Posted by: childagain | January 23, 2013

Povestea unei întrebări (I)

A fost odată o copiliță ce trăia pe o planetă singuratică, aflată sub oblăduirea unui mare Zeu. Planeta era singuratică, întrucât era  singura ce  purta viață inteligentă, cale de mulți parseci jur-împrejur; și mai era singuratică și pentu că, locuitorii ei erau obișnuiți să rămână singuratici. Acesta era datul lor, și nimeni nu se plângea; ba chiar, erau foarte fericiți așa ! Încă de când atingeau vârsta maturității : 16 ani planetari, ei plecau din casele părintești, și își construiau propriile lor colibe din crengi; pe care apoi le lărgeau, le îmbunătățeau, le împodobeau pe măsură ce creșteau, până ce ajungeau case adevărate, ca acelea de unde plecaseră. La început, îi ajutau și părinții, și frații și prietenii mai mari, apoi, când ajungeau în depline puteri, continuau singuri construcția.
Picture29          Toți știau a munci bine, încă de mici, prin casă și la câmp, și un copil de 16 ani nu era nicidecum neștiutor, sau neputincios în a-și procura cele necesare. În rarele cazuri când copiii nu se simțeau în stare a munci pentru a se întreține singuri, ei mai rămâneau în casa părintească încă un an-doi; dar acesta era uneori un prilej de glume pentru ceilalți. Și ei căutau a-l evita pe cât le era cu putință..

Imaginea aparține: http://fotobloguldindrumultaberei.blogspot.fr/2012/01/coliba.html

 Copila noastră, pe numele său Luteria (mai pe scurt, Ria), trăia în propria sa căsuță de vreo patru ani, deci se descurcase destul de bine ! Cel puțin, până atunci…Ea își făcuse datoria de ascultare față de Zeu, și El o ocrotise, precum era scris în vechiul Hrisov ținut la Templu, scoțându-i în cale prilejuri de a-și îndeplini toate nevoile. Atunci când îi lipsea ceva, se ruga Zeului, iar El îi trimitea destul de repede cele necesare. În schimb, ea îi ajuta, pe cât putea, pe cei mai săraci, și pe cei neputincioși în a-și construi singuri colibele. Făcea aceasta nu doar din datorie, dar descoperise că simțea multă compasiune față de aceștia, și i-ar fi ajutat chiar dacă Zeul nu i-ar fi cerut-o !
Un singur lucru nu reușise însă să obțină, oricât de mult se străduise ! Și anume, să își plătească datoriile pe care le făcuse la început, când construise coliba, și să ajungă în stare a-și ajuta și ea părinții și frații, cu alimente, haine, leacuri, sau în orice alt fel – așa cum făceau toți cei de vârsta ei, și care se descurcaseră cu adevărat  bine. Era un lucru cu totul și cu totul ieșit din fire – dat fiind că ea muncea mereu, de dimineața până seara, nu era nici bolnavă, nu avea nici o infirmitate, și pe deasupra, nu era nici risipitoare ! Dimpotrivă, se mulțumea cu foarte puțin, sperând să poată pune ceva de-o-parte pentru a-și face datoria de fiică și soră. De fapt, ea avea chiar gânduri mai mari: ar fi voit să îi ajute pe toți cei nevoiași; să ridice o colibă mare unde să îi poată primi pe toți cei care nu fuseseră în stare, sau nu avuseseră mijloacele, de a o construi pe a lor. Și să îi ajute apoi să își câștige traiul.
Dar pentru asta, era nevoie de multă hrană, pentru a fi dată la schimb pentru mărfurile necesare. Sau, să croiască multe veșminte, pentru a le dărui celor pricepuți la construcții, pentru a o ajuta să ridice o casă cu adevărat trainică. Sau măcar, pentru început, să o ajute să repare casa părintească, întrucât părinții ei erau bătrâni, și nu prea mai puteau munci !
Dar, ca un făcut, nu putea nicicând să strângă mai multă hrană decât necesarul ei zilnic. Când credea că o scosese la capăt, venea vreo secetă, sau venea cineva față de care avea o datorie, și hrana ei se reducea iarăși, și nu putea să mai ajute pe nimeni. La fel și cu veșmintele… Ba nu se făceau destule fire pe câmp pentru pânză, ba putrezeau când le lăsa în apă pentru prelucrare și firele bune, pe lângă coaja tare ce le acoperea;  ba nu avea destul material să facă nici măcar o cămașă…
După mai multă vreme de când se petreceau astfel de întâmplări, ea înțelese (întrucât nu era deloc proastă, ba chiar dimpotrivă) că Zeul însuși nu voia ca ea să reușească ! Era un lucru de mirare și dureros, dat fiind că îl slujise mereu. Și tocmai de aceea, nu voise să se gândească la această explicație de la început !
Dar acum, amintindu-și mai bine, înțelese că, poate… Zeul nu voise, chiar de la început, ca ea să plece așa de repede din casa părintească ! Fuseseră unele semne atunci, dar nu le băgase în seamă ! Cu mare greutate își găsise loc de casă, și cu mare greutate o construise, în ciuda hărniciei sale. Aproape crezuse că nu va reuși, și că va trebui să se întoarcă la părinți, plină de rușine. Apoi, urmase o vreme când abia găsise de-ale gurii…
Acum era mult mai bine, pentru că zeul se îmbunase, și cel puțin o lăsa să își afle cele necesare. Dar, nu putea cu nici un chip să agonisească ceva în plus, pentru a-și îndeplini marea dorință a inimii ei ! De a-i ajuta pe cei dragi…
În urma rugăciunilor ei, primea câte un ajutor de moment – ca un pârâu sărac, ce seca repede – apoi, lucrurile se întorceau la starea dinainte. Trăia de pe o zi pe alta, ca animalele pădurii, fără să poată pune de-o-parte nici măcar un bob. Ca și cum Zeul ar fi fost prea sărac sau neputincios în a-i oferi mai mult ! Sau (lucru mult mai probabil), ca și cum nu ar fi voit aceasta, sau l-ar fi împiedicat ceva. Dar, ce putea oare să îi stea în cale unui Zeu, atunci când El voia un lucru ? Mult mai de înțeles părea gândul că El nu voia, pur și simplu, să o ajute.
Dar care ar fi fost motivele, era greu de înțeles ! Totuși, gândindu-se bine, ea găsi vreo trei explicații. Toate, însă, oarecum lipsite de fundament, dacă era să se ia după spusele Hrisovului, care susținea că, dintre toate, pentru zeu mai importantă era Iubirea pentru închinători, și rugăciunea lor plină de disperare. Sau, poate nici Hrisovul nu spunea totul… Poate că erau scrise acolo multe lucruri pentru încurajarea bieților oameni, pentru ca ei să nu-și piardă speranța de mai bine, dar Adevărul deplin era cu totul dincolo de vorbe și încurajări. Poate că Adevărul era mult mai limpede și sec : poate că nimeni nu putea fi ajutat mai mult decât îngăduia soarta sa; dar oamenii nu trebuiau să știe asta, ca să nu dispere. Sau, ca să nu-și piardă credința ! Credința în Iubirea și Atotputernicia Zeului, care ar fi trebuit să înfrângă orice soartă, a oricui, și să-i construiască o alta, mai bună, dacă El voia.
Poate că soarta ei spunea, pur și simplu, că ea nu trebuia cu nici un chip să aibă o stare mai bună decât avea acum ! Poate că Zeul îi ascultase rugăciunile din milă, o mai și ajutase puțin, în limita opreliștilor impuse de soartă, dar nu putea să o ajute tot timpul. Nu putea… El, Atotputernicul ! Din ce în ce mai mult, Ria ajungea la înțelegerea faptului că oamenii nu știau, de fapt, nimic despre Zeu. Ceea ce le spunea Hrisovul erau doar cuvinte frumoase – poate și adevărate în parte – dar nu întregul adevăr ! Ca o poveste scrisă pe înțelesul unor copii…
O altă explicație pentru purtarea Zeului ar fi fost aceea că El se supărase pe ea. De fapt, ea simțise și asta, la începuturi… Dintr-un motiv neînțeles, Zeul nu voise ca ea să fie îndependentă prea devreme, necum să îi ajute și pe ceilalți. Iar ea, deși simțise că nu aceasta era voința Lui, totuși continuase pe drumul ei. Pentru că nu putea altfel… Pentru că voia să ajungă în stare, cu orice preț, a-i ajuta cândva pe cei dragi ! Iar pentru asta, nici măcar viața ei nu i se părea un preț prea mare.
Desigur, după ce supărarea ei trecuse (pentru că fusese și ea supărată pe Zeu), se rugase cu disperare să fie ajutată pe mai departe, promițând că va renunța la orice altceva în viață, afară de scopul ei. Și, încercase să se țină de cuvânt ! Dar, se părea că nici o renunțare nu era de-ajuns… Sau, Zeului nu-i păsa de renunțările oamenilor, cât timp ei nu-l ascultau. La ce-i foloseau Lui renunțările lor ?
Totuși, dacă măcar a zecea parte din ceea ce spunea Hrisovul despre Zeu era adevărat, El nu ar fi putut păstra multă vreme o asemenea supărare ! Mai ales, nu când ar fi simțit disperarea cuiva… Și ei, ca simplu om, i se părea absurdă o atare supărare, lungită pe întreg parcursul vieții cuiva. Mai ales când era vorba de un Zeu, o ființă cu totul superioară ! Mult mai aproape de adevăr i se părea ipoteza sorții care nu putea fi prea mult schimbată. Sau, o a treia, la care abia îndrăznea să se gândească…
Și într-o zi, pentru a afla răspuns la această întrebare, porni la drum spre Muntele Zeului. Existau oameni care chiar vorbiseră cu Zeul, știa asta ! Puțini, dar existau… Nu numai dintre oamenii trecutului, dar chiar și dintre cei de azi; aflați, însă, de cealaltă parte a planetei, dincolo de lanțul Munților Violeți.
Se spunea că numai cei mai buni și mai curați dintre oameni puteau vorbi cu El. De fapt, oamenii erau foarte neîncrezători când le spunea cineva asta, dacă acel cineva nu îndeplinea condițiile pe care ei le credeau absolut necesare pentru un Vorbitor cu Zeul. De aceea, cei mai mulți Vorbitori se fereau să spună mulțimii – cel puțin, la început.
Atunci, de ce credea ea-însăși că va putea vorbi cu El ? Se credea oare mai bună și mai curată decât ceilalți ? Nicidecum ! Dar… ea știa ceva, ce ceilalți nu știau ! Încă de mică, primise tot felul de semne de la El. Se părea chiar, că El-însuși încerca să îi vobească ! Iar când mai crescuse, chiar simțise că vorbea cu El într-un fel… prin sufletul ei ! Ea punea întrebările, și sufletul ei îi răspundea. Dar, îi răspundea fără greșeală ! Și, mai găsea răspunsurile Lui pretutindeni în jur. Era de-ajuns să deschidă ochii, și știa îndată ce voia El să îi transmită.
De exemplu, atunci când a voit să plece de acasă… Ca un făcut, nu se găsea nicăieri loc pentru o nouă colibă ! Toate locurile disponibile erau fie date deja, fie impracticabile. Totuși, ea s-a încăpățânat, și a căutat singură, până ce a aflat locul. Apoi, a rămas o vreme acolo, se părea că e bine… până când, o furtună i-a luat acoperișul cu totul ! A înțeles atunci de ce acel loc era liber: pentru că se afla în calea furtunilor, și nimeni nu-l voia. A plecat apoi în altă parte, dar acolo erau deja prea multe colibe, hrana era prea puțină pentru toată lumea. A trebuit să se mute din nou.
În cele din urmă, a găsit un loc, cât de cât, bun; dar tot nu era ca ale celorlalți ! Cu tot ajutorul Lui (pe care El s-a îndurat, în fine, să i-l dea), tot ce putea obține acolo era hrana cea de toate zilele, și nimic în plus. Din toate acestea, ea a înțeles, ca și cum ar fi avut scris în fața ochilor, că El nu voise deloc ca ea să plece ! Îi pusese tot felul de piedici în cale; sau o lăsase, pur și simplu, în voia intemperiilor;  ca să îi arate că El nu aproba hotărârea ei. Dar, de ce oare ? Ei, găsise ea și la asta un soi de răspuns; dar avea nevoie de o confirmare !
Și atunci, porni la drum !

Responses

  1. Poate că Zeul a vrut să vadă cât de adâncă e credința ei… și i-a dat atât cât ea putea duce…🙂

    • Lili, ca întotdeauna, spui exact ceea ce aveam nevoie să auzim ! Poate că și-or mai fi pus și alții întrebări în legătură cu Zeul…🙂

      Mulțumesc, te sărut !


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

ankalavinia

...din inima, cu suflet

drumuldinmine

Salut frumusețea din tine și în tăcere îți iubesc întunericul, OM.

Bio Vivo Terapii

Vindecarea este modul de comunicare al Spiritului!

biovivoblog

Bio este viata

Haide la ţară!

Viaţa unui orăşean la ţară. Ieşirea din sistem!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Port cuvântul, că-i sunt omul, care-i duce-un rost, ca pomul: Nu-i pe lume armonie mai înaltă și mai vie, ca frumoasa POEZIE! Maria BOTNARU

nou despre nou

pace si lumina - pastrati rodul vietii

Zully's Words

Citește și mergi mai departe

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru V. Dan

Proza . Fantasy . Poezie . Eseu

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Safiriu e sufletul meu, călător impregnat cu tainice lumi, amuş un catarg cu peri mătăsoşi, mânezi o crisalidă de cerneală.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută

naomikko

Have a great journey.

innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

%d bloggers like this: