Posted by: childagain | December 13, 2008

Metafizica în poezia lui Blaga

Cu toate că pare o întreprindere îndrăzneaţă, m-am gândit să vorbesc despre un poet drag inimii mele, şi despre căutările şi frământările sale spirituale. De fapt, ca toţi marii poeţi, prin aceste căutări a depăşit “individualul” – oricât ar fi fost el de unic şi de extraordinar în sine- şi a intrat în “universal”. Altfel spus, Blaga (ca şi Arghezi în anumite poeme), reprezintă un “purtător de cuvânt” al tuturor “căutătorilor de absolut”, cu măreţia şi abisurile lor.

Desigur că, fiind absolvent al unei facultăţi de teologie şi doctor în filosofie, el avea acces la  cunoaşteri mai profunde în ceea ce priveşte Absolutul şi modalităţile încercate de oameni de-a lungul timpului pentru -L cunoaşte. În cadrul sistemului său filosofic el a aprofundat aceste căi, ajungând la concluzia că omul nu poate decât să încerce să aprofundeze misterul despre Marele Anonim, prin încercări perpetue (şi care mereu se izbesc de o “graniţă” impusă de Acesta), care, în acelaşi timp, îl transformă din “preom” în “om”.  Este aceeaşi idee deseori întâlnită în filosofie, conform căreia omul nu devine om deplin – nu-şi trăieşte pe deplin condiţia –  până ce nu  începe să îşi pună  întrebările  fundamentale  privind această condiţie, şi poate,  şi referitoare  la modul de a o depăşi…

Aceleaşi frământări transpar şi în poezia sa, deşi modalitatea de expresie este mai “general umană” şi mai inteligibilă. Eu cred că tocmai aceasta îi conferă valoare poeziei sale “cu tendinţă metafizică”: simplificarea mesajului filosofic şi trecerea lui din planul “ideilor” în cel al “simţirii”, astfel încât fiecare om, chiar şi cel mai puţin cult şi cunoscător al misterelor teologice şi filosofice, să se poată recunoaşte în aceste “zbateri” şi întrebări dureroase. De fapt, întrebată odată care este deosebirea dintre un poet şi un filosof (un filosof adevărat, mă refer, şi nu doar un “speculant de idei”), am răspuns că ambii au, în esenţă, acces la aceleaşi realităţi transcendente, numai modalitatea de expresie diferă…Filosoful va fi mai “sistematizat” în expunerea ideilor pe care le-a perceput (şi revin aici la ideea că un filosof adevărat nu “speculează” ci “percepe” nişte realităţi transcendente, în măsură în care are acces  – similar cumva revelaţiei mistice – vezi Socrate şi daimonul său). Poetul, cel adevărat, care are şi el un acces la acea “lume a esenţei lucrurilor” – cum o numea Brâncuşi, un alt mare iniţiat al artei – percepe şi el aceste realităţi, dar el le percepe mai “nediferenţiat”, mai “emoţional”. De aici şi expresia lor “înfrumuseţată”, “îmbogăţită”!  Iar când în acelaşi om se întâlnesc un poet şi un filosof…probabil că ne aflăm foarte aproape de acel “om total” al Renaşterii – deşi şi Renaşterea a avut limitele ei.

Revenind  la poezia metafizică a lui Blaga, remarcăm în poemele aflate mai la început tocmai această căutare dureroasă, această “foame de Absolut”, caracteristică tuturor

oamenilor  care  îşi trăiesc  pe deplin condiţia:

“O durere mi-a fost întotdeauna singurătatea Ta ascunsă,

Dumnezeule, dar ce era să fac?

Când eram copil mă jucam cu tine

şi-n închipuire te Te desfăceam cum desfaci o jucărie.

Apoi, sălbăticia mi-a crescut,

cântările mi-au pierit.

şi fără să-mi fost vreodată aproape

Te-am pierdut pentru totdeauna

în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.” (Psalm)

 

Această “pierdere a divinului” este caracteristică multor oameni de cultură în momentul în care descoperă secretele gândirii, şi se adâncesc în studiul intelectual al sistemelor filosofice. La un moment dat, ajung la părerea că nu e nimic mai presus de mintea umană, şi însăşi Fiinţa Divină nu e decât un concept intelectual.  Această etapă este numită în calea iniţiatică budistă “etapa formelor intelectuale” sau “capcana ideilor”. Sau,după cum spune şi părintele Stăniloae, “omul, în clipa în care a citit nişte cărţi, îşi închipuie că el, prin evoluţia sa, poate să atingă nesfârşitul.”

De aici, poate începe fie o căutare dureroasă a Absolutului pe cale raţională şi materială (prin cele mai avansate cuceriri ale ştiinţei, prin explorarea spaţiului cosmic, etc.):

“Unde eşti, Elohim?

Lumea din mâinile Tale-a zburat,

ca porumbul lui Noe.

Tu poate şi astăzi o mai aştepţi.

Unde eşti, Elohim?

Umblăm turburaţi şi fără de voie,

printre stihiile nopţii te iscodim,

sărutăm în pulbere steaua de sub călcâie,

şi-ntrebăm de tine, Elohim!

 

“Vântul fără somn îl oprim

şi te-ncercăm cu nările,

Elohim!

Animale străine prin spaţii oprim

şi le-ntrebăm de Tine, Elohim!

Până în cele din urmă margini privim,

noi sfinţii, noi apele,

noi tâlharii, noi pietrele,

drumul întoarcerii nu-l mai ştim

Elohim! Elohim!”(Ioan se sfâşie în pustie)

 

fie o totală negare a Sa, sau a iubirii Sale (ceea ce reprezintă, în esenţă, cam acelaşi tip de negare, după cum frumos defineşte Noica: “Fiinţa nu e Dumnezeu, ci e iubirea Sa”):

“Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac.

Din când în când ne mai ridicăm ochii

spre zăvoarele raiului

apoi ne aplecăm capetele în şi mai mare tristeţe.

Pentru noi cerul e zăvorât, şi zăvorâte sunt şi cetăţile.

În zadar căprioarele beau apă din mâinile noastre,

în zadar câinii ni se închină,

suntem fără scăpare singuri în amiaza nopţii.” (Noi, cântăreţii leproşi)

 

De fapt, această din urmă tendinţă părinţii pustiei o numeau “ispita părăsirii”, care duce la acedie – adică deprimare şi părăsire a îndatoririlor, şi se pare că este o încercare obligatorie a discipolilor spirituali aparţinând tuturor religiilor, şi nu mai puţin creştinismului. Un părinte recomanda următorul remediu: “dacă nu poţi să te rogi, stai închis în chilia ta, trage-ţi pătura pe cap, şi dormi până trece ispita.” Desigur că este un sfat interpretabil – pentru noi, ar putea însemna să încercăm să nu mai “raţionalizăm” situaţia, să nu mai judecăm, ci să trăim pur şi simplu, aşteptând un semn de Sus. Sau cu alte cuvinte, să facem “tăcere” in interior, făcând să tacă “zgomotul” emoţiilor şi trăirilor contradictorii!

De fapt, această soluţie a găsit-o, se pare, şi Blaga:

“Tăcere mi-este duhul –

şi-ncremenit cum stau şi paşnic

ca un ascet de piatră,

îmi pare,

că sunt o stalactită într-o grotă uriaşă,

în care cerul este bolta.

 

Lin,

lin,

lin – picuri de lumină

şi stropi de pace – cad necontenit

din cer

şi împietresc – în mine.” (Stalactita)

Dar, soluţia finală a căutării nu vine pe cale raţională, acesta e marele secret pe care l-a intuit, în cele din urmă, şi Blaga! Nu multitudinea cunoaşterilor şi a sistemelor filosofice ne aduc apropierea de Divin, deşi la unii oameni, poate fi o bună pregătire. Cunoaşterea Divinului este, în primul rând, revelaţie, un dar de Sus, care vine atunci când sufletul e pregătit. Această pregătire poate însemna, pur şi simplu, practicarea iubirii şi a iertării, după cum frumos se exprimă Blaga în această poezie care îmi e foarte dragă, şi care îmi apare drept marca încheierii unei etape a căutărilor sale spirituale:

” O înviere e pretutindeni pe drum

şi-n lumina deşteaptă.

Ochii mi se deschid umezi, şi sunt împăcat

ca fântânile din imperiul lutului.

Trecătorule, oricine-ai fi,

ridică şi tu peste mine mâna ta dreaptă.

 

Astăzi n-am să mai cert nici o fiinţă,

nici pietrele, nici oamenii, nici buruienile.

Sunt în mijlocul privighetorilor. Învie străbunii?

 

Rugăciunea de-atâtea ori întreruptă

mi se sfârşeşte şi zic:

Tată, te iert că-n adânc

m-ai semănat între brazdele lumii.

 

Ziua vine ca o dreptate făcută pământului.

Flori peste măsură de mari

îmi luminează din larg –

aureole pierdute pe câmp de sfinţii trecutului.”(Înviere de toate zilele) 

 

Desigur ca Blaga mai are şi alte poezii la fel de frumoase şi sugestive privitoare la această căutare dureroasă şi permanentă  (să amintesc aici doar “Pax magna”, “Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea”, “Suflete, prund de păcate”), dar, întrucât am spus deja destule lucruri, mă voi opri aici. Sper ca aceste căutări, şi – de ce nu, chiar aflări ale poetului – să fie de folos tuturor acelora care parcurg acum drumul prin Valea Cunoaşterii, şi mai ales, a Cunoaşterii de Sine. Pentru că, aşa cum spune George Elliot:

“O singură licărire a cerului strălucitor

este de-ajuns ca viaţa să merite

să fie trăită,

iar raiul să devină aproape o ceritudine.” 


Responses

  1. O singura sclipire pe cerul interior si regasesc aceasta postare.
    Poate ca astazi am zarit “aureole pierdute pe camp de sfintii trecutului”, astazi cand “flori peste masura de mari” imi lumineaza chipul , o singura licarire este de ajuns si spun asemeni poetului drag:

    “Astăzi n-am să mai cert nici o fiinţă,
    nici pietrele, nici oamenii, nici buruienile.
    Sunt în mijlocul privighetorilor. Învie străbunii?”

    Cunoasterii de sine i se cuvine o vale, sufletului un izvor linistit, cautatorilor o lumina:
    http://dincolodevant.blogspot.com/2011/05/inviere-de-toate-zilele.html
    intre dreptul la timp si invierea cea de toate zilele

    te imbratisez cu drag!

  2. Dragă Mariana, oare să fie o întâmplare faptul că, exact astăzi – de fapt, cu doar câteva minute în urmă – am revăzut şi eu această postare? Ca şi faptul că mereu eşti pe unda mea…:)

    Da, înţeleg perfect senzaţia de care spui – am încercat-o şi eu de curând. Şi, l-am înţeles şi pe Blaga, încă de când am citit poezia asta prima oară:) Păcat că nu durează mai mult, sau pentru toată viaţa! Oricât de buni ne considerăm, totuşi, mereu ne tulburăm, şi mereu avem nevoie de senzaţia asta, pe care El ne-o trimite…şi, tot aşa!

    În concluzie, îţi doresc să ţi se întâmple mereu ca în ultimele versuri ale postării mele! Te îmbrăţişez şi eu!


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

ankalavinia

...din inima, cu suflet

drumuldinmine

Salut frumusețea din tine și în tăcere îți iubesc întunericul, OM.

Bio Vivo Terapii

Vindecarea este modul de comunicare al Spiritului!

biovivoblog

Bio este viata

Haide la ţară!

Viaţa unui orăşean la ţară. Ieşirea din sistem!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Port cuvântul, că-i sunt omul, care-i duce-un rost, ca pomul: Nu-i pe lume armonie mai înaltă și mai vie, ca frumoasa POEZIE! Maria BOTNARU

nou despre nou

pace si lumina - pastrati rodul vietii

Zully's Words

Citește și mergi mai departe

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

my virtual playground

I'm a global citizen and I live what I love... being here is also being away from elsewhere…:-)

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru V. Dan

Proza . Fantasy . Poezie . Eseu

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Safiriu e sufletul meu, călător impregnat cu tainice lumi, amuş un catarg cu peri mătăsoşi, mânezi o crisalidă de cerneală.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută

naomikko

Have a great journey.

innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

%d bloggers like this: