Posted by: childagain | November 21, 2013

Ce avem voie să facem cu lumea care ni s-a dat ?

Întrebarea aceasta mi-am pus-o demult, deși probabil nu la modul conștient. Mă întrebam, de exemplu, care este gradul nostru de libertate, și în ce măsură ne putem influența destinul – ceea ce ar constitui o variantă a acestei întrebări. Sau, în ce măsură putem ”coborâ în materie” – adică, trăi în felul lumii, fără să ne abandonăm idealul spiritual.  Bine, acum ”a trăi în felul lumii” nu trebuie înțeles în sensul de a trăi fără scop,  sau a trăi doar pentru plăcerea noastră, sau a ne destrăbăla și a face toate lucrurile inutile pe care le fac oamenii ”lumești”. Eu voiam să spun prin asta doar ”a avea o meserie din lume, a participa la activitățile sociale inevitabile, și de ce nu, a câștiga mai mulți bani pentru a ne asigura necesitățile.”
Dar, după o reflecție profundă, toate aceste variante ale întrebării s-au redus la una singură, și anume cea din titlu. De fapt, nici ea nu e chiar completă, pentru că la modul ideal, ar suna cam așa: „ce avem voie să facem cu lumea care ni s-a dat fără a ne atașa prea mult de ea, și fără a ne trăda idealul spiritual?”
Cu alte cuvinte, dacă ar fi să urmăm strict idealul evanghelic, lumea este privită doar drept ”capcana” sau ”ispita”, sau mai rău, ”dușmanul” nostru. ”Cine este prieten cu lumea, nu poate fi prieten cu Dumnezeu.” ”Tot ce este din lume, adică pofta trupului și pofta ochilor, lumesc este.” ”Nu râvniți cele ale lumii”.
Bun, până aici am înțeles ! Lumea ar fi doar un fel de loc al răului, care trebuie ocolit cu orice preț. Dar… un mic ”dar” ne spune că… totuși, acesta este locul în care am fost lăsați, și altul nu avem. Ce să facem atunci, să îl urâm cu tot dinadinsul ? Să scuipăm pe lume de când ne naștem și până murim ? Sau, idealul ar fi, probabil, să ”plecăm din lume”, adică, să alegem pustnicia. ”Lăsați tot ce aveți și urmați Mie.”
Dacă ar fi să urmăm la modul absolut acest deziderat, atunci societatea noastră ar arăta cu totul altfel. Ar fi o societate foarte elevată, de pustnici și anahoreți, care nu au grija zilei de mâine, trăiesc doar de pe o zi pe alta, ca păsările cerului, și singura lor ocupație este rugăciunea. Sau, putem avea și alte ocupații, putem munci și crea, dar fără să pretindem nici o plată, doar din bucuria dăruirii, și conform necesităților celorlalți.
Acesta este idealul, și mărturisesc că mie chiar mi-ar plăcea o asemenea societate, pentru că ar fi croită după structura mea. Dar… iarăși intervine un ”dar” ! Se vede bine că societatea actuală este cu totul departe de acest ideal. Cu totul departe… Aici, banul dictează, și dacă nu ai banii necesari supraviețuirii, nimic nu te salvează, nici măcar talentul. (Dacă ne gândim câți mari artiști, chiar genii, au trăit și murit în mizerie.) Și atunci, dacă nouă ni s-a dat să ne naștem într-o asemenea societate, adică, am fost trimiși aici la întrupare, ce putem face ? Să ne rupem de lume toți cei care simțim asta, să lăsăm până și puținul pe care îl avem, și să trăim ca niște paraziți fără grijă, pentru că Dumnezeu, nu-i așa, ne hrănește ? (Cât despre partea cu hrănitul, și aici am mari rezerve. Partea cu ”a lăsa lumea” poate că iese, dar cea cu hrănitul de către Dumnezeu, fără nici un efort din partea noastră, cam scârțâie întotdeauna.) Sau, dacă mai avem și familii în grijă, la modul ideal ar trebui să plecăm cu toții din lume, și să trăim ca păsările cerului, și Dumnezeu ne va hrăni pe toți cei cărora ni se năzare să o luăm pe câmpii.
Bine-bine, să zicem că, la modul teoretic, am face asta. Dar atunci, cum ar rămâne cu celelalte porunci evanghelice: ”Îmbrăcați pe cel gol, hrăniți pe cel flămând, cercetați pe cei bolnavi și din închisori” ? Cu ce să îi hrănim și să îi îmbrăcăm, dacă nici noi n-avem ? Pe de altă parte, nu avem voie să ne închidem inima față de fratele nostru în suferință, nici să nu-i dăm cele necesare. Dar nouă, dacă nu avem, cine ne dă mai întâi, ca să îi putem ajuta pe ceilalți ? Desigur, răspunsul cel mai la îndemână ar fi ”Dumnezeu”, dar practica ne arată, de multe ori, că El e cam ”lipsă la apel” în asemenea cazuri. Tot de la noi se așteaptă marea cu sarea…
Deci, făcând o sumă a celor discutate, am putea ajunge la concluzia că, pentru a îndeplini cele mai importante porunci evanghelice, ar trebui să avem și noi ceva, iar lucrul acesta nu se poate face plecând din lume. Ci tocmai trăind cu ea și pentru ea, urmând regulile ei pentru a avea cele necesare. Și, ajutându-i pe cei din lume așa cum au ei nevoie, și nu doar cu predici goale despre iubirea absolută și lumea de dincolo, care va fi așa de minunată, că nici măcar nu merită să te mai gândești la cea de aici.
Apropos de a ajuta această lume, tocmai aici voiam să ajung ! Care este, de fapt, proporția în care putem să o ajutăm, fără să ne ”confundăm” cu ea ? De exemplu, atunci când vedem în lume nedreptăți evidente, politice sau sociale. Urmând strict sfaturile evanghelice, ar trebui să nu facem absolut nimic, ci doar să ne rugăm. Să ne răbdăm cu liniște ”stăpânii nedrepți”, pentru a avea o cunună în ceruri. Ba, chiar să ne bucurăm de nedreptăți, pentru că ele ne ajută sufletul să progreseze.
Să zicem că ar fi aici o oarecare logică, dacă ar fi vorba numai de noi-inșine. Dar, cum stau lucrurile atunci când vedem nedreptăți la adresa unor mari mase de oameni, sau chiar a celor mai dragi oameni ai noștri ? Oare, nu ar fi normal să încercăm să schimbăm puțin lucrurile – nu prin violență, desigur, dar cu logică și înțelepciune ? În acest caz, dacă dreptatea este mereu înfrântă, atunci  ce sens mai are ea, ca noțiune ? Sau, nu se spune oare că Dumenzeu e și Dreptate ?
Dar din păcate. în majoritatea cazurilor, nedreptățile nu pot fi schimbate numai prin cuvinte și înțelepciune. Cei răi nu cedează aproape niciodată fără luptă. Și atunci, ar trebui să ne lăsăm mai curând să murim îngropați în mizerie, noi și cei dragi ai noștri, decât să încercăm să schimbăm ceva ? Urmând strict acest raționament, se ajunge la faptul că nici o revoluție nu e justificată, ci dimpotrivă, toate tiraniile și ”stăpâniile nedrepte” sunt lăsate de Dumnezeu. Dacă ne gândim puțin la istorie, ar reieși că Hitler și atrocitățile din lagăre au fost cu voia Lui, și Aliații nu ar fi trebuit să facă absolut nimic. (De fapt, de multe ori m-am întrebat, unde era El oare, atunci când se produceau aceste atrocități ? Și, chiar la adresa copiilor ? Sau, în timpul multor alte aberații alte istoriei, cum ar fi cruciadele, Inchiziția, sau masacrele religioase între diferitele confesiuni creștine. )
Dar, lăsând politicul la o parte, și spunând că nu suntem noi cei mai în măsură să judecăm, să ne întoarcem spre problemele strict sociale, spre viața noastră de zi cu zi. Atunci când oamenii mor de foame, oare nu au dreptul să încerce să facă ceva, pentru a trăi mai bine ? Sau, atunci când sunt îngropați în datorii către stat.
Probabil că nu, dacă urmăm iarăși în literă Evanghelia, pentru că ”fiecare trebuie să fie chemat în starea în care a fost găsit.” Dacă ești sărac lipit, nu trebuie să încerci să trăiești mai bine, altfel păcătuiești. Dacă ești bogat, atunci… ei, aici sunt mai multe interpretări ! Între ”lăsați totul și urmați Mie” și ”Îmbrăcați pe cei goi”, e loc de multe variante.  Oricum, ideea este că nu trebuie să încercăm să trăim mai bine în această lume, altfel înseamnă că ”ne lipim de ea”.
Dar oare, nu contează și scopul pentru care vrem să trăim mai bine ? Nu contează că, pentru a ne ajuta în primul rând pe noi-înșine, și apoi pe mulți alții, conform poruncii evanghelice, a trăi mai bine este un prim pas ? Și, nu contează nici dacă suntem sau nu  atașați de ”traiul bun”, sau pentru noi e doar un mijloc ? Așa se spunea, că tot ceea ce contează este să nu fim atașați în interior. Și totuși, e doar o vorbă goală… Se pare că la modul practic Dumnezeu preferă discutabila poveste a lui Iov ca model de devenire.
Spun ”discutabilă”, pentru că ea retează din start libertatea de alegere, apoi, nu explică nimic, Iov de la sfârșit rămânănd la fel de în ceață ca la început. Și, nu în cele din urmă, pare să considere că oferirea unor noi bunuri, și a unei noi familii celui care a suferit pe nedrept, compensează perfect ceea ce el a pierdut. De parcă oamenii sunt un kilogram de cartofi, pe care poți să îl înlocuiești oricând cu un alt kilogram de cartofi, și păgubitul va sări în sus de fericire. Nu se știe cine a scris această poveste, dar Divinitatea care reiese de acolo  apare cam simpluță și megalomană. (Vaai, ce blasfemie ! Mii de scuze, eu zic doar părerea pe care mi-o face acest text, și orice om cu oarecare inteligență și bun-simț ar gândi cam la fel, dacă ar îndrăzni.)
Se mai spune și că lipsurile ne îndepărtează de lume, și ne apropie de Dumnezeu. Adică, ne fac să urâm lumea. Mda, poate că prima parte este adevărată; în mod sigur, lipsurile ne pot face să urâm viața, și să ne dorim să nu ne fi născut – ca în cazul lui Iov. Dar, partea a doua nu e mai deloc adevărată… De ce l-ar iubi mai mult pe Dumnezeu un om care nu are nimic, și duce o viață de câine ? Pentru că l-a ajutat să nu aibă nimic, deși muncește ca o  vită de povară ? Pentru că l-a ajutat să urască lumea, fără să îi dea nimic în schimb ? În mod clar, logica aceasta este strâmbă, și e mult mai în natura umană ca, atunci când un om ajunge să urască lumea, să urască totul de-a valma. Și, să nu îl intereseze deloc o minunată viață de apoi în schimbul mizeriei de aici. Dacă ceea ce vede e o mizerie, de ce ar crede el în ceea ce nu vede ? Sau, dacă pe el îl interesează acum o bucată de pâine, pentru că e mort de foame, de ce ar sări în sus  de fericire la promisiunea unei minunate abundențe cândva… undeva… Dincolo ?
Iată doar câteva reflecții pe marginea capacității noastre, și a îngăduinței cerești, de a schimba lumea.  Poate par cam pesimiste, dar din păcate, lumea în care trăim nu îmi poate crea impresii optimiste. Și, pe măsură ce trec anii, toate iluziile tinereții se dovedesc exact asta… simple iluzii. Ca o poleială pe un decor de teatru, care se duce cu timpul. Desigur că regret inocența de atunci, dar… poate că era doar o minunată auto-înșelare vremea când credeam că totul e simplu, în alb și negru, și dacă îl iubești pe Dumnezeu, totul se rezolvă.
Cu iubire sau fără, nu se rezolvă absolut nimic, asta pot  să o spun acum cu siguranță ! Pentru că El a hotărât, probabil, să nu mai intervină în lumea noastră fizică, nici măcar cu un deget. Mai bine să ne lase să ne spargem singuri capetele cu problemele noastre de supraviețuire (e mai simplu așa)  și în același timp, să ne străduim să urmăm poruncile evanghelice, și să fim desăvârșiți. Dacă nu reușim ambele ”targeturi”, atâta pagubă ! Și așa suntem păcătoși, și din start meniți păcatului, după cum spune Biblia.
Mă opresc aici, pentru că am spus deja destule. Iarăși, scuze credincioșilor pentru că le stric imaginea despre Divinitate. Dar, am ajuns într-un punct în care nici o imagine nu mai contează pentru mine. Tocmai pentru că au contat prea mult cândva, și s-au dovedit niște iluzii, niște Fata Morgana. Vă doresc tututor să nu ajungeți în acest punct. Să vă mai păstrați încă inocența…
Și, să aveți o  viață bună până când ne vom regăsi ! Dacă ne vom regăsi..

 

 

P.S. Între timp, iată o idee interesantă descoperită într-un articol, referitoare la conceptele de ”realitate/iluzie” aplicabile lumii în care trăim:

http://www.descopera.ro/stiinta/11715946-realitate-sau-iluzie-gen-matrix-cum-aflam-daca-traim-intr-o-simulare

Chiar dacă nu suntem de acord cu ea, este bine să o luăm în considerare măcar ca ipoteză. Și, chiar dacă care suntem, sau nu, de acord, cel mai important lucru este să ne punem cele două întrebări din finalul articolului: ”Chiar vrem să știm acel adevăr? Și, dacă îl aflăm, ce facem ?”

Eu pot vorbi doar în numele meu, și în acest sens aș spune că aș trăi ca și până acum, făcând tot ceea ce fac în mod obișnuit, și păstrând același ideal de a trăi pentru ceilalți. Realitate sau iluzie, aceasta e lumea care ni s-a dat, și oamenii rămân tot oameni.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

ankalavinia

...din inima, cu suflet

drumuldinmine

Salut frumusețea din tine și în tăcere îți iubesc întunericul, OM.

Bio Vivo Terapii

Vindecarea este modul de comunicare al Spiritului!

biovivoblog

Bio este viata

Haide la ţară!

Viaţa unui orăşean la ţară. Ieşirea din sistem!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Port cuvântul, că-i sunt omul, care-i duce-un rost, ca pomul: Nu-i pe lume armonie mai înaltă și mai vie, ca frumoasa POEZIE! Maria BOTNARU

nou despre nou

pace si lumina - pastrati rodul vietii

Zully's Words

Citește și mergi mai departe

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

my virtual playground

I'm a global citizen and I live what I love... being here is also being away from elsewhere…:-)

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru V. Dan

Proza . Fantasy . Poezie . Eseu

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Safiriu e sufletul meu, călător impregnat cu tainice lumi, amuş un catarg cu peri mătăsoşi, mânezi o crisalidă de cerneală.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută

naomikko

Have a great journey.

innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

%d bloggers like this: