Posted by: childagain | July 2, 2013

O lume devidată de poezie

Pentru oricine a atins un oarecare nivel al maturității, e relativ ușor de văzut că trăim într-o lume devidată de poezie, de frumos, poate chiar de sens. Dar desigur, aceasta nu trebuie să fie o constatare pesimistă, care să ne îndreptățească să alunecăm pe pantă în jos. Chiar dacă unii pot fi tentați… mai ales, cei foarte sensibili !
Dimpotrivă, abia după ce am atins acest grad al maturității și înțelepciunii, putem începe să introducem propriul nostru sens, propria noastră viziune, în lumea aceasta ternă, plată, banală. Altfel spus, să ne creem propria noastră poveste…
Mulți ani, mai ales în prima tinerețe, am așteptat să vedem apărând în viețile noastre frumoasele povești de care ne-a fost plină copilăria și adolescența. Povești despre iubiri eterne, pe care doar moartea le poate desface – și, uneori, nici ea;  povești despre găsirea propriei cărări, și păstrarea ei indiferent de vicisitudini;  povești despre miracole și întorsături spectaculoase ale situațiilor în ultimul moment, care să ne salveze în ciuda mizeriei noastre; povești despre felul cum toate lucrurile, și toate nefericirile, converg spre mai binele nostru general, pe care îl vom simți neapărat; povești, în ultimă instanță, despre faptul că măruntele noastre vieți fac parte dintr-un puzzle mai mare, în care totul se îmbină armonios, rezultând un mare tablou vivant al universului, plin de înțelepciune.
Desigur, la vremea respectivă, și mulți ani după aceea, am crezut cu ardoare aceste povești, încercând să trăim astfel încât să ne încadrăm cât mai bine în scenariile respective. Ca niște actori talentați, care aproape se identifică cu rolul lor ! De fapt, pentru unii dintre noi, aceste povești au fost mai reale chiar decât însăși realitatea…. Cel puțin, dacă e să îl credem pe Andrei Pleșu, care spune că real este tot ceea ce simțim cu adevărat, și lasă urme în viața noastră.
Dar din păcate (sau din fericire, cine știe?), o dată ce am atins acel pisc al maturității de care spuneam, și ajungem să privim în jos pe panta vieții noastre, vedem clar că poveștile… sunt doar niște povești ! Adică, niște minunate creații ale sufletului omenesc, doritor să introducă ordinea și frumosul într-o lume banală și trunchiată, guvernată în mare parte de întâmplare. Spun ”în mare parte”, pentru că, desigur, există situații în care intervine o înțelepciune universală – dar mult mai rare decât am crede.
E ca și cum cândva, în vremea când aceste povești și-au avut izvorul (pentru că trebuie să fi existat un timp, probabil o epocă de aur preantică, a zânelor și eroilor,  în care poveștile erau reale, altfel oamenii nu ar fi avut cum să se gândească măcar la existența lor), înțelepciunea și ordinea universală domneau peste tot, neîntrerupt. Faptele bune erau răsplătite, iar cele rele, pedepsite. Eroii își atingeau întotdeauna scopurile, trecând cu bine toate încercările. Toate faptele vieții lor se înlănțuiau armonios, aliniate unui  sens profund, și chiar și greșelile lor, în final, serveau acestui sens. Iar iubirile, oh, iubirile ! Erau totdeauna eterne. Din prima clipă când eroul o privea pe prințesă, știa că ea este aleasa, și nimic nu îi va mai despărți vreodată.
Ei bine, probabil o dată cu cu trecerea secolelor, lumea a început să o ia ușor în jos, și această înțelepciune universală guvernatoare a început să se retragă și ea din lume. Puțin câte puțin… De fapt, nu se știe ce a fost mai întâi: retragerea ghidării divine, sau alunecarea umanității ? Oricum, și oricare ar fi fost adevărul, acesta este un fapt, probat și de vechii inițiați hinduși, care ne-au dăruit o periodizare a epocilor omenirii, conform științei lor esoterice. Ei spun că omenirea a parcurs până acum trei vârste, sau yuga: Krita (epoca de aur), Treta (epoca de argint) și Dvapara (epoca de bronz) – corespunzătoare unei coborâri din ce în ce mai accentuate a omului în materie, și îndepărtării lui de Divinitate (orice formă i-am putea-o concepe). Desigur, aceste vârste au durat, fiecare, mai multe mii de ani. Iar actualmente, ne aflăm în Kali-Yuga, vârsta cea mai întunecată, în care omul este cu totul prăbușit în materie. Aceasta semnifică, din alt punct de vedere, exact faptul că ghidarea divină a oamenilor și evenimentelor este aproape cu totul ”retrasă din lume” – după cum spuneam mai sus. Oamenii sunt lăsați în voia propriei lor conștiințe limitate, sunt lăsați să cadă sau să se ridice după cum pot, fără ca vreo înțelepciune de Sus să intervină când lucrurile o iau razna.  (Desigur, cu unele excepții, în care rugăciunea poate aduce un sprijin provizoriu – deși atât de fragil!  De parcă Divinitatea s-ar fi plictisit să tot coboare printre noi, cei atât de păcătoși, și care facem doar rareori ceea ce trebuie,  și ne mai trimite doar câte o mică adiere din când în când, ca să nu zicem că nu ne-a răspuns.)
Poate de aceea, după cum spuneam, poveștile rămân doar povești, iar realitatea apare cu totul altfel: strâmbă, truncheată, incompletă. Dacă am încerca să ne trăim mereu viața conform poveștilor, am descoperi că, de fapt, ne iluzionăm singuri.
Și totuși, sufletul uman nu poate trăi fără aceste povești, pentru că ele sunt tot ce are el mai de preț ! Ele îi crează imaginea unei lumi așa cum ar trebui să fie, ele îi dau speranța că totul merită, că totul are un sens. Deși în practică, se vede exact contrariul… Și totuși, după cum spuneam, chiar și după ce a văzut zădărnicia tuturor lucrurilor, chiar și după ce a atins cel din urmă prag al lucidității (”câtă luciditate, atâta dramă” – după spusele lui Camil Petrescu), omul trebuie să își găsească un sens. Să facă astfel încât poveștile să fie reale, măcar pentru sine. Măcar în interiorul său, ele să fie reale…
În afară, să trăim ca toți ceilalți, îndeplinindu-ne datoriile de zi cu zi. Poate, făcând chiar mai mult decât ceilalți, conform poveștii noastre interioare ! Dar înăuntru, să nu părăsim poveștile. Să le iubim, să le mângâiem… Nu e vina lor că nu mai sunt reale, ci a noastră, a umanității ! Ele au fost cândva reale, și au rămas acum doar drept ”idealuri” sau ”visuri”. Dar, chiar și fără aceste idealuri sau visuri, viața noastră ar fi prea săracă ! Aproape  nici nu ar mai merita să trăim…
Așadar, să nu râdem de cei care, după zilele lor de muncă și alergătură, își odihnesc mintea și sufletul în fața televizoarelor, urmărind banale, poate chiar stupide, povești despre iubire, prietenie, sacrificiu, idealuri urmărite până la moarte ! Desigur,aplicate vieții de zi cu zi, aceste povești sunt bullshit-uri, după cum ar spune tinerii moderni. Dar fără ele, fără măcar speranța că vreodată, măcar un caz la mie, sau la un milion, s-ar putea dovedi adevărat, viața ar fi chiar un bullshit. Închideți-i omului poarta spre visare, și nu va mai rămâne nimic din el !
Oricum, spuneam în altă parte că eu iubesc mai mult poveștile decât viața reală. Poveștile ne dăruiesc tot ceea ce sufletul are nevoie. Ele ne dau puterea să pășim spre ziua de mâine, atunci când realitatea e doar un tablou tern.  Într-un fel, noi trăim, oarecum, prin intermediul eroilor poveștilor, ceea ce am fi dorit să trăim în realitate. Și așa, putem continua, fără să ne mai doară cenușiul din jur.
Poate că nu a fost un text prea fiosofic, sau plin de înțelepciune, dar a fost, măcar, unul adevărat ! Și, nici nu a intenționat să dea vreun sfat, vreo ghidare. Poate, cel mult o alinare…

Categories

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

ankalavinia

...din inima, cu suflet

drumuldinmine

Salut frumusețea din tine și în tăcere îți iubesc întunericul, OM.

Bio Vivo Terapii

Vindecarea este modul de comunicare al Spiritului!

biovivoblog

Bio este viata

Haide la ţară!

Viaţa unui orăşean la ţară. Ieşirea din sistem!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Port cuvântul, că-i sunt omul, care-i duce-un rost, ca pomul: Nu-i pe lume armonie mai înaltă și mai vie, ca frumoasa POEZIE! Maria BOTNARU

nou despre nou

pace si lumina - pastrati rodul vietii

Zully's Words

Citește și mergi mai departe

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

my virtual playground

I'm a global citizen and I live what I love... being here is also being away from elsewhere…:-)

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru V. Dan

Proza . Fantasy . Poezie . Eseu

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Safiriu e sufletul meu, călător impregnat cu tainice lumi, amuş un catarg cu peri mătăsoşi, mânezi o crisalidă de cerneală.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută

naomikko

Have a great journey.

innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

%d bloggers like this: