ati ajuns in starea de a simti si intelege ce am vrut Eu sa spun de fapt?
O astfel de problema-capcana este situatia femeii in lume, instituita de aproape toate religiile existente. “Femeia trebuie sa asculte de barbat”, “femeia nu trebuie sa invete pe altul”, “intai a fost barbatul, si apoi femeia, si ea este doar un ajutor pentru el”, s.a.m.d. Nu mai pomenim aici de mahomedanism, unde situatia femeii este asa cum o stim toti.
Insa, o simpla de tot intrebare se poate pune (pentru ca Adevarul Lui este intotdeauna simplu): daca Dumnezeu este Iubire, atunci cum de a putut El inscrie inca din start o nedreptate in “statutul” omenirii? In ce scop a facut El aceasta? In acest caz, lasam deoparte mitul caderii din rai, pe care se bazeaza toate cultele de tip crestin pentru a justifica nedreptatea indrumata impotriva femeii. ‘Femeia este mai pacatoasa, pentru ca ea a cazut prima in pacat.” Pentru lamurire, voi dedica o postare aparte acestui mit.
Insa, simplu fapt ca El a ingaduit, cumva, conform Scripturii, o anumita stare de lucruri in omenire, ne poate pune pe ganduri. (Pe cei care gandim si simtim, desigur.) Care putea fi scopul? Ei bine, simtirea Lui in inima ne poate spune ca El a voit, de fapt, sa ne testeze. Sa vada daca ajungem singuri la simtirea Lui in inima (si nu singuri, ci tot cu ajutorul Lui), sau ne multumim cu statutul caldicel de a urma reguli si a fi de acord in litera cu ceea ce ne spun indrumatorii nostri. Cei mai multi accepta aceste reguli si indrumari  pentru ca e mai comod asa, si de ce sa isi bata ei capul, daca sunt altii mai buni ca ei pusi sa ii indrumeze. Altii, se complac pentru ca aceste reguli le convin. Si simt ca pentru barbati acesta situatie a fost o mare ispita de se pierde pe ei-insisi – cu mult mai mare decat pentru femei. Desigur, pentru acei barbati care se comporta conform “cartii’!
Insa, mai sunt si dintre cei care ar voi sa stie adevarul, dar nu indraznesc, si totusi simt in sufletul lor ceva cu totul diferit de ceea ce le spun indrumatorii. Acestia ar face bine sa se roage simplu, in “camaruta inimii lor”, si nu in cuvinte complicate, ca Dumnezeu sa le descopere adevarul dintr-o anumita situatie, sau in ceea ce se simt ei nelamuriti. Si vor avea surpriza ca asupra lor sa vina o intelegere atat de clara, un adevar pe care il simt de netagaduit, si in acelasi timp sa simta in ei o liniste si o pace, in care pot privi totul cu intelegere si compasiune.
Si sunt multe asemenea “probleme-capcana” pe care le-a lasat El omenirii, in forma tuturor invataturilor pe care le-a dat, in toate formele de instruiri spirituale, si in indrumarea vietii de zi cu zi. Nu mai detaliez, dar cred ca o alta asemenea problema-capcana este insasi nedreptatea in lume – politica, sociala, sau de alt gen. Fiecare se poate gandi la un anumit fel de nedreptate pe care a intampinat-o, sau de care a auzit, si daca vrea cu adevarat sa stie raspunsul Lui in inima, il va ruga, si El i-l va trimite – daca va considera necesar pentru acel om.
In incheiere, trebuie sa spun doar ca aceasta simtire in inima, dupa cum am spus, este adusa de Iubire, si Hristos a fost intruchiparea Iubirii, pe care a voit sa o aduca in lume in forma ei cea mai desavarsita. Insa si mama Sa este intruchiparea Iubirii femeii care sacrifica totul, si iubeste, si iubeste…si se sacrifica in fiecare clipa! Energia iubirii este energia Mamei, care se exprima prin Hristos si Maria, si prin toti invatatorii umanitatii care au aratat omenirii ce inseamna iubirea si sacrificiul din iubire. Este Mama cea atat de renegata si stearsa de religii, si care nu apare nici macar in Sfanta Treime. Si totusi, “precum in Cer, asa si pe pamant”, iar mamele terestre sunt intruchiparea iubirii si sacrificiului – in forma lor cea mai buna, desigur. Sunt lucruri la care trebuie sa mai cerem indrumare, fiecare, sa ni se arate raspunsul. Cu iubire si respect, si nu din curiozitate desarta.
Sa ne fie cu folos indrumarea inimii, pentru fiecare!

Vezi si:

https://childagain.wordpress.com/2012/12/13/iar-femeia-sa-asculte-de-barbat/

https://childagain.wordpress.com/2012/12/16/iar-femeia-sa-asculte-de-barbat-ii/

Posted by: childagain | January 22, 2017

Cum ne regasim pe noi-insine?

Poate parea o intrebare retorica, si atat de banala, incat aproape ca nici nu merita sa o mai punem. Si totusi, de raspunsul la aceasta intrebare banala depinde fericirea sau nefericirea unui om, sau a unei societati. De multe ori viata, experientele, ceilalti, si nu in ultimul rand, incapatanarea pe un drum, sau lipsa efortului propriu in realizarea de sine, aduc pe cineva in situatia de a se pierde pe sine-insusi. Pierderea aceasta nu e atat de grava si de vizibila ca o boala, de exemplu, sau ca o nefericire manifesta. Dar ea ramane in acel om ca o nefericire de fond, si o incapacitate de a lua hotararea cea mai buna pentru sine. Unii oameni – si de fapt majoritatea –  s-au obisnuit sa se comporte in felul in care ceilalti cred, sau vor, ca ei sa se comporte. Cei de aproape sau de departe, societatea, regulile scrise sau nescrise, religia si tot felul de alti invatatori intalniti in cursul vietii, ii spun omului cum trebuie el sa fie, ce trebuie el sa doreasca sau sa nu doreasca, ce trebuie sa faca sau sa nu faca. Uneori, si mai ales la inceput, acest reguli sunt bune si de folos. Dar vine un moment cand omul trebuie sa creasca, si sa iasa din cadrul regulilor, si sa intre intr-un registru superior. A simti in tine-insuti ce e bine sau nu e bine, care regula e buna sau nu pentru tine sau pentru altul, sau cand e momentul chiar ca unele reguli care au fost bune sa fie schimbate, inseamna de fapt momentul unei maturizari interioare, in care omul incepe sa isi simta propriul Sine. Acest sine nu este egoul nostru, care ne spune doar ca vrea ceva, si vrea apoi altceva, si sufera ca nu are acel ceva, apoi sufera si mai mult ca are acel ceva. Acest Sine este un loc profund din noi-insine, care este Divinul din noi, si in care este liniste.
La unii oameni, acest Sine ramane dormitand toata viata, si ei nu stiu niciodata cine sunt ei cu adevarat, si nici macar nu stiu ca nu stiu. Ei stiu doar ca sufera, ca vor asta si cealalta, ca oamenii le impun reguli, si ei le accepta pentru ca stiu ca sunt bune, dar nu le simt, ci doar stiu. Iar cand trebuie sa ia o decizie importanta a vietii lor, oamenii care nu si-au aflat Sinele propriu, sunt nefericiti si confuzi, si nu stiu care din invataturile din afara trebuie aplicate mai intai. Iar uneori nici in ei, in egoul lor, nu se afla invataturi mai bune – pentru ca de fapt pana atunci viata i-a trait pe ei, si nu ei au trait, si nu au avut decat un singur fel de experiente repetate la nesfarsit.
Ce e de facut atunci? Cum sa ne aflam acest Sine care stie toate raspunsurile, care ne spune indata ce este bine pentru noi, sau nu este, si care este calea cea mai buna de urmat pentru fiecare? Unii apeleaza la invatatori din afara, mari intelepti sau iluminati, pentru a le deslusi intr-un anume moment drumul vietii lor. Este si aceasta o solutie, dar doar de moment, si in urmatorul moment al vietii lor vor fi iar nefericiti si confuzi. Desigur ca acei maestri si invatatori le indica si un drum de urmat pe mai departe, dar nu foarte multi aleg sa urmeze si acel drum, ci vor doar solutia de moment.
Insa, dupa cum spuneam, a apela la acei din afara nu este exact o cale de a ne afla propriul Sine. Uneori este, alteori nu este, dar de cele mai multe ori nu este. Oamenii au urmat in decursul istoriei diferite cai de a-si afla Sinele, prin tot felul de practici mistice sau initiatice, in tot felul de spiritualitati si religii. Insa acei oameni plecau constient in cautarea propriului Sine, si nici ei nu reuseau intotdeauna. Problema umanitatii insa este ca oamenii ceilalti, care traiesc in felul pe care il numesc normal, nu isi dau seama ca pentru a nu fi nefericiti, si confuzi, si pentru a nu se lasa traiti de viata in loc sa o traiasca, ar avea nevoie sa isi afle propriul Sine, acel ceva din ei care este numai al lor, desi este o parte din Univers, si care stie exact cine sunt ei, si care este rostul lor.
Si aceasta aflare de sine nu se face numaidecat prin asceze si mortificari si tot felul de alte procedee. Primil pas este sa vrem sa il aflam, sa fim gata sa aflam cine suntem noi-insine, si ce vrem de fapt, si nu ce au vrut altii prin noi. Apoi, aceasta aflare de Sine se face in liniste si singuratate. Desigur, unii oameni pot avea un brusc moment de iluminare in care privesc ceva, sau fac ceva, si simt cu tarie in interiorul lor ca aceea vor sa faca, si aceia sunt ei. Insa cei mai multi au nevoie de putina liniste si retragere pentru a se simti pe ei-insisi. Nu e nevoie neaparat de o retragere la vreo manastire sau alt loc de instruire spirituala. Nici macar nu este vorba de vreo instruire spirituala in sensul cunoscut! Pur si simplu, undeva, intr-un loc frumos si linsitit, care sa mangaie sufletul, sa dea deoparte zgomotul si agitatia lumii, frecusurile si problemele vietii de zi cu zi, si sa incerce sa se simta pe ei-insisi cei adevarati.
Desigur ca, pentru cei care nu au facut asta niciodata, nu este usor de la inceput. La inceput, se vor simti tot pe ei-insisi cei nefericiti si confuzi. Insa daca isi doresc cu adevarat sa se afle, Cineva va inregistra aceasta dorinta a lor, si ii va ajuta. Se spune ca orice dorinta profunda si constanta este o rugaciune. Cei care nu stiu, sau nu pot sa se roage, stiu macar sa isi doreasca ceva, pentru inceput. Si la un moment dat, vor simti in ei o liniste, si vor simti cu atata claritate cine sunt ei, si ce vor ei, si ce trebuie sa faca, incat vor sti ca acela este glasul Sinelui lor. Si acest Sine nu le va spune numaidecat sa se duca la vreo manastire, sau sa indure nu stiu ce asceze – cum se tem majoritatea oamenilor. Sinele acesta stie exact ce este bine pentru fiecare om, si care este calea pe care se va simti implinit.
Desigur, noi vorbim aici despre intelegerea inimii, si despre simtirea Lui in inima – si acest lucru poate parea extrem de greu si neaccesibil omului obisnuit. Bisericile i-au instruit pe oameni timp de veacuri ca spre intelegerea inimii este un drum greu de urmat, cu multe piedici si asceze, si numai cei mai imbunatatiti parinti ajung acolo. Si totusi, adevarul simplu al Lui este ca toti oamenii il pot simti in inima lor, daca se straduiesc sa il simta. Nu doar ascetii ajung la intelegerea inimii, ci chiar si oamenii simpli si foarte lumesti o au, in diferite grade, desi nu stiu ca o au. Atunci cand cineva simte in inima lui ce e bine sau nu e bine sa faca, ce i-ar face bine cuiva, sau lui-insusi, ce este adevarat sau nu dintr-o carte, si mai ales, care este calea cea buna de urmat intr-o anume situatie, care pare foarte incalcita, atunci acel om a ajuns intr-o clipa la acea intelegere a inimii. Desigur, in urmatoarea clipa, el o poate pierde, dar chiar si o clipa este de ajuns pentru a da curs bun vietii cuiva. Iar pentru oamenii obisnuiti, cel mai adesea iubirea si bunatatea din ei deschid poarta Sinelui. Iar pentru cei care nu se simt atat de iubitori, ramane dorinta profunda de a-si afla Sinele.
Uneori, acesta strafulgerare a vocii Sinelui in om poate fi ajutata si de o carte, sau de o fraza dintr-o carte, pe care sufletul o simte atat de adevarata si de profunda, incat stie in acea clipa ce are de facut, sau cum ar trebui sa fie el. Exista nenumarate carti care aduc idei minunate de iubire, compasiune, sacrificiu, iertare, si fiecare le simte in functie de experientele, si de structura sa.
Fiecare poate simti ceea ce e de folos pentru el intr-un anumit moment – cu conditia sa treaca putin dincolo de nefericirile si constrangerile vietii de zi cu zi. Si acest simtamant, care este vocea Sinelui sau adevarat, ii va spune ce este cu adevarat  de folos pentru el, pe calea sa proprie, si in felul sau.
Poate unii nu vor socoti aceste sfaturi de nici un folos, dar cred ca sunt si oameni carora le vor folosi.  Totul este sa vrem macar sa incercam ceva, sa ne acordam o sansa, pentru a ne gasi un drum. Nu ne costa nimic sa incercam, si poate ne regasim pe noi-insine. Si apoi, toate celelalte vor veni de la sine. Daca ne vom mai dori sa vina in felul in care ne doream inainte…
Posted by: childagain | January 1, 2017

Cum vede un adolescent eliberarea de stress

Posted by: childagain | December 29, 2016

Vina de a nu fi ca toți ceilalți

„Cum de poți fi așa? Cum de nu suferi? De unde calmul acesta… neomenesc? Asta e, ești inumană!”
„Deci, ce ar însemna „uman” în accepția ta? Măcar să îmi fac și eu o idee! Tu zici deci că suferința este marca deplină a umanității? De ce ești atât de sigur? Care dintre marii psihologi sau învățători spirirtuali au spus asta? Eu nu îmi amintesc nici unul. Sau, care ar mai fi o altă marcă a umanității, în concepția ta? Iubirea erotică, poate? Dar aceasta este forma inferioară a iubirii omenești, abia cu puțin mai sus de instinct. Atunci când cineva iubește dincolo de asta, timp de ani și ani, sprijinind și încercând să salveze un suflet – asta nu ți se pare umanitate?”
„Nu, tu nu știi să iubești! Pentru că tu nu ai suferit ca mine!”
„Asta e o afirmație prea categorică, nebazată pe nici o cunoaștere. Nu ai de unde să înțelegi acum, pentru că acum, într-adevăr, m-am schimbat în profunzime, și am depășit etapa suferinței. Dar am fost și eu pe-acolo, am iubit în toate felurile omenești posibile, și am suferit în toate felurile. Chiar mai mult decât tine, într-un fel, pentru că eu nu am suferit doar pentru bărbați de carne și sânge. Să te știi părăsită de Cel care era temelia vieții tale… asta, a fost chiar proba abisului! Iar dacă totuși m-am ridicat de acolo, și chiar am ajuns în stadiul de acum, de liniște și pace, asta s-a făcut doar cu marele ajutor al Ei, al Fecioarei, care nu m-a lăsat să pier. Ba chiar, m-a călăuzit spre o nouă cale! Apropos, ar trebui să încerci să te rogi și tu! Eu nu te pot ajuta mai mult de atât, simt că mi-am depășit limitele. Dar Ea, Ea te poate salva cu totul,”
„Eu nu știu să mă rog! ”
„Rugăciunea înseamnă, pur și simplu, să vorbești cu o Persoană pe care nu o vezi, dar știi că este totuși acolo. Ca și cum s-ar afla după un paravan. Îi spui în cuvintele tale ceea ce ai nevoie, suferința ta, și Ea îți poate da liniște, și să te conducă pe o cale mai bună. Așa a fost și cu mine. Dar pentru asta, trebuie să renunți la orgoliu și la încăpățânare, și să accepți că ai nevoie de ajutor. Eu am încercat, dar nu te pot ajuta mai mult, din păcate! Am limitele mele, și îndatoriri de care nu îți pasă, și alte probleme și misiuni. Tu nu vezi decât ceea ce te interesează pe tine.”
„Iar tu nu ești decât un om nefericit, care și-a înăsprit sufletul! Nu ești mai presus de un om, ci mai jos! Eu nu vreau să ajung ca tine.”
„Fiecare cu alegerea lui! Oricum, îmi dau seama că degeaba vorbesc acum. Doar mult mai târziu mă vei înțelege. Doar așa, în treacăt, poate te vei gândi cum de omul acesta cu sufletul asprit a rămas lângă tine mereu, așa cum a putut, și chiar în momentele de mare supărare, tot se îngrijora pentru sufletul tău.
Dacă aș fi suferit și eu în acest moment, ca și tine, cum crezi oare că te-aș fi putut ajuta? Nu am fi fost mai curând doi cerșetori de alinare, fiecare pe lângă celălalt?”
Discuții de acest gen au fost multe, într-un anumit plan. Sunt de fapt, discuțiile care se poartă întotdeauna între „omul uman” și „omul inuman”.  Și cine este omul in-uman? Este, desigur, acela care nu suferă ca și ceilalți, care nu reacționează la evenimente ca și ceilalți… care, nu clipește ca și ei!  Este acel care este…. ALTFEL, ce oroare! Oblio în țara capetelor lunguiețe!
Desigur, se poate înțelege cu ușurință că este vorba doar de etape ale omului în devenire. Și asta nu înseamnă neapărat că „omul inuman” a urcat vreo treaptă în plus, ci doar că și-a însușit mai repede unele „lecții”, și a trecut mai departe. Și, da, desigur, că a avut smerenia de a cere ajutor atunci când se afla în abis.
Să ne complacem în suferință. e și asta o cale de a ne încăpățâna, de a refuza rezolvarea. Suferim, dar nu vrem să fim ajutați decât exact așa cum vrem noi, și cum credem noi. Altfel, mai bine pas! Desigur, e adevărat și faptul că, atunci când suferim, nu vedem limpede, și nu putem cere cuiva în suferință să înțeleagă lucrurile în mod logic. Doar îi putem sugera, cu blândețe… dacă este dispus să accepte sugestia! Însă uneori, conștientizarea diferenței dintre noi și el constituie un factor de îndepărtare.
Până în acel moment, „omul uman” își făcuse o anumită imagine despre noi, o hrănise, o idealizase… Iar în momentul înțelegerii esenței noastre, constată cu groază că imaginea sa nu era chiar… adică, se îndepărta în mare măsură de adevăr! De fapt, el nu ne văzuse pe noi, ci pe sine proiectat în acea imagine – ne văzuse ca pe un echivalent al său. Iar noi, „oamenii inumani” eram… altfel ! Adică, vinovați de cea mai mare vină posibilă! Întrucât nu există vină mai mare decât a fi diferit. Nimic nu o mai putea spăla, nici măcar ajutorul de fiecare zi, atât cât se putea.
Deși pare un expozeu rece al faptelor/gândurilor/simțirilor, totuși el nu este așa! Pentru că. în pofida credinței unora, și „oamenii inumani” au sentimente. Poate, chiar mai profunde decât ale altora, și probate prin fapte! Fie ele și spirituale. Și un astfel de om va încerca mereu să se asigure, în limita puterilor lui, că celuilalt îi este bine, că s-au găsit soluții pentru el. Chiar dacă se mai supără și e dezamăgit uneori (iată deci că nu e chiar inuman! 🙂 ), un astfel de om nu se va retrage în turnul de fildeș al dezamăgirii lui, ci va căuta mereu soluții. Iar dacă lui nu îi vor sta în putere, sau îi vor fi refuzate, se va ruga mai Sus să fie găsite.
Ei, e complicată povestea… și fără leac uneori! Cel puțin, nu în lumea oamenilor. Și totuși, conștiința acestui fapt nu îi produce suferință „omului inuman.” Doar înțelegere…  E cumplit, nu-i așa?
Posted by: childagain | September 24, 2016

Calea suferinței

Omul își puse mâinile streașină la ochi, pentru a putea privi înspre valea însorită fără ca lumina să-l supere. Își lăsase sapa pentru o clipă, pentru a se odihni, dar în același timp, pentru a încerca să vadă ce se petrecea în vale. Era foarte multă lumină, căci era o după-amiază însorită a unei zile de la mijlocul verii, dar nu era numai asta. Din când în când, i se părea că o sclipire deosebită izbucnea în vale: momente de strălucire instantanee.
Oare să fi fost cineva cu o oglindă sau o lentilă, care îi făcea șotii? El știa că valea nu era locuită, ci doar el își lucra pământul acolo. Era un pământ destul de arid, căci nu avusese mijloace să își procure unul mănos – și nici măcar unelte moderne pentru a-l lucra. De fapt, se putea considera norocos pentru a fi obținut această bucată de pământ de la primăria satului I., ca pe un fel de ajutor social, pentru a nu mai rătăci de colo-colo și a cerși. Adică, acum nu mai era un vagabond!
Văzând încă o dată strania strălucire izbucnind din vale, se hotărî. Nu trebuia să dea socoteală nimănui pentru cât muncea, întrucât acum era un om liber. Așadar, lăsă sapa la pământ, și se îndreptă spre locul de unde strălucirea țâșnea din când în când.
Apropiindu-se, i se păru că vede un fel de… tufiș în flăcări? Dar focul nu mistuia tufa, lucru tare ciudat! Din când în când, se desprindeau de acolo valuri de scântei sclipitoare – ceea ce dădea strălucirea aceea.
O amintire pe jumătate uitată a unei povești pe care o ascultase în copilărie, se lupta să iasă la iveală. De unde mai auzise el oare despre o asemenea tufă în flăcări ?
„În sfârșit, te-ai hotărât! Și chiar ai încercat să îți amintești istorisirea biblică!” auzi el o voce limpede de copil. „Rămâi acolo unde ești, și nu mai înainta! Nu trebuie să atingi acest loc, ci doar să îmi asculți cuvintele!”
„Cine… cine ești tu? Încerci să îți bați joc de mine?”
Omul era uluit, și chiar un pic speriat, dar încerca totuși să repună lucrurile pe făgașul lor normal. Trebuia să existe o explicație rațională și pentru asta! Era el sărac, dar nu chiar atât de prost pe cât credeau unii.
„Sunt un înger! Un înger mic, aproape de pământ, nu fac parte din marile contingente cerești. Dar vreau să învăț despre oameni dintr-o sursă directă. În curând, voi avea și eu un om în grijă. de aceea vreau să învăț tot ce se poate despre oameni. Dar nu te îngrijora, căci vei uita totul mai apoi!”
„Ești un înger, ca aceia pictați pe pereții bisericilor? Dar, nu îți văd aripile! Nu văd decât o lucire… Și apoi, dacă ești chiar un înger, poate că m-ai putea ajuta să scap de sărăcie! Mama îmi zicea că îngerii sunt buni. Ea a fost cea care mi-a citit din Biblie. Da, acum îmi amintesc: de acolo am auzit despre tufișul în flăcări!”
Cuvintele îi ieșeau din gură unul după altul, aproape fără să mai țină cont de ceea ce spunea.
„Pentru a cruța din timp, îți voi spune doar că reprezentarea oamenilor despre îngeri este un pic… copilărească! Noi suntem spirite de lumină, nu avem aripi. Și m-am hotărât să mă arăt ție așa, pentru că… această înfățișare a mai fost folosită și înainte! Mi-am zis că oamenii cunosc deja acest fel de apariție a spiritelor din înalt dinaintea lor, și de aceea, nu se vor speria.
Cât despre restul, aș vrea să știi că mi-aș dori tare mult să te pot ajuta, dar nu îmi este îngăduit! De fapt, în mare parte și pentru asta am vrut să vorbesc cu tine, ca reprezentant al oamenilor: pentru a vedea roadele adevărate ale căii suferinței în viața oamenilor!”
„Calea suferinței? Ce este asta?”
„Este metoda de educație folosită pentru cea mai mare parte a omenirii. Ea trebuie să vă facă să deveniți mai buni, și mai aproape de Tatăl vostru din Ceruri!”
„Glumești? Spui că sărăcia mea m-a făcut mai bun? Să știi atunci că, în timpul când n-am mai avut nimic de mâncare, și nici o speranță de a găsi, am furat! Chiar i-am bruscat pe bieții mei tovarăși pentru a-mi da bucata lor de pâine! Mă urăsc pentru ceea ce am făcut, dar atunci, nu am avut de ales, dacă voiam să supraviețuiesc.
Și apoi, îmi spui că am ajuns mai aproape de Tatăl meu din Cer? Asta, chiar că-i o glumă! Și dacă tot vorbim de asta: ce tată și-ar lăsa așa copiii în suferință, fără a le da măcar o speranță?”
„Dar el ți-a dat una: prin mijlocirea acestui primar care ți-a oferit pămîntul!”
„Primarul este ateu! Și eu eram la fel până acum. De fapt, în copilărie eram credincios, căci mama îmi citea din Biblie, după cum ți-am spus. Dar mai apoi, după ce am trecut ptin atâta sărăcie și disperare, mi-am pierdut credința. De fapt, acum că mă gândesc, cred mai curând că n-am mai vrut să cred în Cineva care m-a lăsat pradă atâtot nenorociri!”
„Adică, sărăcia nu te-a luminat, nu ți-a curățat sufletul de impurități?”
Omul izbucni într-un râs fără veselie.
„Dacă ai fi auzit cum vorbeam noi, cei din mahalale, n-ai mai fi spus nici un cuvânt despre curățare! Căci de fapt, am crescut într-o mahala a unui oraș mare, unde mi-am petrecut și cea mai mare parte a vieții, până să ajung aici. Dacă voi cei de Sus credeți că viața pe care am dus-o eu, și pe care o duc mulțime de alți oameni, ar putea curăța sufletul cuiva, atunci sunteți fie creduli, fie proști! De fapt, cred că voi n-aveți nici o atingere cu realitatea – cu realitatea noastră! De aceea lucrurile sunt așa cum sunt pe pământ, și răul înflorește, iar oamenii buni n-au nici o șansă de reușită.”
„De ce zici asta? Ai întâlnit până acum și oameni buni?”
„Cred că da, măcar câțiva! În afară de primar, au mai fost câțiva care mi-au dat de mîncare și haine, din când în când.  Și am auzit chiar că cineva voia să construiască un adăpost pentru oamenii străzii, dar n-a avut destui bani, și nimeni nu l-a sprijinit. De aceea, s-a lăsat păgubaș, și noi am rămas tot ca mai înainte.
Dacă Dumnezeu iubește oamenii într-atât pe cât spui, de ce nu face El ceva concret pentru oameni? Sau măcar, de ce nu-i lasă pe alții să facă? De ce nu ne dă El o viață normală, ca să-i putem mulțumi mai apoi?”
„Îmi e greu să îți răspund! Aș putea încerca, dar mă tem că n-ai înțelege. Pe scurt: tu nu îți cunoști toate păcatele, și nici celelalte motive pentru care Dumnezeu te lasă să suferi. Dar scopul final este ca tu să devii mai bun, să dobândești dragoste nemărginită, și să ajungi să cunoști mai bine lucrurile lui Dumnezeu!”
„Ăsta-i scopul? Bine, atunci am o veste rea pentru tine: n-am reușit nimic din toate astea! Și cred că asta nici nu se va petrece în veci, atât timp cât voi fi mereu frământat și neliniștit pentru ziua de mâine. Dacă n-ai pâinea zilnică asigurată, cum să te poți gândi la lucrurile lui Dumnezeu?
Și apoi, de ce n-aș avea măcar dreptul să știu pentru ce sunt pedepsit?”
„Nu ești pedepsit… de fapt, nu știu sigur aceasta! Știu doar că nu este bine pentru oameni să afle cauzele stării lor triste.”
„Îți voi povesti ceva legat de asta. Când eram împreună cu mama mea, și micul meu frățior era și el cu noi, el mai făcea și prostii câteodată, și eu îl pedepseam. Dar nu-i ziceam de ce, pentru că era prea mic ca să înțeleagă. Crezi cumva că el a învățat ceva de aici? A învățat doar să se teamă de mine, și făcea aceleași prostii, dar doar când nu eram eu acolo. Bineînțeles că nu mi-a mulțumit niciodată pentru loviturile ce i le dădeam, și cu atât mai puțin n-a înțeles pricina lor.”
„Tu ar fi trebuit să îi explici, măcar pe măsura putinței lui reduse de a înțelege.”
„Asta îți ziceam și eu! De ce nu ne explică El măcar și așa?”
În acea clipă, străucirea tufei începu să pălească.
„Iartă-mă, om bun, dar puterile mele sunt pe cale să se sfârșească! Trebuie să plec neîntârziat. Dar îți mulțumesc, căci datorită ție, am aflat multe lucruri despre oameni! Adică, am înțeles că această cale a suferinței pare tare diferită văzută de aici, comparat cu felul cum o văd cei de Sus.”
„O clipă, îngere, tocmai mi-am amintit o altă poveste… pe care mi-o citea mama! Era vorba despre un om rănit și lăsat să sufere pe marginea drumului. Un preot și un levit au trecut doar pe alături, fără a se opri. Și numai samarineanul, acel disprețuit de toți, l-a ajutat. Și ajutorul său chiar a fost bun! Nu știu de ce mi-am amintit asta… chiar nu știu de ce…”
Dar tufa se stinsese deja, îngerul plecase.
Mulți oameni, poate chiar majoritatea, atunci când cer ceva – de la Dumnezeu, sau de la alți oameni – așteaptă, de fapt, o soluție-miracol. Ei ar dori ca ajutorul cerut să le pice, cumva, din cer, exact în momentul și locul dorit. Să nu trebuiască să contribuie și ei cu ceva – cum așa, atunci ce ajutor ar mai fi acesta ? Ei sunt cei în nevoie.
Mentalitatea acesta a ținut omenirea în mizerie și nefericire timp de mii de ani. Pentru că omul preferă întotdeauna soluția minumului efort, și își preferă propriul confort fizic și psihologic oricărei posibile realizări fericite. De aceea majoritatea oamenilor se târăsc doar, de la o zi la alta, și asta le dă motiv să învinuiască lumea, soarta, pe Dumnezeu – pe oricine care ar fi putut face ceva și nu a făcut – în concepția lor. De acea oamenii preferă chiar imaginea unui Dumnezeu atotprotector, care le promite să le dea totul cu lingurița, numai dacă ascultă ceea ce zic preoții Lui – fiecare în cultul său, desigur. Asta trebuie să credeți, asta și numai asta e bine, dacă vreți să fiți fericiți ! Nu e nevoie să gândiți voi-înșivă, ba, e chiar periculos ! Ați putea descoperi atunci o altă imagine a lui Dumnezeu – cel care vă dă totul, dar numai proporțional cu eforturile, și cu gradul vostru de înțelegere. Ați putea descoperi că puteți ajunge aproape oriunde, și obține aproape orice, cu voia Lui/Ei, dar numai dacă vă permiteți să parcurgeți singuri drumul, fără călăuze atotștiutoare. Și, asta nu ar fi bine deloc, o, nu!
Nu spun acum că nu sunt necesare călăuzele – ba, sunt chiar foarte necesare, în prima etapă a formării cuiva. Dar mai apoi, când „copilul” crește, a-l ține încătușat în norme perimate, nu îi aduce nici un serviciu, ba chiar, îi atrofiază capacitatea proprie de a simți – călăuza lui interioară – și îl transformă nu în bun credincios, ci în roboțel ascultător, și perfect incapabil să se descurce singur.
Același lucru se petrece și în relația omului cu ceilalți oameni. Cine așteaptă mereu de la ceilalți cele necesare – fizic sau psihologic – nu va avea decât de pierdut. Pe lângă faptul că ceilalți nu sunt Dumnezeu, și nu au o capacitate nelimitată de a dărui, nici un om, oricât de bun, nu ar putea accepta la nesfârșit să dea și să tot dea, fără ca primitorul să depună nici cel mai mic efort. „Dar eu nu pot, sunt într-așa o situație… eu, doar sufăr!” Ei bine, dacă suferi, este exact pentru că nu faci tu-însuți nimic. Nici chiar Dumnezeu, dacă îi ceri ceva, nu îți va da acel lucru cu hârzobul din cer, ci îți va oferi doar o ocazie. O ocazie ca, prin munca și sudoarea ta, contribuind împreună cu cei care te ajută, să obții ceea ce dorești. Dacă refuzi acea ocazie, atunci, asta este ! Dar, să nu te plângi mai târziu, și să îi învinuiești pe ceilalți.
„Dar ceilalți nu mi-ar fi dat oricum…”  De unde știi tu asta ? Ai încercat, măcar ? Poate nu erau hotărâți să îți dea de la început, dar atitudinea ta ar fi făcut diferența. Dacă ar fi văzut că au pe cine se baza…
Însă, se pare că dintotdeauna, calea cea mai ușoară a fost cea a minimului, sau absentului efort – după cum am spus mai sus. Oamenii preferă confortul mizeriei, asumării și celui mai mic risc. Dar atunci, măcar nu vă mai plângeți !
Acestea au fost doar câteva gânduri disparate, prilejuite de diverse situații de viață. Dar din păcate, sunt situații care se repetă. Mulți nu ne-am învățat încă lecțiile, se pare. Și, e posibil să nu ne ajungă o viață… Și, mă includ și pe mine printre aceștia.

Older Posts »

Categories

Viata te iubeste!

“One’s destination is never a place, but a new way of seeing things.”

Incercari

de ginduri

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

ancalavinia

...din inima, cu suflet

drumuldinmine

Salut frumusețea din tine și în tăcere îți iubesc întunericul, OM.

Bio Vivo Terapii

Vindecarea este modul de comunicare al Spiritului!

biovivoblog

Bio este viata

Haide la ţară!

Viaţa unui orăşean la ţară. Ieşirea din sistem!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Port cuvântul, că-i sunt omul, care-i duce-un rost, ca pomul: Nu-i pe lume armonie mai înaltă și mai vie, ca frumoasa POEZIE! Maria BOTNARU

nou despre nou

pace si lumina - pastrati rodul vietii

Zully's Words

Citește și mergi mai departe

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru V. Dan

Proza . Fantasy . Poezie . Eseu

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Safiriu e sufletul meu, călător impregnat cu tainice lumi, amuş un catarg cu peri mătăsoşi, mânezi o crisalidă de cerneală.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

naomikko

Have a great journey.

innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.