Posted by: childagain | September 29, 2013

O pildă și o întrebare

În cele ce urmează, vă voi cere părerea în legătură cu înțelesul pildei de mai jos, și cu învățătura generală ce se poate desprinde de acolo. Nu este un examen, este pur și simplu o întrebare care mă frământă, și aș vrea să știu dacă răspunsul pe care l-am găsit eu este cel bun.
Desigur, răspunsurile altcuiva, oricare ar fi ele, nu îmi pot aduce garanția că al meu este cel bun, sau nu, dar măcar, îmi pot face o idee dacă oamenii cu care rezonez simt la fel în această privință.
Pentru cei ce mă cunosc, ei știu deja că eu nu mă mulțumesc cu răspunsuri comode și verificate de cărțile de religie, și care nu lasă nici un loc pentru diferențele de opinii. Ei știu și că nu mă dau în lături de a susține un adevăr pe care îl simt la modul personal, chiar dacă aceasta ar răni părerile preformate ale altora despre lucruri.
Spun toate acestea pentru ca, acei prieteni mai noi, și care nu mă cunosc încă, să nu fie șocați, sau răniți, de felul meu de a vedea lucrurile. Iar dacă ei cred că aceasta se va întâmpla, e mai bine pentru toată lumea să rămânem fiecare pe drumul nostru.
Așadar, să începem cu pilda ! Erau odată, într-un timp fără de timp, și un loc fără de nume, un maestru și un discipol. Maestrul era cel mai mare mare Maestru cunoscut, a cărui perfecțiune nu avea egal, iar discipolul era fericit să îl asculte și să îl slujească. De fapt, era fericit că Maestrul îl alesese tocmai pe el drept discipol, deși era plin de multe imperfecțiuni și mizerii pământești. El și le vedea, și le cunoștea, dar lupta din răputeri împotriva lor, pentru că nu voia să îl dezamăgească pe Maestrul drag.
Desigur, Maestrul, fiind cel mai mare maestru cunoscut, avea și mulți alți discipoli, printre care chiar și alți maeștri, care îl slujeau. Dar, fiecare dintre aceștia avea o relație personală cu el, fiecare avea parte de atenția lui exclusivă atunci când se aflau împreună, și tocmai de aceea, Maestrul era atât de iubit și ascultat. Desigur, fiind atât de perfect, Maestrul avea și înțelepciunea de a interacționa, și de a înțelege problemele și cererile fiecăruia.
Ca să ne întoarcem la discipolul nostru, el știa prea bine că nu se afla printre cei mai importanți discipoli ai Maestrului, pentru că își vedea prea bine micimea, dar acest lucru nu îl supăra deloc. Ba chiar, având un bine dezvoltat simț al dreptății, vedea acest lucru justificat, și chiar s-ar fi speriat dacă Maestrul l-ar fi privit drept ceva mai mult decât era. Dar, acest lucru nu ar fi fost oricum posibil, dată fiind perfecțiunea Maestrului !
Ca să înțelegem cum decurgea discipolatul celor ce îl slujeau pe Maestru, putem spune doar că el, din adâncul înțelepciunii și științei sale, le dădea fiecăruia sarcini de îndeplinit, pe măsura puterilor lor. Aceste sarcini nu erau ușoare, sau pentru puțin timp. Uneori, ele puteau dura chiar toată viața. Dar, dacă discipolii le duceau cu bine la capăt, măcar în cea mai mare parte, ei învățau lucruri foarte prețioase, și chiar căpătau însușiri și puteri noi, și folositoare lor și celorlalți. Dacă însă eșuau, li se cerea să le repete, sau chiar erau  pedepsiți, în funcție de măsura greșelii lor. Da, Maestrul era atât de perfect, încât știa să acorde chiar și pedepsele perfecte, astfel încât toată lumea, și chiar discipolii înșiși aflați în greșeală, să le înțeleagă rostul. Bine, aceștia din urmă nu îl înțelegeau chiar întotdeauna, sau nu chiar de la început, dar măcar simțeau că pedeapsa era dreaptă.
Ei, și după mulți ani de discipolat și ascultare, discipolul de care vorbim ajunse într-un impas ! Desigur, până atunci nu crezuse că va ajunge vreodată în acest punct, nu crezuse că ascultarea sa față de Maestru va fi pusă la o astfel de încercare. Nu era un novice, era obișnuit să lupte cu slăbiciunile sale, să renunțe la multe lucruri (și o făcuse adesea, fără șovăire), să îi ajute pe ceilalți pe cât îi era în putere…. Mulți ani, fusese un discipol bun și devotat, și fără știrea sa, Maestrul credea că el putea atinge perfecțiunea chiar în această viață, în ciuda slăbiciunilor și umbrelor sale. Desigur, dacă era ajutat, dacă i se creau condițiile necesare ! Și Maestrul i le crea.
Îl ajuta să se desprindă de lucrurile pământești, luându-i-le, sau nelăsându-l să aibă vreodată ceva mai mult decât necesarul. Dacă, fără să bage de seamă, se atașa de vreun lucru, Maestrul i-l lua, sau i-l distrugea. Discipolul înțelegea prea bine motivația Maestrului, și deși uneori era dezamăgit în primele clipe, întotdeauna revenea la starea sa de iubire și ascultare.
Doar în ceea ce privea relațiile omenești era ceva mai greu, dar discipolul făcuse pași mari și în această direcție. Știa că și relațiile omenești te pot lega, de aceea, după un timp, învățase să renunțe și la acestea. La unele, în totalitate, la altele, doar punând distanță. sau văzându-și prietenii mai rar… Avea prietenii mari și statornice, chiar și printre oameni care nu erau discipoli, și le păstra în sufletul lui, dar nu depindea de ele. Putea trăi foarte bine singur, și să fie fericit. De fapt, cam așa decurgea viața lui: singur, și fericit. Gândul la Maestrul lui îi era de-ajuns.
Ei, și totuși, după un timp, apăru în viața lui o mare cumpănă ! La început, nici nu o privise drept cumpănă, i se păruse ceva firesc, dar mai apoi…. înțelese că, de fapt, aceea era încercarea vieții sale !
Totul se petrecuse firesc. Unul dintre prietenii săi din lume îi propusese să vină să muncească în târgul unde se afla el, care era un târg bogat, și unde se puteau câștiga mulți bani. El știa că prietenul său discipol trăia la limita sărăciei, deși avea multe însușiri, și nu-și putea ajuta nici măcar părinții. Îi înțelegea viața și calea, dar nu vedea nimic rău în a munci și a câștiga ceva în plus, pentru cei dragi. După ce se gândi, nici discipolul nostru nu văzu nimic rău în asta. Faptul că nu îi putea ajuta pe ai lui, că mama sa era nevoită încă să muncească pentru a se întreține, la o vârstă la care alte mame  se odihneau doar și își plimbau nepoții, era demult o rană în sufletul lui. Și atunci, primi propunerea prietenului din târg.
Desigur, greșeala sa fu aceea că nu l-a întrebat mai întâi pe Maestru. Dar se gândi că oricum, Maestrul îi va spune părerea sa înainte de a pleca, fiind atotștiutor și atotînțelept. Pentru că nu plecă îndată… Erau multe pregătiri de făcut.
Dar, Maestrul nu suflă o vorbă, multă vreme. Chiar după ce plecă, totul merse bine un timp. Dar mai apoi, dintr-o dată, totul păru că se năruie ! Proprietarul casei în care stătea nu mai vru să îl țină, el nu mai reușea să găsească de lucru, chiar și în acel târg mare și vestit,și  începu să facă datorii, pe care nu avea de unde le plăti… Departe de a-și ajuta părinții, abia putea să se întrețină pe sine-însuși. Era chiar mai rău decât în locul de unde plecase !
Și atunci, el înțelese că aceasta era pedeapsa Maestrului. Toți oamenii aveau un respect deosebit față de Maestru, și dacă el decreta că un om devenea indezirabil, nimeni nu mai voia să aibă de-a face cu el. El devenise indezirabil în ochii Maestrului, pentru că nu îl întrebase înainte de a pleca, și pentru că pusese binele părinților săi înaintea înstruirii alături de Maestru.
Desigur, i-a părut rău că l-a dezamăgit, pentru că iubirea și ascultarea sa față de Maestru nu scăzuseră încă. Dar, în sufletul lui era o mare tulburare și confuzie. Ce putea face ? Să se întoarcă la viața lui de dinainte, iar părinții săi să muncească până în ultima zi a vieții lor ? Și pe deasupra, să mai și sufere pentru eșecul lui ? Desigur, știa că aceasta ar fi fost voința Maestrului, ca el să ducă o viață de sărăcie și renunțare până la capătul zilelor lui. Dar acum, când văzuse că îi atrăgea în această viață și pe cei dragi, nu mai putea face aceasta ! Și atunci, l-a rugat cu disperare pe Maestru să îl lase acolo, să mai muncească, să câștige acei bani necesari, de care nu se simțea oricum legat, pentru că altfel, moartea ar fi fost cu mult mai bună ! Ce rost avea să dobândească perfecțiunea, cu prețul sănătății și liniștii celor dragi ?
Maestrul a părut că îl ascultă, dar numai la început. De fapt, l-a lăsat doar să își revină puțin, sperând însă că el va înțelege singur ce trebuia să facă, și se va întoarce. Însă, discipolul nu putea cu nici un preț face aceasta, până ce nu își plătea datorille, și până nu le asigura celor dragi o bătrânețe liniștită. El voia chiar să câștige bani pentru a ajuta mult mai mulți oameni, să deschidă un azil pentru săraci. Nu era legat de averi, însă gândea că, atunci când nu ai nimic, nici nu poți ajuta pe nimeni, și acesta era cel mai rău lucru. Oare era mai bine să fii sărac, și să ai conștiința liniștită când altul îți cere ajutor, știind că tu nu îi poți da, decât să ai de unde să îi dai acel ajutor ?
Și, când a văzut că îmbunarea Maestrului fusese doar temporară, sufletul lui s-a prăbușit. Și-a dorit cu tot dinadinsul să moară. În orice caz, iubirea lui pentru Maestru a murit. Nu l-a mai putut vedea ca pe întruchiparea iubirii și perfecțiunii, ca mai înainte. O iubire care nu înțelege iubirea ta pentru cele mai de aproape ființe, ce fel de iubirea e aceea ? O înțelepciune care nu poate găsi o soluție pentru situația lui particulară fără a-l distruge, și fără a-i chinui pe cei dragi, ce fel de înțelepciune e aceea ?
Desigur, își vedea prea bine greșeala, și totuși… Atâția ani de slujire ar fi trebuit să conteze ceva ! Dorința lui sinceră de a sluji, renunțările lui… Acum, se vedea pur și simplu aruncat, fără drept de apel, pentru că făcuse o alegere indezirabilă. Nu simțea nici o iubire și nici o înțelegere din partea Maestrului. Știa că el fusese sortit perfecțiunii, și îl dezamăgise cumplit, dar totuși….
Din adâncul disperării sale, i-a venit totuși un gând salvator: să ceară ajutorul unui maestru mai mic, și totuși iubit și respectat de oameni, ca și marele Maestru. Și, acest maestru l-a ajutat, încet-încet, să își revină. Munca lui a început să dea roade, deși nu atât de mult pe cât era de așteptat. Alți oameni care munceau mai puțin decât el, cu mai puțin suflet și conștiință, și care voiau să câștige bani doar pentru ei-înșiși, câștigau cu mult mai mult, și cu mare ușurință. El, doar cu mari eforturi, abia reușea să își plătească datoriile, și să îi bucure puțin pe cei dragi. Înțelegea că era vorba de opoziția Marelui Maestru, care nu îi îngăduia celui mic să îl ajute mai mult, dar era mulțumit și așa, în cea mai mare parte a timpului. Și abia acum ajunsese să înțeleagă ce însemna adevărata iubire pentru cei în greșeală. Să îi ajuți să se vindece, să își revină, deși știi că au greșit, și nici măcar nu ai obligații față de ei – așa cum făcuse micul maestru. Să nu judeci, să nu persiști în ideea pedepsei…. pentru că uneori, numai uneori, pedepsele pot face mi mult rău decât bine.  Este cazul celor foarte sensibili, al căror suflet se află la limita îndurării, și care dealtfel, pot înțelege foarte bine dacă le explici, în loc de a-i pedepsi. Metoda biciului pe spinare poate fi bună în majoritatea cazurilor, dar o înțelepciune desăvârșită ar trebui să știe cum să se poarte și în cazurile particulare. În cazul în care e desăvârșită…
Micul maestru, pe de altă parte, poate că se întreba și el de ce nu îi este îngăduit să îl ajute până la capăt pe acel discipol nefericit. Deși știa că acesta a greșit, desigur ! Dar, pe de altă parte, vedea că aproape tot ce câștigase acest discipol în ani de slujire se pierduse în durerea și dezamăgirea unui singur moment. Desigur, acesta își încălcase destinul, care îi cerea sărăcie și supunere, după cum îi explicase marele Maestru, și destinul nu poate fi înfruntat atât de ușor ! Și totuși, dacă i s-ar fi îngăduit să simtă astfel, micul maestru ar fi spus că, fie și așa, pe calea lui greșită de acum, dacă ar fi fost sprijinit să nu se piardă de tot, discipolul ar fi câștigat mai mult decât fiind mereu blocat și lovit ori de câte ori încerca să își lărgească lațul destinului.
Micul maestru știa că discipolul făcuse apel la libertatea lui de alegere, și el alesese doar să slujească altfel. Nu abandonase slujirea, ci doar îi schimbase felul. Însă, probabil că Marele Maestru i-ar fi răspuns că libertatea e o iluzie, și că dacă un om vrea cu adevărat libertate, el nu o poate avea decât pe aceea de a muri. Cu trupul, sau cu sufletul… Se pare că, fără să știe, discipolul asta alesese ! Și totuși, el ar fi ales oricând la fel, dacă moartea lui, trupească sau sufletească, ar fi fost de folos celor dragi. După cum spunea el mai înainte, la ce slujește  un drum spre perfecțiune care nu le este de folos și celor dragi ? Desigur, atunci când atingi capătul, vei fi de folos tuturora, întregii omeniri. Dar, asta se poate să nu se petreacă în cursul unei vieți… Până când vei atinge tu acel capăt, trăind în sărăcie și retragere, cei dragi, și mulți alți oameni, se vor stinge în lipsuri și nefericire.
Pilda noastră se încheie aici. Discipolul nostru a rămas un renegat, deși avea totuși sprijinul micului maestru, din compasiune.
De acum, începe dezabaterea de care spuneam la început.
Oare, nu e posibilă și o cale spirituală mai lungă, dar printre oameni, alături de ei, fiindu-le mereu de folos ? Nu e posibil ca, în loc să trăiești la limita existenței, parcurgând mai multe trepte spirituale o dată, așa cum au făcut-o sfinții și înțelepții,  să trăiești totuși decent, respectând legile cerești, și ajutându-i și pe ceilalți să trăiască decent ? Poate că, neamaiavând grija zilei de mâine, oamenii vor avea mai mult timp să se gândească la ceilalți, la iubire, la desăvârșire…. Poate că nu toți pot renunța dintr-o dată. Și dacă încercăm să îi forțăm, să îi urcăm cu hârzobul la cer, e posibil să obținem exact rezultatul invers.
Desigur, această cale poate fi o iluzie, poate că atracția materiei ar fi prea mare, poate că eventualii discipoli ar fi repede tentați să se moleșească. să se odihnească… Și totuși, e posibil ca acest pericol să fie preferabil unei pierderi totale a direcției, ca în cazul în care li se trage prea repede pământul de sub picioare, pentru a ajunge la cer.
Acestea sunt întrebările și răspunsurile relative ale unei ființe plină de păcate, care nu își face iluzii despre sine. Și, tocmai de aceea, ar vrea să audă și alte răspunsuri…

Responses

  1. Eu cred că există un program pentru fiecare dintre noi. Anumite lucruri nu le putem face, pentru că nu le avem inserate. La fel ca discipolul care nu putea câștiga. Nu știu ce anume trebuie învățat de aici. Că ar trebui schimbată calea? Că alta este menirea celui în cauză și trebuie s-o caute sau s-o observe?…Acceptarea și abandonarea în mâinile Domnului? Prin acțiune, desigur… Da, cred că acesta e lucrul cel mai bun. Să acceptăm prezentul, să profităm de orice ocazie de a face ceva, să fim mai puțin îndârjiți în calcularea viitorului, să credem că Domnul are grijă de fiecare, așa cum consideră. Atunci când nu putem ajuta pe cineva, înseamnă că acel cineva trebuie să aibă altă cale de a rezista, sau trebuie să trăiască ce i-a fost dat. Nu cred că e vorba de alegerea discipolului, ci de… destin. Dacă alta ar fi fost alegerea sa nu înseamnă că acea alegere ar fi fost mai bună pentru cei dragi. Atunci s-ar fi întâmplat alte lucruri care să ducă la respectarea programului. Adică, nu prea cred în alegeri. Cred că acestea sunt doar alte căi care ar duce tot la ceea ce e programat să se întâmple.

  2. Draga mea Lili, ai spus multe adevăruri ! Și, ai înțeles aceleași lucruri ca și mine din viața asta. Da, și eu cred că nu există prea multă libertate – doar mici variații pe care le putem avea într-un program prestabilit, dar care nu schimbă esența programului. Alegerile de acest fel, în ceea ce privește lucruri majore din viață, nici nu sunt, de fapt, alegeri, pentru că, așa cum ai spus tu, chiar dacă ele par să ducă pe căi diferite, în final sfârșesc tot pe calea prestabilită. E o luptă cu morile de vânt… Și, cine se încăpățânează să rămână don Quichote până la capăt, probabil că va sfârși ca el. Și totuși, simpatia și respectul meu rămân alături de don Quichote, care a îndrăznit să spere într-o lume mai bună, în ciuda evidențelor.

    Și în acest caz, dacă destinul nu poate fi schimbat nici măcar în cazuri disperate, eu nu văd nici o iubire universală în țesătura lucrurilor, ci doar un program-robot, care preferă ca hardul să nu fie schimbat, indiferent dacă micile componente se distrug. ”De rupi din codru-o rămurea, ce-i pasă codrului de ea ?” Glumesc, desigur, știu că lucrurile pot fi văzute și altfel, știu că, probabil, codrul speră că rămureaua va înțelege, și va accepta să se îndoaie, în loc să se rupă, dar asta depinde… Depinde de multe lucruri….

    Da, știu și că nu-i putem ajuta nici pe ceilalți dacă asta nu-i în destinul lor, și totuși, acest lucru doare, și mă gândesc că în acest caz, de ce ni se îngăduie să îi vedem chinuindu-se, fără să putem face nimic ?
    Și totuși se spune că rugăciunea poate schimba orice, chiar și destinul, dar desigur, numai dacă ne lăsăm cu totul în voia lui Hristos. Ceea ce iarăși, e ceva mai aproape de sfințenie, decât de viața unui om obișnuit. Se pare că singurii oameni care au scăpat cu totul de destin sunt sfinții, dar și ei au doar libertatea de a face voia lui Dumnezeu, adică de a se alinia Voinței universale, după cum spune Kant.

    Mulțumesc pentru înțelegerea profundă, și pentru grija ta față de sufletul meu, și mă bucur că exiști, și că te-am întâlnit ! Te îmbrățișez !

  3. Cred ca in spatele acestei povesti se afla un suflet care inca mai cauta drumul drept . A cui este povestea ? Este a noastra . Este drama umanitatii cazuta in atractia pamintului , in material .Ce este aurul ? Nimic . Insa toti si-l doresc .Iata ispita omului , dorinta . Au cazut protoparintii nostri din frumusete in negura din aceasta cauza . Si-au dorit sa treaca peste etapele desavarsirii ,sa nu mai stea la rand si au cules rodul inaintea timpului . Si uite cum omul si-a schimbat planul destinului prin alegerea sa ,ispita ,adica tot ce tine de egou. Si eu candva mi-am dorit sa ard repede surcele drumului meu si sa devin o initiata . Am trecut prin asa zisele scoli initiatice [destule ] care m-au ridicat la grade si mariri . M-au invatat multe insa la un moment dat m-am trezit[de aceea blogul meu se numeste Trezire Divina ] si mi-am zis : Stai ce faceti oamenilor ? Unde imi tarati sufletul ? Ma umpleti de falsa glorie , ma ajutati sa ating cerul insa mor incet ,incet ,pierd adevarul . Poate ceea ce scriu este pentru cineva sau nu este . Nu stiu, fiecare trebuie sa inteleaga singur drumul ,calea , adevarul si viata .Eu am stat mult in singuratate , eu cu mine insami si cu sufletul meu . [ mai stau si acum ] . Rad sau plang ,Dumnezeu stie ,nimeni altcineva . Pentru mine, raspunsul la toate suferinta umanitatii l-am gasit , intelegand cu o alta minte , in biblie , in geneza .Iar scapare [mantuirea , in Predica de pe Muntele Maslinilor . Ecleziastul spune ca ” toate lucrurile sunt intr-o necurmata framantare , asa cum nu se poate spune ” . Demonstratia suprema a suferintei transformata , alchimizata , este chiar viata , suferintele , neputintele de care s-a izbit omul Dumnezeu [ nu uita ca a avut ispite pana intr-acolo de a-si curma viata .satan l-a indemnat sa se arunce ca va fi scapat nu va muri ca este Dumnezeu ]si moartea suprema pe cruce ca martir . Dumnezeu om ,in suferinta omului ca experiment . Numai asa a putut intelege caderea omului si numai asa il putea ierta . Sacrificandu-se pe sine . Suferim pentru a ne smeri pentru a lasa la pamant mandria si a ne recunoaste limitele . Trebuie sa recunoastem iluzia materialului la fiecare pas , sa indepartam dorinta ca mod de viata si astfel sa iesim de sub dominatia mintii. Nivelele superioare se castiga doar prin munca iar munca implica suferinta , arderi . Intelepciunea soseste doar experimentand , trecand prin situatii limita . Cine este slab si sa nu fiu si eu slab ? Cine cade in pacat si eu sa nu ard ? Plangeti cu cei ce plang . Maestrii pe pamant sunt multi .Sunt si multi sfinti in ceruri . Insa unul singur si-a dat viata pentru om .Acela este Maestrul , Invatatorul lumii ,Dumnezeu si om , om si Dumnezeu :Iisus Hristos si atat , restul sunt discipoli .Iarta-ma insa omul trebuie sa atinga varfurile nu doar ramurile .
    ” Cuvatul lui Dum,nezeu s-a facut om pentru ca tu sa inveti de la om cum poate omul deveni dumnezeu ” Sf . Clement
    Suferinta este biletul spre ceruri .Iarta-ma Doamne ca sunt tare neputincioasa si nestiutoare incat mi-am dorit sa te ating in maretia Ta .
    Cu prietenie , Tinca V

  4. Dragă Tinca, cât de bine spui tu lucrurile ! Da, e posibil să fie povestea întregii umanități, sau măcar a unei părți din ea. Povestea celor care cad nu din dragoste pentru averi (pentru că averile nu sunt decât un mijloc), ci din dragoste pentru alte ființe ca și ei, pentru care ar face orice sacrificii. Știu că această dragoste prea mare înseamnă a pune o altă iubire, pământească, înaintea lui Dumnezeu, dar chiar și așa… Totul este o chestiune de etape, după cum spuneam, și ai punctat și tu. Nu putem cere acestor oameni dintr-o dată să renunțe cu totul la cei pe care îi iubesc, pentru a-L urma numai pe Dumnezeu. Poate cândva vor fi în stare, dar nu la comandă ! Și, poate că o înțelegere plină de iubire față de slăbiciunea lor ar face mai mult bine decât o pedeapsă aspră – care nu ajută nicidecum la creșterea iubirii acestora față de vreun maestru.

    Da, ai dreptate și că toți maeștrii pământești sunt doar discipoli. Singurul maestru adevărat este Hristos, dar și a-L urma pe El presupune a lăsa tot ceea ce este pământesc… ”Lăsați tot ce aveți și urmați Mie”: Și, iarăși, oamenii nu pot face acest lucru dintr-o dată. Exact de acest aspect era vorba în această pildă: de parcurgerea etapelor treptat, pe măsura slăbiciunii omului, și nu de arderea lor.

    Și eu am urmat câteva ”inițieri” înainte de a-mi găsi propria-mi cale, și eu am înțeles zădărnicia lor… De fapt, am fost ajutată să înțeleg, după ce am citit cu adevărat Biblia, înțelegând-o. Mi-a fost tare greu atucni să renunț la ”puteri”, dar am făcut-o, pentru că am înțeles că așa e drept.

    A fost o etapă îndepărtată în evoluția mea, acum am alte probe, poate mai grele. După cum spuneai, poate că doar prin suferință se ajunge la Dumnezeu, așa cum a făcut-o Hristos. Și sacrificiu, să te sacrifici pentru ceilalți. Asta o înțeleg foarte bine. Însă suferința, și sacrificiul, să fie cu folos pentru ei, altfel… Atunci când iubești cu adevărat alți oameni, aproape că nici ceea ce se întâmplă cu sufletul tău nu contează mai mult decât binele lor. E și asta o formă de sacrificiu…

    Știi, cred că înțeleg de ce majoritatea sfinților au plecat de tineri în pustie, sau la mânăstiri, sau chiar nu au avut familie. E mai ușor să urmezi calea sfințeniei atunci când nu te ai decât pe tine în grijă. Atunci, nu mai contează ce mănânci, cum trăiești de pe o zi pe alta, ești într-o continuă fericire. Îl am exemplu pe sfântul Serafim de Sarov.
    Însă pentru oamenii care trăiesc în lume, chiar dacă nu sunt ”din lume”, totul e mult mai greu, și cred că e absurd să le cerem aceleași probe precum celor din pustie.

    Mulțumesc pentru înțelegerea ta înțeleaptă, și mulțumesc că ai un suflet cald și deschis ! Te îmbrățișez și eu cu prietenie !

  5. Orice cale aleasa de un om este,ca vrea,ca nu vrea, o cale spirituala.Si nu este o iluzie,ci serpuieste prin iluzue.Caci viata pe pamant este o iluzie in care se ascunde Adevarul.Nicio cale nu e gresita.E nevoie si de cei din munti si din pustiu si de cei din targ.Nu exista Maestri mari sau mici doar Maestri adevarati si falsi maestri.Un Maestru adevarat nu isi doreste cat mai multi discipoli ,ci sa zamisleasca multi,cat mai multi Maestri.El ofera tot ce a primit si discipolii primesc cat poate fiecare.Calea spre unime si iluminare e foarte personala..Munca spirituala nu presupune lupta si renuntari fortate,ci atentie,rabdare si consecventa,pentru a intelege,nu numai cu mintea,acceptarea,iertarea,compasiunea si,in fine, IUBIREA,caci iubirea inteleasa se numeste intelepciune.Asta am invatat eu de la Maestrul meu si de pe Cale, de la oameni,ganduri,imprejurari,fapte si din meditatii,ba chiar si de la mine insumi, caci, pina la urma, in munca spirituala care e vietuirea,suntem deopotriva discipoli si maestri.Ma bucur sa va pot impartasi tot ce am primit,
    cu drag
    Gyuri Pascu

  6. Mulțumesc din suflet pentru împărtășire, d-le Pascu ! Tot ce ați spus este adevărat, o simt în interior. Și eu cred și simt că există mii de căi, și toate sunt bune, în felul lor. Și eu cred că toți maeștrii merită prețuiți, pentru că nu știm noi să apreciem cât de mari sunt, sau nu. De fapt, cel mai mare maestru poate fi un om modest, total necunoscut, care însă a ajuns să își unească iubirea cu înțelepciunea, așa cum frumos ați explicat. Și, un adevărat maestru ar avea din belșug iubire și înțelepciune, și și-ar dori să ajute la ridicarea altor maeștri. Nu ar avea nevoie să recurgă la pedepse aspre, pentru că discipolul ar ști imediat ce a greșit, numai privindu-l.

    Da, calea spre iluminare e foarte personală, și înseamnă, în primul rând, din ce în ce mai multă conștientizare, și din ce în ce mai multă iubire. Pentru unii, e posibil să fie nevoie și de renunțări, pentru că un discipol legat de materie nu poate ajunge prea departe. Însă, nu forțate !
    Pentru alții, e posibil chiar ca alte aspecte să fie mai importante decât renunțările și asceza, cum ar fi, de pildă, împărtășirea cu ceilalți, ajutorul, sacrificiul pentru ei.

    Cred că ați avut un maestru foarte bun (posibil, chiar unul interior), care v-a învățat multe lucruri. Și eu am învățat din multe locuri, chiar fără să îmi propun, și mai ales de la Cel din interiorul meu, pe care am ajuns să îl ascult mai mult decât pe cei din cărți.

    Mulțumesc, încă o dată, că mi-ați făcut bucuria împărtășirii, și că ne-ați dăruit aceste gânduri frumoase și înțelepte ! Numai lumină și dv. pe cale !

  7. Țin minte că am auzit undeva cum că Buddha însăși ar fi fost întrebat de soția lui după întoarcerea sa acasă dacă toate astea nu le-ar fi putut obține fără izolare, ci stând acasă cu familia, iar el a răspuns afirmativ. Da, se poate, chiar și în ziua de azi se poate să trăiești în mijlocul unei societăți orientate predominant către materialism și să fii în același timp pe o cale spirituală autentică… eu știu una și bună, că atunci când discipolul e pregătit apare și maestrul… rămâne doar să te poți ține de el atunci când îl găsești, nu ca cel din pildă🙂

  8. Florin, ai pus exact punctul pe i ! Căile spirituale sunt multe, chiar și în mijlocul lumii – deși, desigur, acestea sunt mai lungi decât cele ascetice pure. Adică, ne ia mai mult timp trecerea probelor, pentru că în lume avem și înlesniri ale traiului care ne pot face să ne moleșim. Și avem și alte îndatoriri, desigur, pentru că în lume nu ne putem ruga tot timpul (poate, doar în interior, după modelul isihast al rugăciunii neîncetate – dar la acesta prea puțini ajung.)

    Nu știam de acest aspect al vieții lui Buda, dar, așa liber în cuget cum era el, răspunsul i se potrivește. Și da, ai dreptate, când discipolul e pregătit, maestrul apare. Chiar dacă e doar unul interior… Dar va fi oricum un maestru care i se va impune, pe care el îl va simți adevărat, și îl va asculta.
    Mulțumesc de trecerea înțeleaptă, și mă bucur că ai hotărât să rupi tăcerea ! (Adică, să revii pe blog)

  9. ca si fiinte umane, in momentul creatiei ( nasterii ) ni s-au deschis o multime de oportunitati. A decide ca trebuie sa traim in pustiu urmand calea Domnului doar pentru ca suntem prea slabi sa o facem in societate, inseamna a renega o parte a darului dat.

    Eu unul stiu ca sunt destul de puternic pentru a nu ceda in nici o directie : nu imi voi pierde nici credinta si nu imi voi pierde nici dorul de socializare ( care poate e atat de mare la mine pentru ca am fost privat de el o mare parte din viata, si chiar e lucrul la care trebuie sa lucrez enorm inca ). Mai mult, incerc sa fiu un exemplu pentru apropiati, ca se poate sa fi echilibrat si “diferit” de majoritatea lumii care e innebunita la propriu dupa bani si placeri efemere.

    • Centrefold, cred că tu ești un exemplu al căii spirituale în mijlocul lumii – de fapt, al noului model de cale spirituală, pe care ni-l oferă viața în societatea contemporană.
      Căile ascetice pure sunt și ele bune, sunt minunate, dar pentru cei care au această chemare, și mai mult, pentru cei cărora li se crează condiții pentru a-și urma chemarea. Pentru că îți poți dori în interiorul tău să fugi de lume, dar nu poți face asta oricum, lăsând în urmă oameni dragi îndurerați și nedumeriți (apropos de asta, îmi amintesc spusele unui duhovnic adresate unui tânăr ce voia să se călugărească: ”Nu poți să te călugărești peste lacrimile mamei tale”), și chiar datorii lumești. Calea ascetică este doar pentru timpul când suntem cu totul pregătiți, și cu datoriile plătite.

      Dar, chiar și în lume, există mai multe feluri de căi; de fapt, cred că este câte o cale pentru fiecare. De exemplu, tu spui că ești sociabil, că ai chiar un dor de a întâlni oameni, și acesta e un lucru foarte bun, pentru că așa îi poți ajuta pe mai mulți, fie și cu un cuvânt.
      Eu mărturisesc că nu sunt așa de sociabilă, și n-am fost niciodată. Nu înseamnă că nu ies în lume, că nu întâlnesc oameni (mai ales că am și o meserie care implică lucrul cu oamenii), dar nu îmi doresc lucrul acesta cu adevărat, sau nu tot timpul. Dimpotrivă, pentru mine retragerea și singurătatea sunt lucrurile după care tânjesc.

      Oricum, și orice cale am adopta, important este să facem totul cu iubire, și cu gândul la ceilalți. Și să nu ne culpabilizăm că nu avem o cale la fel de vădit spirituală precum sfinții de demult. Poate că, în zilele noastre, altele sunt cerințele…

      Mulțumesc pentru deschidere, și îți doresc să ajungi departe pe calea ta ! Cât de departe posibil…

  10. Abandonarea totală în mâinile Marelui Olar înseamnă ca eu, omul, să am ancore puternice în realitatea de fiecare moment. Picioarele pe pământ și mâinile îndreptate spre Cer. Numai El știe ce-i trebuie fiecăruia și îl pune în situații de viață potrivite îmbunătățirii… unul va primi o peșteră, altul o mănăstire, altul o închisoare, altul o viață simplă printre semeni. Numitorul comun al tuturor este Iubirea. Nimeni nu este lăsat pe dinafară… este adevărat că de nu vrei, vei funcționa pe luminile de avarie, însă șanse de salvare sunt date până în ultima clipă. Orice experiență de viață, chiar și cea de tipul maestru-discipol va avea rolul ei în economia libertății de a-ți trăi viața așa cum te îndrumă Dumnezeu. Îndrumarea generală este să ne întărim unii pe alții, să fim împreună în iubire între noi și ca bază a tuturor formelor intrate în existență, iubirea față de Cel care este… noi suntem doar extensii ale Lui… ceri ghidare de la EL? vei primi răspunsul… nu ceri, mai ai multe de experimentat poate mai puțin blând. Acestea sunt gândurile mele pe scurt. Până să depășești inclusiv părerile personale despre viață, trecând dincolo de ele în marea Tăcere, este mai mult decât necesar să experimentezi personalitatea cu zbaterile ei cu tot! Mulțumesc !

  11. Mulțumesc și eu, Ralu ! Simt că ești un suflet deosebit, care a trecut prin multe, și care a învățat în mod practic ceea ce spune. Și eu fac parte din această categorie – a celor care mai întâi practică, și apoi vorbesc – și de aceea mă bucur să întâlnesc suflete înfrățite.

    Da, până a ajunge la răspunsurile oferite de Marea Tăcere, e necesar să aflăm întâi răspunsurile mai simple, și mai la îndemână, oferite de viața însăși, prin intermediul personalității noastre. Apoi, cu timpul, aceste răspunsuri se vor decanta, vom învăța să alegem numai esența. Și la un moment dat, vom simți că… pur și simplu știm de ce se întâmplă lucrurile, sau măcar, vom simți ce se întâmplă. fără să ne spună nimeni, afară de Sinele nostru.

    Unii ajung la Tăcere prin meditație, alții prin rugăciune, alții poate… pur și simplu, prin viața pe care o duc – o viață pentru ceilalți, și prin înclinarea lor constantă spre lucrurile profunde și adevărate. Poate că nu simțim când ajungem la Tăcere, poate că în acel moment ni se pare firesc… să înțelegem totul fără să ni se spună. În schimb, simțim când ieșim din Tăcere, pentru că atunci iarăși încep să apară întrebările și nedumeririle chinuitoare.

    Încă o dată, mulțumesc pentru împărtășirea caldă ! Și, să ne dai și nouă din Tăcerea ta, când vom avea nevoie !

  12. multumesc pentru ganduri childagain. Si tu esti un exemplu pentru mine.De a analiza si diseca fiecare gand “nou” care imi vine, pentru a ma asigura ca pronuntarea mea asupra lui e cat mai corecta. Iar de fiecare data cand intru aici ma re-echilibrez … cumva

  13. Mă bucur că am acest efect asupra ta, centrefold, pentru că și gândurile tale mă echilibrează, cumva. Dar, pe de altă parte, intenția mea nu a fost aceea de a te pune să diseci fiecare gând🙂, ci doar de a te îndemna să gândești liber și neîngrădit. Chiar dacă exprimarea nu ar fi cea mai corectă…🙂
    Numai bine, și zbor lin !


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

ankalavinia

...din inima, cu suflet

drumuldinmine

Salut frumusețea din tine și în tăcere îți iubesc întunericul, OM.

Bio Vivo Terapii

Vindecarea este modul de comunicare al Spiritului!

biovivoblog

Bio este viata

Haide la ţară!

Viaţa unui orăşean la ţară. Ieşirea din sistem!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Port cuvântul, că-i sunt omul, care-i duce-un rost, ca pomul: Nu-i pe lume armonie mai înaltă și mai vie, ca frumoasa POEZIE! Maria BOTNARU

nou despre nou

pace si lumina - pastrati rodul vietii

Zully's Words

Citește și mergi mai departe

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru V. Dan

Proza . Fantasy . Poezie . Eseu

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Safiriu e sufletul meu, călător impregnat cu tainice lumi, amuş un catarg cu peri mătăsoşi, mânezi o crisalidă de cerneală.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută

naomikko

Have a great journey.

innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

%d bloggers like this: