Posted by: childagain | July 17, 2012

Poveste ciudată a noii Eve

Era odată – cândva, mai aproape de vremea noastră – o biată femeie, pe care o vom numi Eva. Nu doar pentru că era o reprezentantă a sexului slab, ci mai ales pentru că avea și ea păcatele ei. Pe scurt, putem spune că greșise prin neascultare, ca și prima ei strămoașă. În ce privință nu ascultase, nu se știe prea bine, și nici nu e important de știut. Oricum, urmarea a fost că Dumnezeu o pedepsise, ca și pe strămoașa sa, să își câștige traiul prin muncă grea, și abia să reușească a trăi de pe o zi pe alta.
Pedeapsa nu i-ar fi părut prea grea, întrucât era obișnuită cu munca, și chiar o iubea. Dar de munca ei depindeau și cei dragi, și dacă nu câștiga îndeajuns ca să-i poată ajuta, suferința ei era mare, și de multe ori și-ar fi dorit moartea, decât o viață inutilă, în care să nu-i poată proteja nici măcar pe cei dragi.
A strigat, a plâns căte cer, s-a certat, a amenințat. Nu-i mai păsa de nimic, ajunsese dincolo de orice teamă. Nici de sufletul ei nemuritor nu-i mai păsa, dacă el nu le putea fi de folos fințelor iubite.
Dar Cerul a rămas surd ! Dumnezeul iubirii necondiționate, cel care trimitea soarele și ploaia peste cei buni și peste cei răi, cel care spunea că iubirea aproapelui înseamnă împlinirea legii, nu avea nimic de spus în fața iubirii și disperării ei. El vedea doar greșeala, și Legea. Și faptul că în destinul ei nu era scrisă, cu nici un chip, bunăstarea materială. ”Mai bine să cadă cerul și pănântul, decât un corn de literă din lege”. Cu atât mai mult putea să cadă un suflet oarecare !
Cel puțin, așa simțea ea. Alteori, simțea că El îi răspundea, cumva, în inima ei. În coșul pieptului, în centrul inimii, acolo simțea ea răspunsul. Și acesta era…. o dezolare politicoasă ! ”Îmi pare rău, dar nu am ce să-ți fac ! Mai mult de atât, nu-mi stă în puteri.”
Ei nu-i venea a crede ! Dumnezeul cel atotputernic, nu găsea nimic de făcut în situația ei ! Dumnezeul cel atotiubitor, modelul iubirii desăvârșite, nu avea pentru ea decât o politețe oarecum binevoitoare, dar detașată !
Iată pe cine urmase ea ! Iată pentru cine sacrificase atâtea, întreaga ei viață, până în clipa acelei fatale neascultări ! Iată care era modelul pe care ea ar fi trebuit să îl urmeze !
”Iartă-mă, Dumnezeule, dar nu ești decât un demagog !” Dincolo de frumoasele cuvinte de iubire ale Evangheliei, dincolo de minunatele porunci, pe care oamenii erau ținuți să le respecte cu tărie, dacă voiau să se mântuiască, se afla un mare gol ! Uitată era iubirea păcătosului, ca și șansa acordată fiecăruia de  a se întoarce.
Dar din fericire, Eva noastră știa că în Ceruri, pe lângă El, se mai afla și o Ea. O Ea plină de compasiune și milă, care cunoscuse suferința pierderii celor dragi, și știa ce înseamnă durerea. O Ea care nu-i respinsese niciodată pe păcătoși… Și s-a rugat Ei cu toată disperarea ! Era singura în care mai avea încredere,și  de la care mai aștepta ceva.
Și Ea i-a răspuns îndată, chiar în clipa următoare ! Eva a simțit cum coboară asupra ei o liniște binefăcătoare, și a știut că va fi ajutată. Dar nu repede, din păcate… Chiar și Ea avea restricții în a o ajuta pe deplin.
Dar Eva a mulțumit și așa. A înțeles că Ea i-a răspuns din tot sufletul, și a luat-o sub ocrotirea Ei. Ea singură era modelul iubirii Evanghelice…
Apoi, a înțeles din ce în ce mai multe. A înțeles că Dumnezeu era o noțiune prea vastă, un fel de abstracțiune care îngloba prea multe lucruri, și El nu răspundea în mod direct rugăciunilor. De fapt, El nici măcar nu se implica ! În vastitatea Cerului, răspundeau și acționau doar miile de mii de spirite și îngeri grupați în ierarhii. Răspunsul pe care îl simțise ea în centrul inimii nu fusese de la El direct, ci probabil, de la învățătorii, sau ghizii ei imediați, și care probabil că nu aveau, cu adevărat, puterea de a o ajuta.
El, abstracțiunea, sau totalul acelor spirite, era atotputernic, dar nu și fiecare spirit în parte ! Și, probabil că unele dintre spiritele-învățători ai oamenilor se simțeau câteodată depășite  de situație. Nu erau nici ele perfecte, nici totalmente iubitoare – ca și oamenii întrupați. Deși superioare acestora. mai aveau și ele de învățat…
Sau, poate că și ele așteptau cu disperare un semn de mai Sus, o îndrumare. Poate că și ele se întrebau câteodată, în rare clipe de îndrăzneală, unde era, sau Cine era El cu adevărat. Poate că și ele aflaseră doar răspunsuri de la îngeri superiori… niciodată direct de la Sursă !
Poate faptul că uneori El părea absent, chiar asta și însemna… Ori nu fusese niciodată decât o abstracțiune globală, noțiunea de ”Dumnezeu” însemnând, de fapt, Sinele superior trezit în toate ființele. Cei care se aflau mai înaintați în iubire, cu o înaltă stare de vibrație, își puteau simți propriul Sine superior, și puteau comunica cu el. ”Tatăl și cu mine una suntem”.
Ori, dacă existase cândva un Dumnezeu-Creator Persoană, se retrăsese demult din acest univers. Așa se explică toate relele din lume; prin absența lui Dumnezeu, sau retragerea Lui – după frumoasa explicație a lui Einstein-student. Dumnezeu nu a murit, după cum spunea Nietzche, ci doar s-a retras !
Desigur, suflul Lui există peste tot, la toate nivelele cerești și subcerești. Creștinii îl numesc Duhul Sfânt. Dar El, Tatăl, Persoana, s-a ascuns undeva, adânc. Rolul nostru este să creștem în iubire, pentru a putea capta cât mai mult din acest suflu, și a ne trezi Tatăl din noi. Singurul Dumnezeu care ne va da pâine, și nu pietre…
Care ar fi sfatul Evei pentru toți ceilalți căutători ? Când sunteți în nevoie, rugați-vă la o Persoană anume: la Ea, cea divină, la Hristos – dacă vă simțiți aproape, la sfinți… La oricine și-a trezit Tatăl interior, și se află deasupra voastră ! Dar nu la un Dumnezeu abstract. Pentru că atunci ar putea răspunde în numele Lui orice spirit se află mai aproape de voi. Și nu toate au aceeași putere !
Deci, poveste cu final fericit:? Încă nu se știe… Când e vorba de El, nu se știe până în ultima clipă !

 

Alți gânditori:  http://innerspacejournal.wordpress.com/2012/07/11/gandurile-si-infruntarea-lor/

                               http://deepiny.wordpress.com/2012/04/13/1429/

                               http://ryyana.blogspot.fr/2012/04/in-urma-ta.html


Responses

  1. Lazarev a descoperit în ultimele sale cercetări, că iubirea trebuie îndreptată întotdeauna, mai întâi, spre Dumnezeu, apoi spre celelalte fiinţe. Poate că asta e cauza lipsei de răspuns?

  2. Da, dragă Lili, am citit și eu vreo 9 cărți de-ale lui, și mi-au făcut mult bine. M-am gândit și eu la ce spui tu, și nu o dată ! Dar problema e mai complicată de-atât ! Ce te faci când nu îți dai seama, multă vreme, unde se află iubirea ta cea mai mare, și ai impresia că e în altă parte decât e, de fapt ? Numai în momente de criză, când ființe dragi depind de tine, înțelegi de fapt acest lucru. Îți pare rău, dar nu poți schimba ce simți.

    Eu cred totuși că o ființă mare și atotînțeleaptă ar putea înțelege aceste sentimente, firești până într-un punct, și s-ar putea comporta astfel, cu blândețe și răbdare, încât această iubire să se întoarcă unde e locul ei firesc.
    Dar prin pedepse exagerate, și luându-i cuiva pământul de sub picioare ca să ajungă mai repede în cer:), se poate obține exact contrariul.
    E ceva foarte neclar aici, și nu pot înțelege nici acum rostul acestei povești..
    Poate că am prea mult orgoliu, poate că judec acolo unde nu e cazul, dar știu că voi fi și eu judecată cândva.

    E posibil să existe o cu totul altă explicație, și povestea să fie, pur și simplu, rodul lipsei lui Dumnezeu, după cum spuneam pe la sfârșit. Ceea ce noi, oamenii, luăm drept pedepse, nu sunt decât consecințele naturale ale evoluției lucrurilor fără prezența lui Dumnezeu.
    Despre cauzele acestei lipse, iarăși e mult de discutat… Cred că toți filosofii și teologii nu ar scate-o la capăt !:)

    Oricum, nu e decât o poveste.🙂 Nu am pretenția să dau învățăminte cu valoare generală. Fiecare își are propriile lui povești…

    Te îmbrățișez, și îți mulțumesc că încerci mereu să mă trezești ! Și tu ești o ființă care captează ceva din acel suflu al lui Dumnezeu rămas în lume, pentru a-l dărui celorlalți.

  3. Probabil că atunci când credinţa e puternică, întrebările nu-şi mai caută răspuns. Rezultă starea de fericire (extaz) sau de linişte, lăsând totul în seama lui Dumnezeu. Dar e greu să vezi lucrurile astfel. Şi-atunci când te doare sufletul, începi să-ţi pui o mulţime de întrebări…
    Şi cum am putea face ca sufletul să nu mai doară?😦

  4. Am uitat să completez. Mai sus, tot eu eram…

  5. Lili; esti un om tare bun, pentru că încerci cu adevărat să mă înțelegi, dincolo de cuvinte ! Da, există perioade când starea aceea de liniște există, de împăcare cu sine și universul. Și, e adevărat că starea aceasta e dată de credință, de credința că Dumnezeu este oricum acolo, lângă tine, și va aranja El toate lucrurile. E, cumva, asemănătoare cu starea copilului mic în preajma mamei sale.
    Dar atunci când copilul crește, el înțelege că mama nu îl poate salva chiar de toate relele, sau nu poate fi mereu lângă el. Liniștea aceasta necondiționată se duce, este înlocuită de diverse sentimente. Până la urmă, el își va afla un nou echilibru, mai realist, bazat pe evaluarea propriilor forțe, și ale celor din jur, care îl pot ajuta la nevoie. Dar această situație, să îi zicem de maturizare, marchează de fapt sfârșitul fericirii. El nu va mai simți niciodată fericirea aceea calmă și firească, cauzată de resimțirea prezenței mamei, a iubirii ei necondiționate. De aceea se spune că această vârstă, copilăria, ar fi un paradis pierdut.

    Analog este și cu copilăria spirituală. Cât timp putem păstra credința simplă, vom fi fericiți indiferent de condiții. Dar dacă simțim că ne-am pierdut „mama”, că am rămas ”singuri în amiaza nopții” – după cum minunat spune Blaga – nu vom mai fi niciodată fericiți. Poate vom găsi o liniște, un drum, un rost, dar nu fericire. Poate că, de fapt, acesta este și scopul „aruncării noastre din paradis” – ca și al primilor oameni. să ajungem să ne croim singuri un drum, să începem să gândim, să ajungem să ne fim fiecare propria mamă. Poate mai târziu vom regăsi și ceva ce seamănă cu fericirea, dar va fi un sentiment mult mai conștient.

    Bineînțeles însă, singuri cu totul nu vom fi niciodată, mereu se va găsi câte o ”Mamă” necesară clipei. Dar pe ansamblu, va trebui să învățăm să ne descurcăm.

    Uite câtă filosofie necesită o simplă poveste !:) Ce-i drept, e o poveste care poate fi a multora…

  6. 🙂

  7. […] Bibliodeva, Child again, G1b2i3, George, Ioan Usca, La Fee Blanche, Mirela, Robert, Schtiel, […]

  8. Te imbratisez cu drag si ma bucur ca reactionezi. Indiferent cum reactionezi , e bine asa .
    Trairea singuratatii si a nesigurantei ne apasa sufletul .
    Nu conteaza cum reactionam , nu conteaza pe cine dam vina , conteaza ca am inceput sa actionam.
    Mai intai ne razvratim , apoi analizam situatia si pe urma actionam .
    Chiar daca nu ne convine , intotdeauna suntem la locul si momentul potrivit pentru a evolua.
    Chiar daca incercarile nu ne plac , noi suntem singurii vinovati de ele , pentru ca noi le-am atras prin gandurile , intentiile si faptele noastre.
    Stiu ca ai citit foarte mult din acest domeniu , dar…. teoria-i teorie si practica -i practica.
    Daca vrem sa stim cu adevarat , atunci trebuie sa experimentam singuri.
    Sunt sigura ca nu esti si nu vei fi lasata de EL in voia sortii , dar ….poate doreste sa-ti testeze vointa , puterea si chiar dezamagirea ( ca sa nu spun credinta ).
    Cand ajungi sa fii dezamagit de cineva , inseamna ca ti-ai pierdut in crederea in acea persoana si poate ca EL de aceea te-a incercat sa-ti testeze loialitatea .
    Te rog sa ai o gandire f.f.f oprimista si …. fa-ti mereu cate o meditatie cu LUMINA, mai ales cand trebuie sa intreprinzi ceva.
    Ajuta enorm.

    Te sarut si te imbratisez cu drag.

  9. (a)ryyana

  10. Draga mea Arryana, cum apari tu mereu la timpul potrivit, și spui exact ceea ce trebuie ! Dacă Dumnezeu, oricine ar fi El, mi-a făcut cu adevărat un dar, acesta îl reprezintă prietenii mei, și oamenii minunați pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții mele, indiferent cum. Chiar și în cele mai grele condiții, apăreau în calea mea oameni minunați, care îmi ușurau povara !

    Ca să mă întorc la cele spuse de tine: da, și eu am ajuns să cred că este un test, dar nu numai. Încet-încet, am ajuns să cred că este o etapă obligatorie a unui drum spiritual: la un moment dat, ești ”aruncat din cuib”. (Știi povestea vulturului, care a circulat pe mail.) Cât timp ”copilul” e mic, după cum spuneam, ”mama” e lângă el la cea mai mică nevoie. Dar când el crește puțin, mama se mai îndepărteaza, și îl lasă să se descurce singur. Desigur, îi crează condiții să poată realiza ceva, dacă dorește. Dar singur, prin propriul lui efort. El va trebui să învețe să își creeze sincronicități – adică, să își aducă laolaltă, prin forța gândului și a energiei sale, toate elementele necesare scopului său. E tot un fel de credință în acțiune
    Dar, desigur că e mai greu așa, de unul singur ! Bine, nici chiar singur de tot, pentru că mai sunt spirite care ajută – cum sunt Fecioara Maria, și sfinții.

    Despre această etapă cărțile sfinte nu spun nimic, de aceea cineva care ar urmări cu ardoare doar litera cărții, ar avea impresia, la un moment dat, că i s-su spus doar iluzii liniștitoare.

    Sau, poate că etapa asta nu e universală, cine știe ! O fi doar pentru cei care nu au putut urma credința și ascultarea oarbă, pentru că au o altă structură.Ca să nu se piardă de tot, li se acordă șansa independenței.

    Ei, sunt multe lucruri pe care le vom afla abia Dincolo ! Dar eu îți mulțumesc că te interesezi cu adevărat de mine, și apari mereu la momentul potrivit, cu un cuvânt bun ! Te îmbrățișez, și să ai un drum lin !

  11. […] La Fee Blanche, Child again, George, Robert, Revelaţii nesfârşite, […]


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

ankalavinia

...din inima, cu suflet

drumuldinmine

Salut frumusețea din tine și în tăcere îți iubesc întunericul, OM.

Bio Vivo Terapii

Vindecarea este modul de comunicare al Spiritului!

biovivoblog

Bio este viata

Haide la ţară!

Viaţa unui orăşean la ţară. Ieşirea din sistem!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Port cuvântul, că-i sunt omul, care-i duce-un rost, ca pomul: Nu-i pe lume armonie mai înaltă și mai vie, ca frumoasa POEZIE! Maria BOTNARU

nou despre nou

pace si lumina - pastrati rodul vietii

Zully's Words

Citește și mergi mai departe

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru V. Dan

Proza . Fantasy . Poezie . Eseu

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Safiriu e sufletul meu, călător impregnat cu tainice lumi, amuş un catarg cu peri mătăsoşi, mânezi o crisalidă de cerneală.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută

naomikko

Have a great journey.

innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

%d bloggers like this: