Posted by: childagain | August 29, 2013

Despre timpul potrivit, soartă și alte cele

Nu mă voi apuca acum să fac multă filosofie pe tema timpului potrivit, pentru că altfel, nu aș mai termina nici până mâine ! Mă gândesc doar la un exemplu practic, care ar ilustra la modul generic această dureroasă tematică. De ce e dureroasă, ei, asta e o altă problemă, dar nu e nevoie să explic prea mult, pentru că va reieși din context.
Să ne gândim la cineva – nu importă sexul – care, la un moment dat, și-a dorit foarte tare un lucru. Și când spun ”foarte tare”, implică faptul că acea dorință era chiar dureroasă, aproape tot sufletul lui/ei era țesut în acea dorință.
Acum, obiectul dorinței nu are prea mare importanță. Să zicem că ar fi vorba de o jucărie – o păpușă, sau o mașinuță, de exemplu – în cazul unui copil.  Sau, dacă persoana ar fi un adolescent  – prieteni cu care să iasă în oraș, ca toți cei de vârsta lui, Sau, mai tîrziu,  o mare iubire, ca în povești.
Desigur, dorințele pot fi neînchipuit de variate, în funcție de mulți factori, dar mai ales de maturitatea psihologică a persoanei, de gradul său de elevare spirituală, și într-o anumită măsură, și de vârsta sa biologică.  Însă, indiferent de obiectul dorinței, senzația de lipsă, de tânjire, de neîmplinire, este aceeași. Cu timpul, învățăm să ascundem mai bine această senzație, poate chiar să o ”îmblânzim”, să o ”diluăm” până ce rămâne doar o idee – asta, în cazul celor care au atins liniștea filosofică a celor aflați pe drumul înțelepciunii. Însă, e aproape imposibil să o facem să dispară cu totul. Adică, să nu mai avem dorințe – scopul tuturor învățăturilor spirituale autentice…
Însă, pornisem de la acea persoană care, într-un anumit moment al vieții sale, are o anumită dorință, dureros de importantă pentru el/ea. Să zicem că, în majoritatea cazurilor, această dorință nu se poate îndeplini. În genere,  există tot felul de motive, care țin de structura persoanei, împrejurările externe, sau chiar de soartă, sau voința divină ;  pe scurt, motive care împiedică îndeplinirea acelei dorințe. Omul suferă, se zbate, simte că moare interior. Chiar dacă e vorba de un copil, să nu credem că dorințele copiilor sunt mai puțin arzătoare, iar neîndeplinirea lor, mai puțin dureroasă ! Ba, chiar dimpotrivă, dacă ne amintim puțin cum simțeam noi-înșine pe când eram copii…
Poate de aceea, ar trebui să încercăm să îndeplinim micile dorințe nevinovate ale copiilor noștri cu orice preț, fără teama de a greși. (Bineînțeles, cu excepția faptului când se tranformă în capricii.🙂 ) Strălucirea din ochii unui copil, atunci când o dorință i se îndeplinește, nu poate fi înlocuită cu nimic, și merită toate sacrificiile !
Lăsând această mică paranteză, să ne întoarcem la omul nostru, care a încercat din toate puterile să își îndeplinească dorința, și nu a reușit. Uneori, poate fi vorba de o dorință care să dureze aproape întreaga viață, și să se transforme chiar în ideal. Desigur, e foarte important tipul dorinței, pentru că există și idealuri bune, și mai puțin bune. Însă pe ansamblu, viața acelui om, sau cel puțin o parte din ea, s-a scurs în mod dureros, și inutil după părerea sa, în încercări repetate de a-și îndeplini această dorință, care însă mereu îi era refuzată.
Să zicem că acel om a înțeles, în sfârșit, zădărnicia luptei sale, și-a acceptat destinul, și a reușit să treacă mai departe. Dacă e vorba de un om foarte elevat, e posibil chiar să își găsească alte idealuri, mai înalte; să își croiască alte cărări, uneori cu totul diferite de prima. Și, după ani și ani de drum, învățătură,  renunțări, ajunge într-un punct în care, fără să vrea, este atras pe traseul unei alte dorințe – la fel de importantă ca și prima; sau poate, chiar mai mult. Ei, și atunci, începe din nou vechea poveste: nu, și nu, dorința aceasta nu se poate, nu e bună pentru tine, deci, nu e menită să fie.
Dar omul nostru, după atâta drum, a învățat și el ceva. A învățat să lupte pentru ceea ce își dorește, atunci când crede că acest lucru este just. Să lupte chiar cu soarta, cu imponderabilul, dacă e nevoie ! A renunțat cândva la o dorință, ceva din el a murit atunci, dar acum, nu mai e dispus să renunțe, indiferent de preț.  Indiferent de preț, acestea sunt cuvintele-cheie ! Ba chiar, el poate face un legământ :  nu își va mai dori niciodată primul lucru, îl va sacrifica din temelii, chiar dacă soarta i l-ar oferi, dacă în acest fel l-ar putea obține pe cel de-al doilea !
Ei, și uneori, soarta aceea ghidușă îi poate scoate în cale obiectul primei sale dorințe. Uite-l, ia-l, e al tău, dar renunță la cea de acum !
Desigur, privită din afară, situația ar fi rizibilă, dacă nu ar fi vorba de viața unui om. Ar fi cumva ca o piesă de teatru, ca un vodevil…🙂 Dacă acel om ar fi atins un anumit nivel al înțelepciunii și detașării, ar putea sesiza el-însuși unorul (negru) al situației.
Ei, și vorbeam la început despre timpul potrivit ! Ce credeți, acel om ar sări în sus de bucurie că i s-a oferit acum ceea ce și-a dorit, și a urmărit cu ardoare cu ani în urmă, într-un alt timp, și o altă poveste ? Și ar renunța la dorința de acum, pentru a-și îndeplini un vis uitat ?
Să zicem că un adult ar primi, peste ani, bicicleta pe care și-a dorit-o în copilărie. Sau, ar începe să fie invitat peste tot de un grup de prieteni, așa cum și-a dorit cu ardoare în adolescență. Dar, acum el este cu totul altul, și termenul ”socializare” îi spune prea puțin ! Sau… ar găsi  un posibil suflet-pereche.  Dar, structura sa s-a schimbat într-atât, încât nici măcar  termenul  ”pereche” nu îi mai spune nimic.
Ce ziceți, acest om ar sări în sus de fericire că i s-a îndeplinit dorința ?  Și ar renunța el la noul vis, pentru cel vechi ?
Acesta a fost doar un exemplu – poate prea specific pentru a servi drept model – al importanței timpului potrivit. Din alt punct de vedere însă, desigur că omul acela va visa mereu că, într-o realitate alternativă, primul  ideal i s-a îndeplinit. Se va visa pe sine-însuși copil, sau adolescent, sau student, fericit prin îndeplinirea dorinței, și având o altă viață – o viață paralelă cu cea de acum. Poate, aceste realități alternative chair există, într-un univers al ideilor, aflat cu o treaptă mai sus decât cel al formelor –  acea terra lucida, sau lume imaginală a lui Pleșu. Și acest lucru îi oferă o oatecare satisfacție… Cel puțin, le oferă celor cărora ideile le apar la fel de importante ca și realitatea. Celor care se hrănesc cu idei…
Însă, în viața lor prezentă și reală, nici măcar acei oameni nu ar schimba nimic. Pentru că, indiferent de durerile și neîmplinirile trecutului, există totuși, chiar și în viața lor de acum, lucruri extrem de valoroase. Și care, nu se știe dacă ar mai exista în cazul acelor realități paralele !
Dar, să lăsăm acest exemplu extrem de discutat, și să ne gândim la un altul, mult mai simplu. Să zicem că un om are o mare nevoie, de pildă o sete extremă. Și, mulți trec pe lângă el, și îi propun ajutorul, dar pentru mai târziu. Chiar și un om extrem de bogat și puternic, să zicem că i-ar oferi un butoi cu apă, dar peste câteva luni – un an… Acum, în acest moment, el nu poate face nimic ! Sau, îi dă doar câte o picătură, ca să umple butoiul mai târziu.
Ce ziceți, acel om ar fi tare fericit pentru ajutorul primit ? Sau, ar sări în sus de bucurie la gândul butoiului pe care îl va primi peste un an, atunci când el moare de sete acum ? Oare un sărman la fel ca el,  care i-ar oferi doar o cană cu apă, dar în momentul exact al lipsei, nu ar fi mai prețuit, și iubit drept binefăcător ?
Iată importanța timpului potrivit !  Cred că fiecare dintre noi cunoaștem câteva exemple de acest gen.
Cât despre soartă – ca să atingem puțin cea de a doua tematică a noastră – putem spune doar atât: ea este oarecum similară unei funii legate de picior. Poate părea un exemplu vulgar, și prea puțin la subiect, dar dacă ne gândim puțin mai adânc, vedem că nu-i chiar așa. Soarta ne leagă precum un cal, sau un alt animal, este legat cu funia de pripon. La început, nu vedem funia, nu o simțim, și suntem fericiți, ne credem liberi. Însă, dacă în cursul vieții se întâmplă să avem dorința de spații mai largi, sau mai îndepărtate, și fără să vrem, tragem de funie, ea ne trage automat înapoi ! Ba chiar, ne rănește piciorul, dacă insistăm.
Acum, sunt cazuri și cazuri ! Sunt oameni care se resemnează cu lungimea funiei lor, și încearcă să scoată maximul de beneficiu din terenul care le e îngăduit. Se spune că aceștia sunt cei fericiți. Sunt însă și dintre cei care nu acceptă niciodată scurtimea funiei, și trag mereu de ea, chiar dacă sunt totdeauna răniți, și trași înapoi. Viața lor e mereu o luptă, și o nefericire. Însă, ei nu renunță, chiar dacă, la un moment dat, funia li se încolăcește de gât, și îi strangulează. Preferă chiar să moară, decât să trăiască legați de o funie scurtă. Iar dacă viața lor va apărea totuși de preț în ochii stăpânului funiei și priponului, acesta va accepta, în cele din urmă, să lărgească puțin lațul, sau să lungească funia, astfel încât ei să vadă orizonturi mai largi.
Cam asta e tot ceea ce putem face în legătură cu soarta: prin rugăciune, sau prin fapte, să ne lungim tot mai mult funia. Ea nu va dispărea complet, decât poate în cazul sfinților, dar măcar nu o vom mai simți atât.
Ei, sper că această viziune asupra lucrurilor nu apare prea pesimistă ! Ea nu este, de fapt, decât realistă. Realismul obținut după ce lepădăm ochelarii roz… sau, suntem scuturați ca să îi pierdem !
Și totuși, viața poate fi frumoasă, și plină de mulțumire, atunci când avem un ideal realizabil, și facem ceea ce se potrivește naturii noastre. Termenul ”natură” să nu ne ducă cu gândul, însă, la natura animalică a omului, ci la structura sa profundă psiho-spirituală.
După cum spune și Bhagavad-Gita: ”Mai bine este să mori în legea ta; legea altuia e periculoasa. ” Periculoasă, nu atât pentru trupul nostru, cât pentru spiritul nostru ! Pentru că ne poate face să ne pierdem pe noi-înșine… Și atunci, nici o altă descoperire nu ne va mai fi de folos.

Responses

  1. Imi place articolul tau . A fost un timp in care imi doream sa fiu cu cineva permanent . Dupa 13 ani persoana a plecat spunandu-mi Te pup, vorbim mai tarziu . Nu l-am mai vazut alti 12 ani . Am suferit si m-am zbatut pe uscat vreo cativa ani, timp in care am stiut ca trebuie sa-mi ocup timpul serios ca altfel clacam . Mi-am construit o afacere si m-am dedicat foarte serios dezvoltarii personale . Timpul a trecut , rana s-a inchis . Stupoare … acum imi cere ajutorul , este singur si nu stie sa traiasca el cu el insusi . Ma ademeneste cu proprietati si alte lucruri de acest gen .Pentru mine candva era aerul pe care il respiram , era darul meu , dorinta mea .Acum el este o simpla cunostinta care are nevoie de ajutor . El doreste iubirea aceea carnala ,eu am trecut de mult de aceasta faza …Eu sunt intr-o alta lume pe care el nu o poate intelege oricat i-as explica-o , el este tot in aceasta lume materiala , duala si efemera .Imi spune – psiholoaga . Dorintele noastre sunt ca si lumea in care traim ,pentru marea majoritate , materiale si efemere …Suntem paiate expuse in locuri publice . Pupici

    • Dragă Trezire, am simțit demult că suntem cam pe aceeași lungime de undă, și ca structură, și din punct de vedere al drumului spiritual !
      Povestea ta a fost, oarecum, și a mea, deși eu nu am rămas alături de cineva atât de mult timp. Dar, am avut și eu iubiri profunde, dintre acelea care țin mai multe vieți…🙂 În cazul meu, a fost vorba, mai curând, de căutarea acelei iubiri sublime, pure, absolute, pe care am găsit-o prea puțin întrupată în plan real – mai mult mici fragmente, amestecate cu mult nămol…
      Dar, această căutare nu a durat mult, pentru că m-am trezit destul de devreme.🙂 Sau, am fost ajutatată să mă trezesc – cât cu bobârnace, cât cu învățături.🙂 Și apoi, a urmat numai drumul spiritual… până când, am ajuns și aici într-un impas. E vorba de acea de a doua dorință de care vorbeam, care se pare că, iarăși nu convenea cuiva dintre învățătorii mei de Sus. Dar, ce să fac, sunt totuși om, și mai am drum lung până la sfințenie. Și apoi, această dorință nu mă privea numai pe mine, ci era mai mult în folosul celor dragi.

      Oricum – ca să mă întorc la traseul străbătut de mine – și eu ca și tine, am înțeles efemeritatea, chiar iluzia acelui gen de iubire carnală de care spuneai. Uneori, chiar îmi pare rău că m-am trezit prea devreme🙂, că nu am mai fost încă lăsată să visez, precum prietenele mele… Și, mai ales, îmi pare rău că nu am putut trăi iluzia la modul absolut, măcar o clipă, Acesta e un mare regret al vieții mele ! Dar, poate că exact asta a vrut Învățătorul meu să înțeleg: că acel vis absolut nu este decât o iluzie, creată și întreținută de noi-înșine.
      Dar, desigur, acum e tărziu, sunt cu totul alta, și privesc la visele și dorințele mele de altădată precum acel om care își amintește de dorința lui din copilărie de a avea o mașinuță.🙂 Chiar dacă ar avea acum mașinuța, nu ar face decât să zămbească cu duioșie… apoi, ar trece mai departe !

      Încă o dată, mă bucur că ne-am cunoscut, și mulțumesc că ai avut încrederea de a-mi dărui experiențele tale, și de a-mi dezvălui ceva din sufletul tău ! Îți doresc să păstrezi mereu această stare de liniște, obținută după atâtea furtuni !

      Te sărut și eu, cu drag,

      Florina

  2. Și în psihologie se spune că apare un conflict atunci când nivelul așteptărilor depășește nivelul posibilităților, cu mult. Adică trebuie reglate, cumva. Și în privința soartei, la fel. Eu cred că de cele mai multe ori, soarta ne oferă ceea ce ni se potrivește, chiar dacă noi ne împotrivim din răsputeri și vrem altceva. Și ea se schimbă la momentul potrivit, nu la cel dorit. Chiar dacă rămân regrete în urmă.

    • Draga mea LIli, ce bine înțelegi tu lucrurile, întotdeauna ! Și ce fericită sunt că te-am cunoscut, și că tu vii totdeauna alături de mine, după lungile mele tăceri, ca să îmi aduci o explicație, o înțelegere, o luminare.

      Da, ai dreptate, în majoritatea cazurilor, nivelul așteptărilor noastre depășește cu mult posibilitățile. Dar, ce putem face atunci: să ne coborâm așteptările ? Eu cred că ar fi un fel de a ne declara învinși, de a accepta compromisul cu viața.
      Soluția mea este să nu renunț niciodată la așteptări, iar dacă ele se dovedesc cu totul incompatibile cu realitatea, mai curând să le las în rezervă, pentru o altă viață🙂 decât să mă mulțumesc cu puțin. Sau, să îmi schimb cu totul paleta așteptărilor: să înlocuiesc așteptările vechi cu altele, de o altă factură, dar tot de înalt nivel. Este, de fapt, ceea ce facem cu toții, sau aproape, la un moment dat. Mă refer, desigur, la oameni ca noi două, ca Trezire, și alții de aceeași structură.

      Despre soartă, discuția ar fi lungă, dar nu mă lansez acum, că nu am timpul necesar. Desigur că ai dreptate în ceea ce spui, la modul ideal, dar totuși… uneori, tare aș vrea să simt și eu această înțelepciune a sorții, această senzație că îmi oferă exact ceea ce mi se potrivește ! Până acum, nu prea am simțit-o… Am simțit doar că eu am luptat din răsputeri ca să obțin ceea ce mi se potrivește.
      Desigur, între ceea ce simt eu că mi se potrivește, și ceea ce ni se potrivește nouă la modul absolut, cred că e oarecare diferență.🙂 Dar, după cum spuneam, oameni suntem, și nu putem trăi mereu cu abstracțiuni.

      Mă bucur că ai trecut pe aici, că ești mereu alături de mine, și îți doresc să ai mereu ceea ce și se potrivește ! Și, să și simți asta !
      Te îmbrățișez cu drag !

  3. Imi permit , daca nu este cu deranj ,sa-ti spun ca daca ai inca vreun regret referitor la aceasta viata ,atunci trebuie musai sa actionezi in asa fel incat dupa ce vei experimenta actiunea sa ramai curata ca un cristal fara pic de nostalgie . Daca doresti sa zbori – zboara , daca vrei sa urli – urla , daca vrei sa iubesti – iubeste ! Doar fa-o . Numai asa ne putem cunoaste limitele . Suferinta caleste , organizeaza si descatuseaza . Daca nu s-au deschis catusele singure cauta cheia …Te pupic si ma semnez ..Tinca V

    • Dragă Tinca, mi-ai dat un sfat foarte realist, care provine dintr-un spirit foarte deschis ! Mulțumesc că ai vrut cu adevărat să mă ajuți.
      De fapt, eu toată viața am trăit, am experimentat lucrurile, nu am rămas doar la nivel teoretic. Ceea ce totuși nu am experimentat, oricât mi-am dorit, a fost doar pentru că nu am fost lăsată. Funia aceea de care vorbeam…🙂 Așadar, am simțit din plin că nu a depins numai de mine.
      Iar acum e tărziu, din toate punctele de vedere. Nu pot să îți explic cu amănunte, dar îți spun că acum, chiar nu mai pot experimenta acele lucruri pe care nu le-am trăit la rimpul potrivit. Exact de aceea am insistat atât pe această temă a timpului potrivit, pentru că unele lucruri nu au valoare decât atunci, la timpul lor.
      Desigur că, din punct de vedere al Universului, se va găsi o soluție și pentru mine, dar acum, eu nu pot să simt altfel decât regret. Deși, în adâncul meu sunt foarte calmă, și puține lucruri mă mai mișcă.
      Știu că nu voi părăsi această lume ca un cristal perfect, așa cum frumos mi-ai sugerat, dar am acceptat acest fapt. Am încă multe lucruri de reglat cu Divinitatea, multe întrebări fără răspuns…

      Mulțumesc încă o dată pentru prietenia și grija ta, și îți doresc ca, măcar tu să devii acel cristal ! Te îmbrățișez !

  4. OOO Doamne , eu sunt o biata fiinta pe un drum ..nu pot fi cristal pur decat dupa ce [probabil ]voi putea depasi dualitatea acestei iluzii in care ne aflam cu totii ,dupa ce voi intra la deparazitare ..deocamdata doar sper …Cred ca m-ai inteles gresit , nu iti ofeream un sfat ,pur si simplu nu m-am exprimat bine in acest context . Eu nu sunt in stare de a sfatui pe cineva . Ma innoroiesc adesea si ma ridic prafuita ,cu lacrimile curgand siroaie pe obraz si strig in mine : Doamne ajuta neputintei mele ! Am dorit sa punctez ca o problema este terminata doar atunci cand poti spune : Je ne regrette rien..Iar tu ai perfecta dreptate …Eu te simt un suflet cald si primitor de oaspeti …deosebit ,evoluat si titrat [scolit] …Si eu am f multe conturi suspendate sau chiar pe minus ,imi pun inca f multe intrebari …am ganduri de judecata care imi dau de furca …insa stiu ca va veni o vreme cand voi primi si raspuns , rabdare , rabdare , rabdare .. Toate au timpul lor …Si iar strig ,Doamne cat sunt de neputincioasa ! Florina draga, chiar te imbratisez cu drag , pupic Iarta-ma te rog

    • Draga mea, chiar nu am de ce să te iert ! Nici prin cap nu mi-a trecut să mă supăr.🙂 Nu m-am supărat deloc să primesc un sfat, ba chiar m-am bucurat! Doar că, eu nu mai sunt acum în stadiul acela de experimentare.

      Înțeleg că și tu, ca și mine, și probabil, mulți alții, ești încă în perioada de „frecuș”, de modelare, de ajustare… Însă, mi se pare mie că tu ai mai multă liniște, și mai multă acceptare. Eu am fost în faza de acceptare multă vreme, până când… s-au întâmplat lucruri pe care nu puteam cu nici un chip să le accept, pentru că nu mă afectau doar pe mine. Și atunci, am simțit, cumva, că alunec, că se crează o falie între mine și Divinitate. Această falie încă există, oricât încerc eu să raționalizez, să îmi spun că sunt doar încercări, etc. Dar, în adâncul meu, simt că nu e numai asta, ci pur și simplu, nu sunt lăsată să fac anumite lucruri, chiar dacă eu sunt gata să îmi asum toate consecințele. Nu e vorba de povești romantice, ci de cu totul alte lucruri, dar oricum, asta nu are importanță.

      Ți-am spus toate astea doar ca să înțelegi că nu mă supăr pentru sfaturi, și că înțeleg cum e să ai întrebări fără răspuns, și chiar răzvrătiri de moment. Și da, îmi simt și eu neputința ! Din plin…
      Mulțumesc oricum pentru vorbele tale, care m-au ajutat, și mai ales, pentru că mi-ai dovedit că mai există oameni spirituali care sunt și deschiși, gata să accepte că există multe căi spre Unul, și să nu judece căile celorlalți.
      Te îmbrățișez cu drag !

  5. Iar dispar o perioada [sunt o plimbareata ,chiar acum plec dupa ce iti scriu] si doresc sa-ti spun ca in familia mea exista si alte religii . Ce zici de hinduism [botezat crestin , ramas tot hindus ] + crestinism ? Eee, cam greu , se bat cap in cap . Vor intelege doar cei care vor experimenta . Multa munca , multa intelegere si multe , multe altele ……. Sunt inca la scoala …Se vorbeste despre Dumnezeu si in acelasi timp se calca in picioare femeia ca sotie , mama devenita vaduva ,sora despartita de sot ..si asta la nivel inalt , adica casta superioara ….educati si scoliti [diplomati de cariera ] .Deci neputinta exista peste tot doar ca are forme diferite . Eu sunt o luptatoare pentru pace ,respect ,iubire .Scriu despre crestinism ortodox pentru ca este religia in care m-am nascut . Ma mai si faultez singura cateodata insa ce sa faci , asa este viata . Si am experimentat reiki [maestru ] ,toate celelalte ramuri , bioenergie , sacroterapie , yoga etc etc . Raman totusi oita [poate ratacita ] a Mantuitorului . Sunt un om care doreste sa respecte din inima omul si este treaba fiecaruia cu ce rezoneaza . Insa le cer tuturor ,indiferent de religie , respect ,atata tot …nu se poate ,ma dau de partea cealalta a drumului si merg mai departe ..Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…Si eu te imbratisez cu mult drag !

  6. Draga mea, cred că ești un om adevărat ! La urma-urmei, nu contează pe ce drum mergem, ci să ajungem tot acolo. Și eu sunt tot ortodoxă, și dincolo de ortodoxie, simplu creștină, și așa voi rămâne, chiar dacă am respect pentru toate religiile. Ceea ce nu respect este dogmatismul, suficiența, părerea aceea că numai noi, dintre toți, suntem pe drumul cel bun, și din acest motiv suntem justifcați să-i ”îndreptăm” pe toți ceilalți. Și părintele Steinhard spunea câteva cuvinte foarte iuți pe această temă…

    Cât despre situația femeii, nu numai în hinduism avem acest ”paradox” între credință și aplicarea ei. Eu cunosc personal o doamnă extraordinară, catolică, ce a fost părăsită de primul soț la modul cel mai crunt și rușinos (lăsată în stradă, pentru o altă femeie), și care, după ani de suferințe și încercări, a găsit un al doilea soț, extraordinar, care o iubește și îi poartă de grijă cum nu se mai poate. Ei sunt căsătoriți doar civil, pentru că în catolicism nu e posibilă o a doua căsătorie religioasă.
    Ei bine, familia doamnei (Vreo trei surori și un frate, din câte îmi amintesc), nu vrea să îi mai vorbească, și o consideră o femeie ușoară pentru că s-a recăsătorit. De fapt, ei nici nu recunosc a doua căsătorie, pentru că nu a fost religioasă. Iată bunii creștini !
    Ca să fiu dreaptă, fratele ei, care este episcop catolic, este amabil și îi mai vorbește, dar nu intervine nici el pentru a schimba părerea surorilor sale.

    Gata, nu mai judec părerile altora !🙂
    Mulțumesc de deschidere, și ești oricând binevenită ! Și eu dispar uneori lungi perioade, așa că înțeleg.
    Te îmbrățișez și eu cu drag !

  7. @childAgain : iti pare rau ca nu ai trait o iluzie ? suna ciudat.

    Legat de subiect, exista intr-adevar un timp perfect pentru toate. Nu e o coincidenta ca majoritatea oamenilor parcurg acelasi drum. Iar pentru cei care sunt ‘norocosi’ sa rateze una sau mai multe dintre statii, destinatia este mai aproape. Insa ramane nostalgia ca au ratat calatoria…

    • 🙂 Centrefold, pare un paradox, dar de multe ori, faptul de a nu trăi o iluzie, ne poate împiedica să ne maturizăm pe deplin ! Sau, ne poate face să ne maturizăm greșit, forțat, ca acei copaci bonzai siliți să crească în formele impuse de alții…

      Drept exemplu, să ne gândim la un copil ce și-ar fi dorit mereu să se cațere pe un anumit pisc, crezând că dacă face asta, va căpăta puteri de supererou. Bineînțeles că mama, tata, și toți adulții îi vor spune că e o prostie, că știu ei mai bine ce și cum, și că în plus, el s-ar putea răni grav căzând de pe stâncă. Să zicem că acel copil ar asculta, dar în sinea lui, mereu s-ar simți neîmplinit, ar simți că a pierdut ceva. Poate, dacă un adult ar accepta să se cațere cu el, și l-ar ajuta să vadă singur realitatea, ar fi altceva…

      Sau, să zicem că un alt copil și-ar dori să atingă și el, măcar o dată, floarea-de-colț. Rațiunea seacă ar spune, desigur, că e tot o prostie, și nu merită riscul și energia pierdută. Dar poate, pentru acel copil ar merita… Indiferent de riscuri, indiferent de răni, acel moment când ar fi atins floarea-de-colț, ar fi reprezentat un sumum al vieții lui. Chiar dacă, mai târziu, ar fi înțeles efemeritatea bucuriei lui… Dar acel moment, acel unic moment al iluziei devenită realitate (fie și pentru o clipă), ar fi justificat totul.

      Cât despre stații, se spune că, dacă ratăm unele, apar altele pe parcurs, pe care nu le vom rata. E o idee optimistă, eu am văzut în practică faptul că, dacă ratezi o stație, ratată rămâne…🙂 Poate, nici nu era în planul universului ca tu să cobori la acea stație, sau la una asemănătoare, și de aceea universul nu îți oferă stații compensatorii. Până la urmă, totul ține de un plan, de o schemă, iar libertatea e, de fapt, marea iluzie pe care am vrea să o trăim cu toții…

      Mulțumesc că te-ai aplecat asupra acestor gânduri semi-filosofice ale mele, și îți doresc numai bine în călătoria ta ! Poate, totuși, unii oameni au dreptul la mai multe stații !🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

ankalavinia

...din inima, cu suflet

drumuldinmine

Salut frumusețea din tine și în tăcere îți iubesc întunericul, OM.

Bio Vivo Terapii

Vindecarea este modul de comunicare al Spiritului!

biovivoblog

Bio este viata

Haide la ţară!

Viaţa unui orăşean la ţară. Ieşirea din sistem!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Port cuvântul, că-i sunt omul, care-i duce-un rost, ca pomul: Nu-i pe lume armonie mai înaltă și mai vie, ca frumoasa POEZIE! Maria BOTNARU

nou despre nou

pace si lumina - pastrati rodul vietii

Zully's Words

Citește și mergi mai departe

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru V. Dan

Proza . Fantasy . Poezie . Eseu

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Safiriu e sufletul meu, călător impregnat cu tainice lumi, amuş un catarg cu peri mătăsoşi, mânezi o crisalidă de cerneală.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută

naomikko

Have a great journey.

innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

%d bloggers like this: