Posted by: childagain | August 7, 2012

Întrebare dureroasă

Întrebarea la care m-am gândit e simplă, dar extrem de importantă prin consecințele ei practice. De fapt, nici nu e chiar o întrebare, ci mai mult o stare care se încearcă a fi pusă în cuvinte… Așadar, iată care este tema: oare putem evolua, ne putem ”desprinde”, putem înainta spre culmile spiritului, atunci când avem griji foarte practice de rezolvat, și multe probleme dureroase care nu și-au găsit încă soluția ?
Mai pe înțeles: atunci când nu ai cele necesare, și ești prins în cursa supraviețuirii, poți fi învinuit că nu privești mai mult spre spirit, că nu te înalți, ci dimpotrivă, te înfunzi în materie ? Poți fi atunci învinuit în mod tendențios că ești preocupat de bani, și de cele materiale, în loc să te gândești la evoluția ta spirituală ?
E o problemă foarte importantă pentru cineva care chiar a pus, mult timp, Spiritul pe primul loc în viața sa. Dar, fie printr-o încercare anume trimisă de Sus, fie prin propria sa greșită alegere, a venit un timp când o astfel de persoană a fost, pur și simplu, silită să coboare în materie, să se ocupe de supraviețuire, pentru că Spiritul nu o ajuta prea mult în problemele practice ale vieții. Și atunci, întrebarea este, cât anume din vină i se poate atribui persoanei, și cât împrejurărilor ? Poate ea fi învinuită că ”și-a trădat idealurile”, sau trebuie înțeleasă, pentru că fără supraviețuirea bazică, fără să aibă îndeplinit acel nivel al necesităților elementare al lui Maslow, nici nu se mai poate gândi la cele superioare ?
Poate că adevărul este, ca de obicei, pe undeva, pe la mijloc. Desigur că are și ea o vină: prin alegerea inițială, care a adus-o în acea situație. Dar mai apoi, întrucât să zicem că nu i-a mai stat în putere să își schimbe alegerea, lucrurile au intrat pe un făgaș în care a fost, practic, silită să „coboare în materie”, să lupte pentru supraviețuire. Poate că, după părerea unora care nu au părăsit nicicând Spiritul, acea persoană a greșit. Sau, ea ar fi trebuit să rămână în Spirit cu orice preț, și atunci toate necesitățile s-ar fi rezolvat de la sine !
Desigur, așa apar lucrurile la modul ideal, dulceag. Dar în practică, nu este chiar așa ! Să zicem că o atare persoană ar încerca să rămână în spirit, să rezolve totul prin rugăciune și gândire pozitivă. Dar, iarăși să presupunem, că de fapt, Spiritul însuși ar fi părăsit-o ! Nu toate rugăciunile noastre au răspuns, fie ele cât de disperate – ba chiar, foarte puține au răspuns ! Iar gândirea pozitivă, care îți poate clădi un viitor minunat peste câteva luni-un an, nu te ajută cu nimic când tu ai datorii care ajung la scadență mâine. Și atunci, care ar fi fost soluția ? Să rămână la nesfârșit ”pe culmi”, înglodându-se și mai mult în mizerie, și trăgându-i și pe cei apropiați după sine ?
Este o încercare a credinței, se poate spune. Iov însuși a avut o asemenea încercare…  Dar, atunci când nu vezi nici un răspuns, nici o rezolvare, deși tu te strădui să faci tot ce îți stă în putință, și totuși lucrurile merg tot mai în jos, cât de mult poate rezista oare credința ? Dacă ar fi vorba doar de o singură persoană, ar fi simplu: nu ar conta deloc ce mănâncă, unde locuiește, sau ce impresia lasă celorlalți. Ar putea locui chiar și într-o peșteră, cu o coajă de pâine pe zi… Dar, după cum am spus, mizeria nu e niciodată simplă, ci vine în mai multe straturi ! Pentru că, pe lângă tine, îi tragi în jos și pe cei dragi, și îi arunci și într-o suferință cumplită !
Da, totul a fost ”calculat” cu precizie, ca să nu existe nici o portiță de scăpare  ! De către Dumnezeu, sau Diavol, cine mai știe ? Și la urma-urmei, ce importanță mai are ? Se spune că nici Diavolul nu poate acționa fără voia lui Dumnezeu, deci în nenorociri, de ce să îl învinuim pe el ? Iarăși îmi vine în minte povestea lui Iov, dar sincer, nu am agreat-o niciodată ! Mi s-a părut excesivă, și cu un mesaj îndoielnic. Desigur, teoretic știm că în toate e o înțelepciune ascunsă, și poate că Iov nu avea nivelul spiritual necesar pentru a înțelege sensul încercării lui. Dar măcar, Divinitatea i-ar fi putut lăsa de la început libertatea de a alege: vrei, sau nu, să treci prin această încercare, pentru a urca o treaptă evolutivă ? Să presupunem că Iov ar fi spus că nu se simte în stare, pentru că nu este singur pe acest pământ, și nu poate să îi chinuie pe cei dragi. Nu contează ce i s-ar putea întâmpla lui, dar pe de altă parte, tot ce i se întâmplă lui, se repercutează și asupra celorlalți.
Ei bine, și atunci, fie nu s-ar fi ținut cont de alegerea lui, fie Dumnezeu „și-ar fi luat mâna de pe el”, lăsându-l, adică, în voia intemperiilor – ceea ce e același lucru. Cum ar apărea atunci o astfel de poveste ? Desigur, noi putem presupune că Dumnezeu ar fi ținut cont de alegerea lui… Oare ?
Îmi mai vine în minte un astfel de exemplu, relativ la spiritualitate și materialitate. Este vorba despre un maestru contemporan, nu mai țin bine minte numele, care povestea cum a ajuns el la iluminare. Timp de câțiva ani, nu a avut nici un venit, și a trăit din mila rudelor. Dar, era mereu foarte fericit ! Trăia în lumea lui proprie. La un moment dat, nici casă nu mai avea, și stătea pe o bancă din parc, dar tot radia de fericire. Și acolo, pe acea bancă, a simțit transformarea, iluminarea. Apoi, a început să scrie cărți, și să țină conferințe.
Toate bune și frumoase, dar mă întreb: ce spuneau oare de toate acestea cei dragi ai lui ? Cât de fericiți erau ei ? Cât de bine o duceau oare, material, în timp ce el era plin de fericirea nimicului ? Cât de liniștite și bucuroase erau sufletele lor în ceea ce îl privea ? Oare să capeți iluminarea cu prețul nefericirii celor dragi, nu e un preț cam mare ? Desigur, el a învățat apoi multă lume…  Dar situația în sine tot mă deranjează.
Ca și acea poveste despre un mistic brahman care rămânea cufundat în meditație profundă, în timp ce în jurul lui sărmanii plângeau de zor. El era desprins de această lume…
Maestrul Aivanhov are o altă părere în această privință. El spune că nu poți să îți tai legăturile înainte de vreme, pentru că acumulezi și mai multe datorii, care te vor urmări mereu. Nu te poți elibera forțat de persoane sau situații, doar ca să capeți tu iluminarea. Însuși Iisus, a mers cu oamenii, și printre oameni. Ce-i drept, El trăia ”precum păsările cerului”, dar totuși nu a disprețuit munca, ci dimpotrivă: și El a învățat ceva tâmplărie de la tatăl său, Iosif. Desigur, nu putem fi toți Iisus – cel puțin, nu dintr-o dată – și până ajungem acolo, e bine să o luăm treptat, și să îi ajutăm pe ceilalți în modul cel mai la îndemână. Dacă am trăi toți „ca păsările cerului”, visând numai la iluminare, cred că rasa umană s-ar reduce drastic – de foame și lipsuri.
Desigur, există oameni care au acest țel al mântuirii, sau iluminării, chiar de la începutul vieții. Ei se retrag din lume, și de obicei, nu au datorii lumești, și persoane în grijă. Destinul lor este astfel conceput încât ei să se ocupe doar de acest țel, al mântuirii lor și al celorlalți. Astfel de oameni au fost sfinții și învățătorii tuturor popoarelor.
Ceilalți, mai numeroși, se află pe trepte intermediare pe acest drum al mântuirii. Desigur, țelul este același, dar drumul puțin mai lung, potrivit situației fiecăruia. Și nu ar fi de nici un folos pentru cineva „să ardă etapele”, sau să arunce „tot ce e lumesc” dintr-o dată, dacă acest lucru i-ar aduce și mai multă suferință, lui și celorlalți.
În cele din urmă, nu m-am putut abține și am dat și un răspuns întrebării din titlu, dar este doar răspunsul meu ! Poate că alții simt altfel, funcție de treapta pe care se află fiecare. Tocmai de aceea, întrebarea rămâne…
De fapt, mai simplu, întrebarea s-ar pune astfel: care o fi cea mai mare iubire: să renunți la „tot ce e lumesc”, inclusiv la oameni și nevoile lor, pentru mântuirea proprie, sau să lași puțin deoparte mântuirea, pentru a te gândi și ocupa numai de cei pe care îi iubești… și care, pot fi tot mai mulți ? La urma-urmei, ce înseamnă iubire ? E o întrebare din veacuri rămasă fără răspuns…

Responses

  1. Unii spun că dacă te mântuiești pe tine, ajuți mai mult și pe ceilalți. Dar eu aș zice că, până acolo, e mai bine să ajuți pe oricine poți ajuta. Și totuși, Dumnezeu ne pregătește fiecăruia calea de parcurs și atunci când e momentul, va avea grijă să știm ce trebuie făcut. Adivă va face ca alegerea să fie evidentă.
    Călugării care trăiau în pustnicie, nu refuzau contactul cu cine se nimerea să vină pe acolo, pentru a-i fi de ajutor- cel puțin verbal (cei adevărați). Deci, întrerupeau procesul de ,,mântuire”, pentru a oferi ceea ce drumețul avea nevoie, pe loc.

  2. Lili, cât de bine înțelegi tu esența unui lucru ! Ai spus exact ceea ce mi-a adus un folos…

    Da, și eu tot așa simt: că mântuirea nu se face numaidecât după ”reguli fixe”, ci mai curând prin iubire. O viață în slujba celoralți, și plină de iubire pentru ei, poate fi o cale de mântuire ca și una în pustietate… Chiar și marii sfinți, după ce își făceau nevoințele, tot printre oameni veneau, ca să îi ajute. Altfel, la ce le-ar fi folosit sfințenia ?
    Desigur, însă, o peroadă de retragere este necesară, ca să ajungem la liniștea aceea care să ne permită să îi ajutăm cu adevărat pe ceilalți.

    Oricum, după cum bine ai spus, Dumnezeu ne pregătește fiecăruia o cale. Acum îmi amintesc că și Sf. Serafim de sarov spunea că te poți mântui și în lume, îndeplinind orice fel de muncă. Dar desigur, contează starea interioară, trebuie ca gândul să fie la mântuire, chiar dacă muncim. Ei, și sunt atâtea ispite ! Cea mai tare, și mai prezentă, este ispita deznădejdii.
    Și în lume, ca și în pustie, trebuie oricum credință… ceea ce lipsește oarecum vremurilor noastre.

    Mulțumesc pentru luminare, și liniștea pe care ai adus-o ! Tu chiar ești un mesager pentru ceilalți ! Te îmbrățișez !

  3. Iubirea în cel mai larg sens se dovedește atunci când îți pasă într-adevăr de celălalt.
    Dar și aici trebuie mult discernământ, pentru că unii pot specula și pot profita de această „slăbiciune” dacă nu sunt înduhovniciți.

    Trebuie să ajutăm, dar asta nu înseamnă să ne încărcăm cu grijile celorlalți sau să ne stricăm liniștea încercând să facem milostenie, care din faptă bună se poate transforma în ispită. Pentru că fiecare trebuie să-și chivernisească viața împreună cu familia sa astfel încât să nu împovăreze pe nimeni, chiar și sub pretextul de a se dedica lui Dumnezeu. Lui nu-i plac cerșetorii, ci oamenii responsabili.

    De multe ori avem impresia că dacă ne dorim mai mult, pentru noi și familie, e și mai bine. Mai degrabă ne mulțumim cu mai puțin, dar să trăim în pace și cu bucurie împreună cu cei dragi, rugându-ne lui Dumnezeu pentru tot ce avem nevoie. Când nu ne răspunde la rugăciune e semn că ne dorim ceva ce nu ne e de folos și care poate fi dăunător pentru ființa noastră, suflet și trup. De aceea e foarte importantă ascultarea și nădejdea în voia lui Dumnezeu, care lucrează întotdeauna pentru noi și nu împotrivă. „Facă-se voia Ta” adresată Tatălui nostru, în semn de dragoste și încredere de fiu al lui Dumnezeu, poate să ne ducă pe culmi.

  4. Dragă Carmen, ce surpriză mi-ai făcut ! Nici nu știam dacă mai scrii, sau dacă măcar mai ești pe net. Ce-i drept, nici eu nu apar regulat, ci foarte haotic !.) Am renunțat la blogul de pe blogspot, pentru că am simțit că nu mai puteam scrie acolo, până ce nu limpezeam ceva în viața mea. Și, nici acum nu s-a limpezit, ba chiar dimpotrivă…

    Tot ce ai spus tu e foarte adevărat, și simt asta ! În mare parte, ai simțit situația mea. Dar sunt unele amănunte care schimbă tot întregul, ca să zic așa. De exemplu, a ne dori mai mult pentru noi și familie, nu înseamnă neapărat a ne dori un mare confort material, ci doar ceea ce nu aveam, și aveam atâta nevoie ! A ne dori, de exemplu, să putem avea un bănuț pus deoparte pentru a-i ajuta pe părinți atunci când sunt bolnavi și trebuie să meargă pe la doctori și să facă operații (pentru că a fost o situație de acest gen în care nu am putut ajuta cu nimic, și mă durea sufletul.) Sau, să avem măcar noi-înșine o situație stabilă, ca să nu mai muncească tot mama pentru noi, chiar și după pensie, fie ploaie, fie arșiță, pentru că altfel, fără banii ei, nu ne descurcăm la sfârșit de lună. Sau chiar, să le putem oferi părinților liniște și mici bucurii măcar la bătrânețe, pentru că toată viața au muncit, și să îi scăpăm de grija zilei de mâine. Și de grija pentru viitorul nostru, care mereu e în cugetul lor !

    Și, dacă am putea câștiga mai mulți bani, ne-am putea gândi la înființarea unei fundații pentru copiii și bătrânii străzii (un vechi vis, care pare acum mai departe ca niciodată). Nu ne-am dori, să zicem, acești bani nenorociți doar ca să trăim noi mai bine ! Demult, cunosc pe cineva care chiar a împrumutat bani ca să deschidă o astfel de fundație, dar avea atâtea datorii, că a trebuit să îi dea în altă parte. Dumnezeu nu a ajutat acea persoană să facă o faptă bună, chiar dacă s-a străduit din răsputeri, din sărăcia ei.
    Desigur, poate că au fost motive, poate că nu era timpul potrivit: dar din câte văd eu, niciodată nu e timpul potrivit !

    Știu și că atunci când nu ne răspunde la rugăciuni înseamnă că e ceva în neregulă, după părerea Lui, dar există tot felul de rugăciuni, iar cele legate de supraviețuire, cred că ar trebui să fie primite nu pentru meritul persoanei, ci pentru nevoia ei ! Și pentru iubirea Lui pentru noi, se zice…
    Iar când simți că ești lăsat să mori, ce poți să mai crezi ?

  5. Scuze, comentariul de mai sus era prea lung, și a trebuit să o termin cam brusc !:)
    Știi, însă cine răspunde mereu la toate rugăciunile, chiar și ale celor mai păcătoși ? Măicuța Domnului, ea e singura mamă a noastră. Și singura pe care am simțit-o cu iubire, așa cum spune Evanghelia !

    Da, trebuie să avem nădejde ! Chiar dacă mâine știm că vom ajunge pe marginea prăpastiei – asta. în cazul în care nu suntem deja acolo – trebuie să avem nădejde că… prăpastia se va face netedă !🙂 Sau, că nouă nu ne va mai păsa de nimic, ca aceluia care locuia doar pe o bancă în parc. Poate că ăsta e și scopul: să nu ne mai pese de nimic ! Nici măcar de viață, care oricum e doar o vale a plângerii… Nici măcar de noi-înșine…Nici de visurile noastre de a-i ajuta pe alții… Să așteptăm doar să plecăm mai repede de aici, că oricum nu am putut face mare lucru.

    Scuze că am luat-o nițel pe arătură:) , și mulțumesc oricum pentru grijă și prietenie ! În viața asta, așa nenorocită cum e, cel mai minunat lucru pe care l-am întâlnit, a fost căldura și comuniunea umană. Cred că asta voi reține când voi ajunge Dincolo ! Bogățiile sufletești pe care le-am primit din plin de la ceilalți, la fel de prizonieri ai condiției umane ca și mine.

    Te îmbrățișez, și îți doresc numai binecuvântare ! Și să ai parte de încercări care să fie totdeauna pe măsura puterilor tale, și nu peste…

  6. Scopul e sa ne straduim pentru ceea ce conteaza cu adevarat pentru viata noastra de aici si de dincolo si grijile desarte sa le dam la spate. Daca nu am lua-o in tragic si ne-am odihni sufletul, pentru care pacea este vitala, dar pe care noi i-o refuzam cu consecventa cand ne incarcam cu poveri inutile, viata n-ar mai fi deloc o vale a plangerii. Un duhovnic bun ne poate ajuta sa iesim din impas si sa ne continuam drumul cu incredere si optimism.
    Multa sanatate si numai bine!🙂

  7. Multumesc pentru sfat, deși știam deja toate lucrurile acestea ! E ușor de spus să ne odihnim sufletul când suntem chiar pe fundul prăpastiei; dar nu vreau să mai intru în amănunte. De când am scris ultima oară, am simțit din plin ajutorul Fecioarei Maria, care a înțeles pe deplin deznădejdea și abisul în care mă aflam, fără să îmi facă morală. Și, pur și simplu, mi-a trimis ceea ce aveam nevoie, sau măcar un început – pentru că fără ajutor concret, în anumite situații, nu ai cum să te ridici, chiar dacă ai toată pacea din lume.
    Ea este cea pe care am simțit-o cu adevărat după modelul evanghelic. Poate e o lecție și pentru mine: uneori, oamenii au nevoie de mai mult decât de niște cuvinte. Și, trebuie să îi ajutăm când sunt în mare nevoie fără să îi judecăm, pentru că nu știm noi ce e în sufletul lor. Poate ne închipuim că știm, dar nu știm ! Și, nu știm nici ce cred cei de Sus despre toate astea. Poate că ei gândesc ca noi, sau poate nu !

    Oricum, îți mulțumesc că ai încercat să mă încurajezi, și îți doresc, din nou, să nu ajungi în punctul în care am fost eu ! Nu numai spiritual, ci pe toate planurile…

  8. Este foarte greu de a delimita pina unde poti merge cu iubirea dependenta de material si cit poti sacrifica pentru iubirea spirituala. Depinde de ipostaza care te salta pe cruce sau te arunca in hau. Inclin sa cred ca atita timp cit nu te indepartezi de la morala celor zece porunci,Cel de Sus nu se poate supara ca nu alegi cu buna stiinta calea suferintei supreme, in detrimentul tau si al celor dragi. Cine are stofa de sacrificiu suprem sa o faca ,cine simte ca mai important este sa poti aduce mai multa bunatate si fericire celor dragi,sa o faca asa cum simte. Este tot o iubire a celor apropiati si nu este straina de iubirea in numele lui Dumnezeu.

  9. Ioana, mulțumesc pentru că ai încercat, cu adevărat, să înțelegi situația mea ! Cam la fel am gândit și eu: cred că Dumnezeu ne înțelege neputințele, și iubirea pentru alte ființe, care e și ea, de altfel, o cale de accedere la iubirea divină. Și da, atât timp cât rămâi în ascultarea legilor, și în iubire, cred că nimic nu poate fi cu totul greșit. Depinde însă cât din această iubire o dăm ființelor, și cât lui Dumnezeu – asta a fost problema, încă de la început ! Însă, după cum am spus, cred că El înțelege neputințele noastre.

    Te îmbrățișez, și mulțumesc că ai trecut pe aici !

  10. Hm…pentru mine -a renunta la lume ca sa te dedici lui Dumnezeu este totusi un act presarat cu stropi de lasitate (stiu ca nu asta e ideea principala din articol dar mi-a atras atentia)
    El ne-a lasat aici….e greu intr-adevar si ne luptam cu diverse si uneori e aproape imposibil sa ne desprindem de material si sa contopim cu El, sa ne cautam originile….. dar pana la urma poate ca asta e “savoarea ” vietii? Momentele de bucurie desprinse dintre momentele dureroase?

  11. Foarte bine ai punctat, Hapi ! Cred și eu că acum, în zilele noastre, e mult mai greu să trăiești divinul, și să păstrezi aspirația spirituală, în mijlocul lumii decât în retragere.
    Nu aș spune totuși că părăsirea lumii pentru a te dedica lui Dumnezeu ar fi o lașitate, ci doar, din punctul meu de vedere, o greșită înțelegere a spiritualității. Depinde, desigur, și de structura și destinul fiecăruia !
    Oricum, chiar dacă avem această aspirație, nu putem face asta până ce nu ne rezolvăm întâi datoriile cu care am venit la întrupare. Un autor, nu mai știu care, spunea foarte frumos și adevărat în sensul acesta : ”Când vom învăța să avem grijă de ceea ce iubim, abia atunci ne vom putea ocupa de Terra”. Adică, dacă treburile și nevoile celor din apropierea ta, și care ți-au fost dați în grijă, nu sunt rezolvate, degeaba căutăm noi spiritualitatea aiurea. Cum să ajuți omenirea, când nici pe ai tăi nu ești în stare ?
    Cam așa am simțit eu, și nu cred că m-am înșelat. Desigur, am exagerat în simțire:). acesta e defectul meu.

    Mulțumesc că te-ai oprit aici, pentru că am simțiti că ești o persoană ”pe măsura mea”, care are sufletul și mintea deschisă, deși în fondul tău ești o credincioasă.Și mie mi-a plăcut mult blogul tău, care dovedește că te implici profund în orice problemă, chiar și dintre cele mai ”lumești”, și asta e un lucru bun. Cu alte cuvinte posezi devotament, care poate fi foarte bine direcționat într-o căutare spirituală ! De fapt, cred că tu ai deja o căutare proprie…

    Te îmbrățișez, și numai bine pe calea ta !

  12. Multumesc
    Sunt credincioasa dar credinta mea s-a schimbat mult de-a lungul anilor, in bine, cred eu
    Am invatat ca sunt multe cai prin care poti ajunge la El cu sufletul si ca in acelasi timp , omiprezent fiind nu e nevoie sa-l cautam sau sa-l linkam vreunei dogme
    Pentru ca Creatorul le transcede
    Nu cred in rai si iad asa cum sunt ele prezentate in cartile religioase. Raiul si iadul sunt stari in care sufletul e “recompensat” conform karmei sau a vietii pe care a dus-o
    Am inca multe notiuni neclare dar in ceea ce priveste credinta personala – n-am nici un fel de indoieli.
    Si mie imi place blogul tau desi recunosc ca nu prea am avut timp sa aprofundez dar o sa mai trec pe aici🙂

  13. Hapi; ma bucur ca ne-am incrucișat cărările ! Sunt mulți oameni credincioși pe lume, chiar dacă nu în felul clasic Și El va ține seama de toți ! Iar dacă greșesc, îi va lumina…
    Ca să vezi că avem unele lucruri în comun, îți voi lăsa un link pe o pagină a ta, care cuprinde ceva mai mult din părerile mele despre a crede.
    Te îmbrățișez !

  14. Cele 2 tipuri de mantuiri ( ascetica, respectiv sociala ) nu mi se par identice. Si resursele necesare difera. Nu vreau sa ii judec nici pe unii nici pe altii, dar parca, mantuirea sociala, in caracterul ei colectiv, e mai frumoasa.
    Iar in legatura cu rugaciunile…. toate ne sunt ascultate, dar numai unele POT FI indeplinite. Cand copilul tau iti cere sa ii cumperi o jucarie, uneori o cumperi, alteori nu. ( fie pentru ca nu e pregatit inca sa “foloseasca” jucaria, fie pentru ca nu o merita)..

  15. Ai dreptate, centrefold, asta știu și eu: că nu toate rugăciunile pot fi îndeplinite, din motive pe care poate nici nu ni le imaginăm, pentru că noi vedem doar un aspect al situației. De curând, am înțeles, oarecum, de ce o anume rugăciune nu mi-a fost îndeplinită mult timp… iar după ce mi-a fost totuși îndeplinită, de ce ar fi fost mai bine să nu fie…

    Despre mântuire, pot spune doar că aceea în lume mi se pare mai grea, deși aparent e mai ușoară, pentru că noi avem un confort și mici plăceri care nu sunt îngăduite asceților. Dar tocmai viața în lume ne rupe, de multe ori, de gândul mântuirii, ne aduce ispite puternice, si tracasări de fiecare clipă, care ne îngreunează drumul.

    Oricum, indiferent de cale, contează, până la urmă, să avem în minte țelul final. În lume, și acesta se poate pierde pe parcurs…

    Mulțumesc oricum pentru gânduri, și îți doresc să găsești drumul cel mai potrivit !


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

ankalavinia

...din inima, cu suflet

drumuldinmine

Salut frumusețea din tine și în tăcere îți iubesc întunericul, OM.

Bio Vivo Terapii

Vindecarea este modul de comunicare al Spiritului!

biovivoblog

Bio este viata

Haide la ţară!

Viaţa unui orăşean la ţară. Ieşirea din sistem!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Port cuvântul, că-i sunt omul, care-i duce-un rost, ca pomul: Nu-i pe lume armonie mai înaltă și mai vie, ca frumoasa POEZIE! Maria BOTNARU

nou despre nou

pace si lumina - pastrati rodul vietii

Zully's Words

Citește și mergi mai departe

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

my virtual playground

I'm a global citizen and I live what I love... being here is also being away from elsewhere…:-)

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru V. Dan

Proza . Fantasy . Poezie . Eseu

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Safiriu e sufletul meu, călător impregnat cu tainice lumi, amuş un catarg cu peri mătăsoşi, mânezi o crisalidă de cerneală.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută

naomikko

Have a great journey.

innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

%d bloggers like this: