Posted by: childagain | December 7, 2013

Doar câteva întrebări fără răspuns

Există, pe lumea asta, întrebări care nu își găsesc răspunsul. Și poate nu și-l vor găsi niciodată în această viață. Desigur, se zice că, pentru a avea răspunsul cel bun, trebuie ca mai întâi să pui întrebarea potrivită. Și totuși, chiar și cele mai clare întrebări, referitoare la lucruri pe care și un copil le-ar putea înțelege, uneori nu capătă răspuns.
Cum ar fi, de pildă, aceea referitoare la cum s-ar putea aștepta cineva –  un maestru bunăoară – ca omul  să evolueze, să își înalțe spiritul, să tindă mereu la lucruri de dincolo de această lume, când nu are asigurate necesitățile de bază ? Atunci când ziua de mâine e o nebuloasă, ca un mers pe o punte îngustă deasupra unei prăpăstii acoperite de ceață, cum ne-ar putea cere cineva să ne punem grijile „mărunte” în pom, și să ne gândim la muult mai importanta temă a mântuirii sufletului ?
Desigur, ni se cere să avem credință, dar iarăși, cum s-ar putea aștepta cineva, un Învățător sau un maestru, ca noi, ființe mărunte, slabe și pline de păcate, să ne menținem credința. atunci când ea ne este dată mereu de rușine ? Credința are și ea niște condiții, și după etapa încrederii oarbe, ar trebui să urmeze cea a îndreptățirii acestei încrederi, să apară minunile acelea de care vorbesc cărțile, exact în momentul nevoii omului. Și totuși, atunci când aceste minuni nu apar defel, ba chiar, nici măcar lucrurile pozitive obișnuite ale vieții nu se întâmplă, ce pretenții mai poate avea cineva de la credința noastră ?
Știu, ar mai exista o obiecție care ni s-ar putea aduce. Minunile nu se întâmplă pentru că noi nu îl iubim îndeajuns pe Dumnezeu. Trebuie să avem pentru El o iubire fierbinte, pentru ca ajutorul de Sus să catadicsească să coboare. Dar, în toată ecuația asta, se uită faptul că noi suntem cei imperfecți, noi suntem cei care nu știm să iubim, și nu trebuie să se ceară prea multe de la noi.  Și mai mult, atunci când în loc de pâine ni se dau pietre, sau ne izbim numai de uși închise, ce logică întortocheată ne poate cere să iubim așa, deodată, cu o iubire fierbinte, ceva ce nu vrea să știe de noi, în speranța plângăreață că vom primi vreodată ceea ce avem nevoie ?
Care psiholog, fie și dintre cei mai mediocri, ar putea postula că psihicul omului funcționează așa ? Să nu se uite că vorbim de iubire, de acel sentiment absolut, și nu de un fake alcătuit din supunere și frică, ba chiar și oarecare deznădejde, pe care credincioșii îl botează cu numele de iubire atunci când sunt într-o mare nevoie.
Deci, revin, ce maestru, sau ce Dumnezeu atotînțelept, ar putea pretinde iubire omului în condițiile acestea ? Și, la sfârșit să îl învinuiască tot pe el că nu Îl iubește, și să îl sortească focurilor iadului. Oricum, se pare că Divinitatea – cel puțin așa cum reiese din imaginile moștenite – are incredibil de variate moduri de a-l face pe om să se simtă vinovat, și nedemn de orice bine. Și, incredibil de variate moduri de a pedepsi aceste multiple vini, și această lipsă de iubire.
Dar să ne gândim așa, cu o minte de om simplu, nici pe departe atotînțeleaptă: ce ar fi dacă acest Dumnezeu atotiubitor (precum se zice) și-ar arăta El primul iubirea față de noi ? Ce-ar fi dacă ar lăsa să apară câte o mică minune chiar și pentru necredincioși, sau pentru cei care și-au pierdut credința ? Ce-ar fi dacă ar arăta El primul că Îi pasă,  și că ne-a iubit dintotdeauna, și abia apoi să ne ceară și nouă  iubire ?
Așa se spune doar, că ființele superioare trebuie să iasă în întâmpinarea celor inferioare. Chiar și nouă, ființe mărunte și pline de păcate, Scriptura ne cere să îl iertăm pe păcătos indiferent de reacția lui, și să ne iubim până și dușmanii. Și atunci, o întrebare simplă care se pune este: de ce oare Divinitatea, așa cum reiese indirect din mersul lumii noastre (acel Dumnezeu din lume, sau Shekina ebraică), nu ne iartă, global sau individual, și nu ne arată prin fapte iubirea pe care ne-o poartă, asigurându-ne tuturor o viață care să merite trăită ? Și, prin ”viață care să merite trăită” înțeleg tot ceea ce omul are nevoie, material sau spiritual.
Nu e de-ajuns să ne copleșească cu trăiri sublime și cuvinte minunate, ci, așa cum spune Epistola Sf. Apostol Iacov, „credința fără fapte moartă este.” Căci ”dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele/Și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeți în pace ! Încălziți-vă și vă săturați ! dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul ?” (Iacov 2.15-16)
Și, iarăși revin, dacă acest îndemn este pentru păcătoșii de noi, cum de El-însuși nu îl urmează ? Măcar așa, ca să ne dea un exemplu… Iată încă una dintre întrebările simple, și fără de răspuns ! Căci, văzând atâta suferință și mizerie în lume, și așa de puține răspunsuri la rugăciuni – mai ales la cele privitoare le nevoi concrete – este clar că El nu îl urmează.
Știu, marea replică ce s-ar putea aduce aici este că Hristos-Dumnezeu ne-a arătat prin fapte iubirea, în urmă- cu 2000 de ani. Dar, din păcate, noi trăim acum, și în condițiile actuale. Iubirea de atunci nu prea mai are efect acum… Chiar și după rugăciune, efectul este puțin și inconsistent. Din vina noastră, desigur, a păcatelor noastre ! Dar, atunci când ne-a creat, El știa că suntem predispuși păcatului. Știa, probabil, și cum vom cădea… Și atunci, de ce să se mire că am devenit ceea ce El oricum prevăzuse ? Și, să ne lase în mizerie pentru că am devenit așa ?
Iată deci, doar câteva întrebări dureroase pe care mi le pun de ceva vreme, și care probabil nu-și vor afla răspunsul în timpul acestei vieți. Am uitat să adaug la ele pe cea privitoare la libertatea noastră de alegere. În ce grad există deci această libertate, în condițiile în care destinul nostru ne limitează drastic alegerile ? Adică, noi putem să alegem ”n” variante, dar dacă în ”scenariul” nostru se află doar două, sau chiar doar una singură, atunci libertatea noastră e chiar o vorbă goală – bună doar pentru a ne îndulci sufletul cu basme în nopțile târzii.
Mă opresc aici, pentru că nu vreau să devin excesivă, și vă las să reflectați puțin la cele spuse. Aceste rânduri nu vor oricum să inducă deznădejde sau pesimism, ci doar caută acele răspunsuri de care v-am spus.
Știu, o altă obiecție care li s-ar putea aduce este aceea că, oricât ar părea de logice, aceste întrebări reflectă doar logica omenească, și noi nu știm care este cea divină. Cu alte cuvinte, nu avem înțelepciunea de Sus, pentru a vedea dincolo de ”sistem” – adică de rațiunile acestei lumi fizice. Dar poate că, uneori mai vedem… doar uneori… și totuși, nu ne convine ceea ce vedem, și nu vrem să acceptăm consecințele acelei logici ”pe dos” față de cea umană, în viețile noastre. E vorba de alegeri, așa cum am spus, și de libertatea noastră. Poate că noi voim o altă cale pentru noi, și chiar pentru umanitate. O cale care să treacă prin țărână și să o înnobileze, să o transforme treptat, și nu una care să nege țărâna, să o urască chiar, și să viseze doar la împărății celeste invizibile. Poate că este o cale mai potrivită nouă, celor de azi… În același timp, poate că este o cale ce implică o iubire prea mare a țărânii, și de aceea Cei de Sus ezită să dea acordul. E o cale care, dacă nu se bagă bine de seamă, poate rămâne în țărână, fără să ajungă mai sus.
Dar, chiar și așa, mintea mea de om simplu spune că, pe această cale ar putea salvați mai mulți decât pe calea celestă a spinilor și mărăcinilor permanenți, care să ne ducă direct la ceruri. Prea puțini ar ajunge direct la ceruri, asta-i o observație umană simplă ! Nu-ți trebuie prea mare înțelepciune ca să înțelegi că nu toți au stofă de martiri. Și poate că, pentru unii, spinii și mărăcinii neînțeleși ar fi doar un prilej de a urî cerurile. În loc să se salveze suflete, mai mult s-ar pierde. Ceea ce s-a și întâmplat, de sute de ani… Pe de altă parte, sfinții care s-au format pe calea cea veche se numără pe degete. Și desigur, ei au avut ajutorul permanent al harului, al unui har puternic și evident. Acele minuni de care spuneam, și care astăzi ne sunt refuzate.
Și atunci, dacă astăzi nu se mai dă har decât cu ”lingurița” (și ca urmare a decăderii noastre, desigur), cum să se mai poată urma calea cea veche, a renunțării permanente ? Și respectiv, de ce să nu se găsească o cale mai adecvată, prin rezolvarea problemelor concrete ale umanității, și care să conducă din nou la iubire și credință ?
Spuneam mai sus că pun capăt deci acestor întrebări prostești (prostești, pentru că au ieșit dintr-o minte de om presupus fără har), și las toată lumea să reflecteze. Deși, reflecțiile noastre nu schimbă prea mare lucru.. dar măcar, să ne facem datoria de ”trestie gânditoare”, după cum spune Pascal. Să arătăm că ”știm avantajul pe care Universul îl are asupra noastră” – tot după spusele acestui filosof – dar ”să ne arătăm mai nobili decât el” (nu eu am zis-o, ci tot Pascal.) Deși, asta pare un orgoliu pueril, și o nebunie, în concepția uzuală. Și totuși, mie îmi place cum sună…🙂
Iată în încheiere, întreaga frază a lui Pascal, care descrie atât de bine noblețea omului, în micimea și slăbiciunea lui:
Omul nu e decât o trestie a naturii, dar e o trestie gânditoare. Nu e necesar ca tot universul să se coalizeze împotriva lui; e de-ajuns o boare, sau o picătură de apă ca să-l omoare. Dar omul e oricum mai nobil decât ceea ce îl omoară, pentru că știe că moare, și știe și avantajul pe care universul îl are asupra lui, pe când Universul nu știe asta.”
(Ba, știe prea bine, am adăuga noi acum. Și totuși, omul rămâne mai nobil, pentru că își acceptă limitele și neputința, ba chiar, luptă până la capăt cu slabele lui puteri. Ceea ce universul atotputernic obține într-o clipă, și fără efort, îi poate lua unui om o viață, și multă suferință.)
Ca o concluzie, mișcătoare și emoționantă îmi pare mie nu lupta celor atotputernici, ci a celor slabi care nu renunță.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

ankalavinia

...din inima, cu suflet

drumuldinmine

Salut frumusețea din tine și în tăcere îți iubesc întunericul, OM.

Bio Vivo Terapii

Vindecarea este modul de comunicare al Spiritului!

biovivoblog

Bio este viata

Haide la ţară!

Viaţa unui orăşean la ţară. Ieşirea din sistem!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Port cuvântul, că-i sunt omul, care-i duce-un rost, ca pomul: Nu-i pe lume armonie mai înaltă și mai vie, ca frumoasa POEZIE! Maria BOTNARU

nou despre nou

pace si lumina - pastrati rodul vietii

Zully's Words

Citește și mergi mai departe

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

my virtual playground

I'm a global citizen and I live what I love... being here is also being away from elsewhere…:-)

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru V. Dan

Proza . Fantasy . Poezie . Eseu

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Safiriu e sufletul meu, călător impregnat cu tainice lumi, amuş un catarg cu peri mătăsoşi, mânezi o crisalidă de cerneală.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută

naomikko

Have a great journey.

innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

%d bloggers like this: