Posted by: childagain | March 8, 2015

Despre acomodarea cu semenii noștri, sau în ce măsură ne putem schimba pentru a interacționa cu ceilalți

După cum ziceam undeva, e bine să vorbesc acum despre această temă – cât timp am ideile proaspete ! Și, ceva îmi zice că e o temă bună de abordat pentru toată lumea, pentru că toți ne-am izbit cândva de problemele acomodării cu ceilalți. Fie că e vorba de familia de bază (dar acolo acomodarea se face de la vârste fragede, încât peste câțiva ani se crează deja o simbioză), de prieteni, colegi, șefi (oho, câtă acomodare e necesară aici, și câtă răbdare !), sau desigur, de relații de cuplu.
Desigur, pe ansamblul relațiilor de acomodare, cele mai multe dureri și conflicte le aduc ultimele pomenite. De aceea le voi lua drept prototip, deși, după cum am spus, ele nu sunt singurele, și uneori, nici cele mai importante relații din viața noastră ce necesită acomodare reciprocă. Dar fenomenele psihologice ce se petrec acolo pot fi cuușurință ”translate” și în alte relații de acomodare.
Ce se întâmplă, deci, atunci când doi oameni simt că au afinități reciproce, și ar voi să construiască o relație durabilă ? Desigur, după momentul inițial de încântare: ”Ești cel/cea mai grozav/ă!” ”Ești visul meu!”, etc; vine… o relativă trezire !🙂 Adică, cei doi încă mai cred că pot construi ceva, dar realizează că visul nu e chiar atât de… sau măcar, că e perfectibil ! Se izbesc, adică, de persoana reală a celuilalt, care până atunci fusese ascunsă de vălul proiecțiilor personale. Poate ar fi trebuit să spun deci, mai întâi, că prima etapă- de totală încântare – este cea în care cei doi își proiectează reciproc unul asupra celuilalt imaginile partenerului/partenerei ideale ce „dormitau” în subconștientul lor.  Poate vreo trăsătură a omului real să fi constituit declanșatorul procesului – e posibil – sau, există și cazul când simpla dorință de a întâlni idealul este atât de puternică încât ”proiecția”  se face oricum, independent de ”material”.
Unii oameni pot rămâne în această fază foarte mult timp, și să se trezească abia peste ani… sau deloc! În acest caz, celălalt fiind cel care s-ar fi trezit primul. Dar, există și cazul în care ”trezirea” să se întâmple mult mai devreme, poate chiar de la început. Aceasta nu implică nepărat și sfârșitul relației, dar este un punct de cotitură al acesteia. În funcție de structura și experiențele lor, cei doi pot alege, fie să continue încercând să cunoască și să iubească persoana reală a celuilalt, făcând sacrificiile necesare pentru aceasta, fie… Cel mai simplu, și mai întâlnit în practică: să încerce să schimbe, să ”ajusteze” persoana reală a celuilalt, pentru a se potrivi tiparului său ideal.
Totul pare foarte teoretic, dar nu e deloc ! Este, din păcate, chiar dureros de practic… În majoritatea relațiilor actuale – aflate la început, sau chiar mai departe – unul dintre parteneri, sau ambii, par să îi strige celuilalt, sau unul altuia: ”Lasă-mă să proiecteez ! Lasă-mă să proiectez în continuare, ca să mă simt bine, și să te iubesc ! Adică, să mă iubesc în continuare pe mine !”
Întrucât, proiecțiile acestea ne reprezintă pe noi-înșine. Atunci când insistăm să iubim o proiecție, de fapt, insistăm să ne iubim doar pe noi, la modul egoist. Cel mai elocvent exemplu, din acest punct de vedere, îmi apare cel reprezentat de legenda lui Pygmalion și a Galateei. Mie această ”iubire” a lui Pygmalion îmi apare drept un act suprem de egoism și misoginism. El nu a fost în stare să iubească o femeie reală, ci doar propria sa creație, propriul său ideal transpus în materie. Zeus s-a înduioșat de atâta ”iubire” și i-a dat viață, dar el nu cunoștea dram de psihologie, și nu  a realizat că astfel nu îl ajuta pe Pygmalion să evolueze, ci îl lăsa să ”cristalizeze”,  să înghețe într-un moment, să se înfunde până la extrem în sine-însuși. Cât despre Galateea… nimeni nu a stat până acum să îi analizeze sentimentele, dar mă întreb ce ar fi simțit ea cu adevărat ! Iubire ? Dar, ea nici nu știa ce era aceea, fiind pur și simplu condiționată să își iubească/slujească creatorul. Nimeni nu s-a gândit la libertatea ei de alegere. Dacă Pygmalion ar fi iubit-o cu adevărat, ar fi lăsat-o liberă să evolueze un timp, să aibă experiențe, să învețe să iubească cu adevărat. Și dacă după toate acestea, ea l-ar fi ales, acea alegere ar fi avut cu adevărat valoare !
Nu trebuie să se înțeleagă acum că eu cred că doar bărbații au tendința de a deveni Pygmalioni, iar femeile se lasă cu plăcere ”modelate” precum Galateea. Există și Pygmalioni-femei, deși mai rari, iar situația e la fel de tristă.
Apropos de acest proces de proiecție de la care am pornit, și de schimbarea pe care unul dintre parteneri i-o poate cere celuilalt, amintesc în treacăt acel film extrem de popular actaulmente: ”Cele 50 de umbre ale lui Grey”. Desigur, filmul prezintă un caz extrem, chiar psihopatologic, dar ideea de bază rămâne aceeași: cât anume ne putem schimba, pentru ca relația să continue ? Acum, poate că în viața reală, foarte rar se va întâmpla să ne ceară cineva schimbări radicale ca în acel film ! Ar fi vorba mai curând de așa-zise mici schimbări…  Care ar putea trece drept convenabile… Până ce înțelegem că de fapt, ele ar afecta însăși esența noastră !
Un mic exemplu: ”Fii și tu puțin mai epicurian/ă. învață să deguști vinurile bune, să simți plăcerea în tot ce te înconjoară !” „Dar, eu o simt în felul meu, nu am nevoie de vinuri pentru asta!” „Nu, trebuie să o simți la fel ca mine, ca să știu că faci parte din lumea mea !”
E o cerință minimă, nu-i așa ? Ce ar putea strica asta ? Doar… dacă persoana respectivă ar avea o structură spirituală, care nu are nimic de-a face cu epicurianismul ! Și această structură ar fi  potrivită drumului ales de el/ea în viață. Schimbând structura, am schimba pe nesimțite și prioritățile.
Iată deci că o minimă schimbare de felul acesta, ne poate aduce peste ani la polul opus a ceea ce eram. Asemenea cazuri se întmplă, dealtfel: câți oameni nu spun cu uimire, după ani de zile petrecuți într-o relație: ”M-am pierdut pe mine-însămi ! Nu mă mai regăsesc ! Nu am trăit decât pentru el/ea!” Sau, atunci când relația respectivă se sfârșește: ”Parcă m-am trezit din somn ! Abia acum mă regăsesc pe mine, cel/cea adevărat/ă !”
Desigur, eu am prezentat aici doar cazul nefericit – și cel mai întâlnit, din păcate – în care unul singur dintre parteneri vrea să își continue proiecția asupra celuilalt, iar celălalt acceptă, din diferite motive (erotism ? frică de singurătate ? curiozitate ?) . Mai există și cazul când ambii au această tendință, dar aici lucrurile se sfârșesc repede, pentru că se observă curând neconcordanțele. Sau, cazul ultim, și cel mai fericit: atunci când ambii parteneri acceptă schimbarea reciprocă – în măsura în care aceasta nu le afectează esența profundă – cu scopul de a cunoaște și iubi persoana reală a celuilalt. Dar acesta, din păcate, ca toate lucrurile bune, este și cel mai rar întâlnit. Sau când e întâlnit, relația nu e posibilă. Sau… muulți alți ”sau”🙂
Sper ca acest articol să nu fi apărut prea pesimist – eu am încercat să îl fac doar realist ! Și să aducă un folos ! Căci scopul fiecărui lucru este, după spusele Sf: Vasile cel Mare, ”să nu fie un dar doar pentru sine, ci și pentru ceilalți.”

Responses

  1. Desi sunt cel mai putin in masura sa comentez la subiect ( din toti cititorii tai si nu numai ), am senzatia ca ai dreptate in punctele cheie. O relatie in ziua de azi seamana prea mult cu o incercare de validare sociala, emotionala si sexuala a indivizilor, si prea putin cu o legatura adevarata, o simbioza pana la nivel molecular, neuronal si cuantic. Poate mai noua pseudo-irelevanta a casniciei ( o alta validare de sine in secolul 21) a cauzat aceasta noua gaselnita a omenirii : relatia

    Relationship a devenit de fapt un job, dupa cativa ani te plictisesti si treci la urmatorul, ti se cere sa te schimbi la job, si daca ti se cere si acasa, nu o faci, pentru ca nu te poti schimba pentru doi sefi

    Relationship e chiar ce ii spune numele: legatura pe repezitelea, care poate ceda oricand sau poate fi inlocuita de una noua, oricand.

    Adevaratele interactiuni ar trebui sa se numeasca uniuni, sau conexiuni. Ele nu se pierd pentru ca se construiesc in timp, si nu se epuizeaza. Schimbarile sunt reechilibrari de energie, iar ele se fac cu mare grija si treptat. Cele doua parti se imbunatatesc reciproc, stiind ca suma lor e mai mare decat valorile individuale.

    In ce masura ne putem schimba … as spune ca depinde de efortul necesar pentru persoana respectiva: de exemplu : “lasa-te de fumat” poate fi un picutz mai greu de facut decat “nu mai spune bancuri cu blonde de fata cu prietenii mei”🙂

    • Centrefold, ai spus numai lucruri adevărate și de bun-simț ! Și de ce credeai că tu nu ar fi trebuit să comentezi aici ?🙂 Desigur, dacă e să o luăm după îndreptățire, nimeni nu ar trebui să o facă, pentru că nimeni nu are, sau nu a avut, relația perfectă. În cel mai bun caz, oamenii au relații perfectibile.
      Vezi, eu folosesc totuși termenul ”relație”, pentru că mie mi se pare că înglobează tot, chiar și căsniciile. Și acestea sunt relații, doar că au în plus actele, și binecuvântarea preotului. Și totuși, nu asta le face să dureze, sau să se destrame, ci tot felul ”relației” sau ”conexiunii” de bază dintre cei doi ! Eu am trecut pe acolo, așa că nu vorbesc degeaba.🙂
      Tot ce ai spus tu este foarte adevărat, cu o mică adăugire: eu nu zic că relația perfectă ar fi un fel de fuziune, ci mai mult o… colaborare reciproc benefică ! Cei doi trebuie să își păstreze esența, pentru că evoluția fiecăruia este individuală. Dar, așa cum ai spus, cu mare grijă și răbdare, este nevoie de unele schimbări ”adaptative”, dacă se intenționează ca relația să dureze. Exemplul cu fumatul este foarte bun, și pornind de aici, eu aș distinge două feluri de schimbări: benefice, și nocive. Benefic este, de exemplu, când partenerul/a îți cere să renunuți la vechi obiceiuri dăunătoare, să îți iei o slujbă, să faci ceva cu viața ta. La polul opus ar fi atunci când cineva i-ar cere celuilalt. ”bea cu mine !”, sau ”fumează cu mine !” Sau, să îi accepte anturajul dubios, să facă cheltuieli exagerate numai pentru plăcere, etc. Par lucruri puțin probabile, dar se mai întâmplă ! Iar culmea ar fi ca acela să își spună: ”Îl/o iubesc atât de mult, încât trebuie să fac asta !”
      Iar lucrurile se complică și mai mult atunci când unul dintre ei are o cale spirituală, iar celălalt nu.
      În concluzie, tu ai vorbit foarte frumos, din punctul de vedere al unui romantic. Și îți doresc din toată inima să afli relația… sau conexiunea potrivită ! Chiar dacă, pentru romantici, hmm… cam durează până ce se întâmplă !🙂 Asta o știu de pe vremea când eram și eu de vârsta ta, și romantică.🙂 Dar, nu trebuie să îți pierzi speranța, totul este să îți pui în minte ”algoritmul” de căutare corect.
      Numai bine, lumină, și mulțumesc pentru trecerea inspirată !


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

ankalavinia

...din inima, cu suflet

drumuldinmine

Salut frumusețea din tine și în tăcere îți iubesc întunericul, OM.

Bio Vivo Terapii

Vindecarea este modul de comunicare al Spiritului!

biovivoblog

Bio este viata

Haide la ţară!

Viaţa unui orăşean la ţară. Ieşirea din sistem!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Port cuvântul, că-i sunt omul, care-i duce-un rost, ca pomul: Nu-i pe lume armonie mai înaltă și mai vie, ca frumoasa POEZIE! Maria BOTNARU

nou despre nou

pace si lumina - pastrati rodul vietii

Zully's Words

Citește și mergi mai departe

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru V. Dan

Proza . Fantasy . Poezie . Eseu

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Safiriu e sufletul meu, călător impregnat cu tainice lumi, amuş un catarg cu peri mătăsoşi, mânezi o crisalidă de cerneală.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută

naomikko

Have a great journey.

innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

%d bloggers like this: