Posted by: childagain | March 12, 2015

Poate fi uitarea o necesitate? (Temă de meditație și discuție)

În cele ce urmează, voi propune o temă de gândire. Nu este o temă chiar atât de abstractă pe cât pare, deși pentru mulți, ar putea apărea drept pur teoretică. Însă, așa teoretică precum apare, cred că fiecare dintre noi a simțit cândva lucrurile în felul acesta, sau  s-a gândit măcar o dată la această soluție a vieții.
Iată, deci, despre ce este vorba: dacă ați putea, dacă ați descoperi o soluție-minune prin care ați putea uita cu desăvârșire un lucru sau o situație dureroasă din trecut, ați face-o ? Adică, nu o simplă uitare ca toate uitările, ci pur și simplu să ștergeți acel lucru din memoria voastră, ca și cum nu ar fi existat niciodată.
Desigur, la o primă vedere, pare un lucru egoist și iresponsabil, care i-ar putea răni pe ceilalți, etc. Dar, să zicem că acel lucru sau situație nu v-ar privi decât pe voi-înșivă, și nimeni altcineva nu ar voi, sau nu ar avea nevoie de acele amintiri ale voastre. Ba chiar, poate că faptul de a uita voi-înșivă, i-ar elibera și pe alții… Pentru că uneori, memoria poate deveni o închisoare. Nu degeaba spunea Fenelon: ”De am putea uita totul, și să ne prefacem într-o floare !”
Desigur, nu știu exact cum apar lucrurile din punct de vedere spiritual. Adică, nu mai știu, pentru că lucrurile evoluează, chiar și privite de Acolo, de Sus. Cândva, în urmă cu ceva timp, primisem mesajul că nu ar fi un lucru bun, că ar însemna, de fapt, un fel de fugă, de lașitate. Dar, acest mesaj era într-un anumit context. Lucrurile s-au schimbat, situațiile au evoluat…
Poate că totul se reduce, de fapt, la vindecare ! Poate că, în momentul în care am fi cu adevărat vindecați, acea situație nici nu ar mai conta, sau am putea-o privi doar ca pe o scenă a vieții altcuiva, mai mic și mai copil. Poate că am putea extrage atunci doar învățăturile…
Desigur, această interpretare este doar o teorie înduioșătoare, dat fiind că vindecarea are multe trepte. Atât de multe, încât nici nu le putem cunoaște pe toate de la început ! Credem că am uitat, că ne-am vindecat – și poate chiar așa și este, pentru mulți ani de zile. Apoi, un detaliu întâmplător, sau un alt gen de fenomen ce nu poate fi descris, ne readuce în memorie acea situație ! Și vedem că tot mai tresărim, că de fapt, nu eram cu totul vindecați, imuni… Ba chiar, dacă stăruim cu gâțndul la acea situație, fără voia noastră, acest fapt ne produce tot mai multe trăiri negative, până ce nu mai putem suporta gândul că a trebuit să trecem pe acolo. Da, credeam că am uitat și am iertat, dar poate… nu era nici una până la capăt !
De iertat, am iertat persoanele, dar nu putem cu nici un chip accepta faptul că a trebuit să trecem noi pe acolo, că nu am avut parte în viață de lucruri mult mai bune, pentru tot frumosul ce l-am dăruit. Ne simțim înjosiți, mizerabili, simțim că s-a călcat pe sufletul nostru (încă o dată), fără să ni se ofere nimic în schimb. Desigur, teoretic știm că există în viață lucruri mult mai rele, și că poate și noi am greșit în alte privințe, și trebuia probabil să ispășim. Dar, toate aceste gânduri cuminți și înțelepte nu ne folosesc pentru a depăși acel moment. Acel moment rămâne ca un cui dureros în carnea vieții noastre, care nu vrea să iasă, ca să ne putem vindeca. Desigur, momentul nu mai doare – în această privință, ne-am vindecat demult – dar, nici nu trece ! Adică, nu trece definitiv, deși timp de ani de zile, trăind pentru alții, trăind frumos, am crezut că uitasem.
Și astfel, ajungem la concluzia că, pentru deplina vindecare a vieții noastre, ar fi bine să scoatem cuiul cu totul. Dacă am putea găsi metoda-minune pentru a șterge acel moment nefericit din memorie, (și, poate că acea metodă chiar există), oare nu ar fi o datorie față de sufletul nostru, față de viața noastră, să facem asta ? Poate că am ezitat mult timp gândindu-ne că trebuie să ne facem datoria până la capăt, să îi luminăm pe cei neluminați, să îi ajutăm să se vindece pe cei ce ne-au rănit… Dar, atunci când se dovedește că aceștia nu aveau nici o nevoie, sau nu le-ar fi ajuns o viață pentru a face saltul evolutiv, atunci… Nu ar fi oare o datorie față de noi-înșine să ne vindecăm cu totul, să putem privi viața cu ochi noi ? Și să îi putem ajuta astfel mai eficient pe mulți alții ?
Desigur, știu ce mi s-ar putea replica: ”Să Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vindece, să ne rugăm să ne vindece El!” Ehei, dacă lucrurile ar fi fost atât de simple, vindecarea s-ar fi produs demult, din urmă cu ani de zile, pe când credeam asta cu tărie. Dar, se pare că El are alte socoteli, sau nu se amestecă chiar cu tot dinadinsul în mersul lumii. De fapt, lucrul acesta l-am simțit demult…
Sau poate că unii oameni trebuie să poarte ”un ghimpe în carne” precum Petru, pentru ca ”puterea lor să se desăvârșească în slăbiciune”. Teoretic, iarăși totul sună minunat, dar practica… Practica arată, din nefericire, că ghimpii de acest fel slăbesc forța spirituală a omului,și  îl disipează, în loc să îl ajute să se concentreze asupra misiunii sale spirituale, sau asupra vieții lui pur și simplu.
Și atunci, revin la întrebarea mea: într-un asemenea caz, dacă ați putea, ați alege oare să ”ștergeți” acel moment cu totul din memoria, și deci din viața voastră ? Sau v-ați lăsa să trăiți mai departe cu ”ghimpele” ? Gândiți-vă, fiecare, la propriile voastre momente de acest fel, dacă le-ați avut. Răspunsul nu este simplu, și nici superficial.
Deși… acum în vine în minte că poate, răspunsul diferă pentru fiecare, că nu există o situație unică, și nici soluții unice. Fiecare suntem câte un mic univers.  Și totuși, pentru luminare, aș dori să aflu mai multe păreri… Pentru că știu că am prieteni și vizitatori minunați, și înțelepciunea lor mă uimește de fiecare dată.
În încheiere, îmi zic că, dacă am putea spune și noi, o dată cu Țuțea: ”Eu nu am trecut. Eu m-am născut ieri”  – am fi cu adevărat, mult mai fericiți. Dar, ar fi minunat să se petreacă de la sine…🙂

Responses

  1. Eu nu scriu scumpa pentru luminarea ta ..tu esti luminata ! Eu scriu asa , ca o parere . Totul este bine . Asa cum stau lucrurile cu noi este exact ceea ce avem nevoie . Aici , spunand aici ma refer la timpul perceput de noi , uitarea nu ne-ar face bine . De ce ? Pentru ca am tot repeta la nesfarsit anumite situatii . Ele ne sunt daruite pentru dualitatea in care ne aflam . Sa putem discerne intre asa da si asa nu . In rest uitarea este benefica . De ce ? Deoarece prin uitare voita se experimenteaza tema ascensiunii sufletului ..iubirea . Si iubirea este uitare de tot si toate . Iubirea amestecata , aceasta pe care o experimentam noi , are nevoie de neuitare pentru desavarsire Evolutia este data de ceea ce ai experimentat si ai invatat . A invata inseamna a face parte din tine , a fi cosmos , logos in manifestare directa Eheee .. si un singur Om a putu fi Iubire pura aici . Eu stiu doar atat – ceea ce sunt – sunt spre inaltarea mea ..restul sunt doar pareri , experimente umane . La Adevar nu se ajunge in forma aceasta ..Noi nu suntem acasa . Acasa pentru mine inseamna a depasi dorinta simturilor , emotiile care ne coplesesc etc Daca am fi “acasa” nu am sti moartea in forma pe care o cunoastem . Poate am percepe moartea ca trecere , ca reinviere , ca descatusare , ca transformare , ca inaintare . Sau poate nu am percepe-o , ar fi uitata ..pentru ca tot ce a fost rau s-a destramat si alta lume s-a deschis ..Mult de scris si vorbit . Si raman vorbe si scrieri goale daca nu ajungem la apele din spatele gandurilor si mai departe ..si nici nu stim unde trebuie sa ajungem si de fapt nu stim nimic . Si uneori gandul meu o ia razna .. uneori chiar cred ca suntem intr-o inchisoare , ca pamantul este loc de revenire in adevar , ca fiecare persoana pe care o vad este un condamnat ce are de ispasit propria viata , condamnarea lui , in functie de stadiul de decadere din intreg , adica in functie de particica lipsa , pierduta in timpul iesirii din unitar .Si de fapt cu totii cautam Logosul , iubirea
    O imbratisare de la mine🙂

    • Draga mea, tot ce spui tu despre moarte și ispășire, e foarte adevărat ! Adică, la fel am simțit și eu. Demult am simțit că noi suntem trimiși aici, cumva, ca să ispășim și să învățăm, de aceea nu ni se permite prea mult bine pământesc. Oricum, nici nu mi l-aș dori – adică, nu pentru mine ! Dacă îmi doresc să am lucruri pământești și o oarecare stabilitate, este pentru cei dragi, și pentru mulți alții pe care i-aș putea ajuta.
      Părerea ta în privința problemei mele mi se pare foarte potrivită structurii tale, și chiar cred că mă așteptam puțin la ea ! De fapt, mă așteptam ca orice om cu înclinații spirituale să îmi spună să nu uit. Dar motivația ta – pentru a păstra învățătura, și a nu repeta greșelile – e într-adevăr ceva la care nu m-am gândit. Însă, eu simt în adâncul meu că lecția mi s-a imprimat în suflet, și chiar neștiind nimic de problemă, nu aș mai putea repeta vechile greșeli. De fapt, problema mea adevărată este: de ce revine acest ”ghimpe” în viața mea, când eu am depășit tot, și am făcut (chiar am făcut, te rog să mă crezi), tot ce am putut pentru persoanele implicate, chiar depășindu-mi puțin puterile ?
      De fapt, ideea este că, dacă privesc puțin mai atent problema, nu știu exact ce se consideră acolo Sus greșeli. Faptul că am insistat să rezolv această situație atunci când nu trebuia, sau că nu am insistat destul ? De fapt, am și primit mesajul că trebuie să las trecutul în urmă – așadar, ce se mai vrea de la mine ? Poate… doar poate, dacă e vorba ca, dacă mi s-ar oferi ocazia să o iau de la capăt, să o pot lua de la capăt ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (în această situație, mă refer), atunci, ei bine, nu aș putea nicicum ! Sau nu aș vrea, ceea ce e același lucru.
      Dacă într-adevăr asta se cere de la mine, atunci, păcat, dar prefer uitarea ! Orice ființă umană are limite, și eu am limitele mele, nu sunt sfântă. Știu că nu poți înțelege mare lucru, draga mea, și nici nu îți pot spune mai mult, doar că am dat din mine în această situație mai mult decât oricine altcineva, și mi-am pus chiar viața în joc, destinul meu. Ca să obțin… un mare nimic ! Nici măcar o minimă părere de rău. Ei, poate cineva a învățat totuși ceva de aici, dar pentru mine, pentru sufletul meu, e prea puțin. De aceea, nu mi se poate cere să o iau de la capăt ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
      Mulțumesc oricum pentru cuvintele tale înțelepte, și mă voi gândi la motivația oferită de tine ! Poate uitarea nu e bună, cine știe… Poate, după această viață, când voi da socoteală de tot ce am făcut, voi fi trasă la răspundere și pentru că am vrut să îmi uit rănile.
      Te îmbrățișez, și mulțumesc din suflet pentru înțelegerea ta !

  2. Ai punctat foarte bine la sfarsit, ca fiecare are boala lui pe care trebuie ( sau nu ) sa o vindece cu un medicament pe care doar el il stie. Asta nu inseamna ca doua boli nu pot sa semene, sau doua medicamente sa coincida. Dar in orice caz, chair daca raspunsurile difera de la caz la caz, ele trebuie impartasite. Deci …

    Ghimpii eu unul nu i-as scoate, dar nici nu as incerca sa uit. Viata pe care am trait-o mi-o asum in totalitate. Imi asum imperfectiunile si greselile, iar ghimpii pe care altii mi i-au introdus in minte si in inima ii las acolo. Singurul mod in care pot fi scosi e daca persoanele care i-au introdus sunt capabile si dornice sa faca asta.

    Am facut “greseala” odata sa scot unul din ei, mai baban ; spun greseala pentru cazul meu propriu, pe altii poate i-ar fi ajutat. A fost cea mai proasta decizie din viata mea, dar fara ea nu as fi ajuns niciodata atat de departe pe drumul Cunoasterii.

    Ghimpii nu trebuie scosi pentru ca asta ar insemna ca nu ne-am mai cunoaste pe noi insine. Modul in care traim cu respectivele dureri ne da forta de a trece peste acelasi lucruri daca ni s-ar intampla din nou, si ne reduce frica de a trai, pentru ca stiind prin ce am trecut, stim ca suntem de fapt indestructibili.

    • Dragă prietene, la vârsta ta, ești mai înțelept decât mine !🙂 Ghimpii ca metodă de cunoaștere-de-sine, iată o idee originală ! Da, ai dreptate, poate dacă nu era această situație, nu aș fi știut niciodată cât de departe aș putea ajunge într-o anumită direcție, nici cât de mult aș fi în stare să sacrific. Și, nu mi-aș fi cunoscut, desigur, nici propriile limite: până aici se poate cere ceva de la mine, și mai mult, nu !
      Dar… așa cum spuneam și prietenei Trezire, cred că aceste cunoașteri de sine și de alții se păstrează oricum în interiorul nostru ! La modul intuitiv, ca un fel de înțelepciune nenumită, dar se păstrează ! chiar dacă am uitat faptele de la care provin. Atunci când creștem, de exemplu, nu ne mai amintim în ce împrejurări am învățat tabla înmulțirii, și ce notă am luat la lucrare, dar tabla înmulțirii o vom ști pentru toată viața.
      Zici că scoaterea ghimpelui tău a fost cea mai proastă decizie, dar că fără asta, nu ai fi ajuns niciodată atât de departe pe drumul Cunoașterii. Atunci, cum a putut fi o decizie proastă ?
      Totuși, într-un fel ai dreptate: de câteva ori în viață am avut de luat decizii importante, și în două cazuri, le-am luat pe cele greșite ! Nu numai eu, ci și alții au suferit din cauza asta. Și oricât am încercat să le îndrept (cel puțin pe una dintre ele), să le corectez, nu a mai fost cu putință ! Ideea este că mie nu mi s-au oferit de multe ori două șanse în viață – de fapt, niciodată pentru lucrurile care contau cu adevărat. Și mă gândesc că, poate și decizia pe care o voi lua acum, va fi de aceeași anvergură spirituală – deși nu la modul vizibil.
      Mulțumesc oricum pentru trecerea ta înțeleaptă, și mă voi gândi foarte serios la tot ce mi-ai spus! Poate că, pe undeva, experiențele noastre se aseamănă, deși tu ești mult mai tânăr decât mine.🙂
      Numai bine, și să trăiești frumos cu ghimpii tăi ! (De fapt, cred că așa va fi.)

  3. Dragi prieteni, m-am gândit că meritați să aflați concluzia la care am ajuns ! Pentru că v-ați implicat, și ați vrut să mă ajutați.
    Deci, am hotărât să las ”ghimpele” acolo, dar dintr-un motiv la care nu v-ați putea gândi. Pur și simplu am simțit, am perceput, că și alții – cei implicați – au nevoie de aceste amintiri ale mele, contrar a ceea ce credeam. Situația nefericită i-a modelat și pe ei, i-a schimbat măcar interior, dacă la suprafață nu s-a văzut nimic. Dacă aș hotărâ să șterg totul, poate că acest efect benefic pentru sufletul lor – atât cât fost – s-ar pierde ! Toată nefericirea ar fi fost pentru nimic…
    Ei, ar fi multe de spus, și nu pot să spun totul – nu pot să spun măcar de ce cred că tărie că așa s-ar întâmpla, pentru că e mai mult decât o credință, e o certitudine. Până la urmă, mi-a venit în minte exemplul acela cu omul care voia să își lepede crucea, și să ia una mai ușoară, iar Dumnezeu l-a dus într-o încăpere cu tot felul de cruci, care de care mai grele. El a văzut una mai mică și a luat-o, dar Dumnezeu i-a spus că aceea era chiar cea pe care voise să o lepede. Cam așa și în situația mea !🙂
    Vă mulțumesc oricum pentru înțelegere, și pentru sfaturile voastre înțelepte !

  4. “Zici că scoaterea ghimpelui tău a fost cea mai proastă decizie, dar că fără asta, nu ai fi ajuns niciodată atât de departe pe drumul Cunoașterii. Atunci, cum a putut fi o decizie proastă ?”

    drumul Iubirii e pe Pamant. Drumul Cunoasterii e spre cer. O data ce o iei in sus, e greu sa mai revii. Dar pe drumul Iubirii poti merge oricat ( in orbecaieli, de multe ori, dar e cu atat mai frumos🙂 ).

    simt ca menirea mea cand am venit pe Pamantul asta nu a fost sa o iau in sus dupa 17 ani, ci sa Iubesc si sa manifest Iubirea din mine. Sau poate ca menirea a fost sa o iau in sus, sa acumulez cunostinte si informatii si apoi sa ma reintorc ?… cine stie ce imi va rezerva viitorul ?

    dupa cum pare, cred ca deocamdata doar am rau de inaltime, si trebuie sa imi reglez respiratia si sa imi concentrez vederea undeva, ca prea ametesc :))

    • Prietene, am zis eu că pe undeva, drumurile noastre se aseamănă ! Numai că eu am hotărât să renunț la ”ghimpi” mult mai tîrziu, după ce aveam deja o familie. Și, nici așa nu a fost bine !
      Dar la 17 ani, ai tot dreptul să îți trăiești viața, să treci prin diverse experiențe. E chiar bine așa, pentru că altfel ai ajunge la o maturizare forțată, și cu multe regrete.
      Cumva, e adevărat că drumul Cunoașterii este spre cer, dar nici cel al Iubirii nu-i numai pe pământ ! Desigur, depinde de felul iubirii, de cât de neegoistă este ea. Eu simt că, fără iubirea care clatină munții, nici Cerurile nu ar mai exista, după cum spunea un mistic. Și, până ce n-am trăit întâi experiența ei pe pământ, poate în cele mai mizere condiții, nici o cunoaștere nu ne-ar putea propulsa spre Cer ! După cum spune și în I Romani: ”Dacă aș avea toată știința,și darul profeției, dar dragoste nu am, nimic nu sunt.”
      Desigur, tu ai înțeles deja toate astea ! Chiar dacă ți-ai scos un ghimpe înainte de vreme, ai înțeles exact sensul lecției. Așa cum am ajuns să îl înțeleg și eu… însă mai târziu… foarte târziu !
      Mă bucur tare că am întâlnit oameni ca tine, și ca prietenii mei de aici, cu care chiar pot împărtăși niște experiențe mai puțin comune ! De fapt, este ”vibrația” noastră comună care ne-a adunat aici – sau rezonanța, cum se zice.🙂
      Numai bine, și să ne împărtășim și mai tărziu ce ni se întâmplă pe drum ! Esența, desigur.

      • Apropos de părerea ta că ar trebui să acumulezi întâi iubire și înțelepciune, și apoi să te întorci să îi ajuți și pe alții – păi, chiar ăsta e sensul drumului ! Mie mi-e tare drag acel citat din Richard Bach – Pescărușul Jonathan Livingston – pe care l-am pus în capul paginii, alături de alte două: ”Dorești atât de tare să zbori încât să fii în stare să îți ierți stolul, să te desăvârșești, apoi să te întorci la ei, și să îi ajuți și pe ei să se desăvârșească ?” E o carte absolut superbă, și atât de simplă ! Atât de simplă, încât și un copil ar putea-o citi – e de fapt, un fel de poveste. Dar atât de adâncă e înțelepciunea ei, încât îți dau lacrimile când citești anumite pasaje!
        Toți cei care au trăit experiențe asemănătoare acelui pescăruș (care a fost alungat de stolul lui pentru că voia să zboare prea sus), se recunosc.
        Ei, uite că m-ai stârnit iar la vorbă !🙂 Duminică frumoasă, și să zbori sus ! Dar, fără a uita Pământul !🙂

  5. vezi ca te-am e-mailat🙂

    • Da, ți-am și răspuns !

  6. imi vine sa rad pentru ca si eu trec acum printr-o intrebare asemanatoare :-)). Ce ti-e si cu legaturile astea nevazute dintre oamenii.. tu.esti Floricica mea, stiai? (zise printul🙂 😦
    uite hai sa-ti spun azi, in timp ce treceam prin parc ma gandeam la faptul ca nu exista un loc unde sa te ascunzi de durere. Nu de mult, in iarna, am avut o criza renala, de durerea fizica vorbesc acum, era atat de grozava ca imi asuprea fiinta, practic era peste tot unde eram eu, nu exista o secunda de pauza, esti totusi viu, nu ai unde sa scapi, atunci am scapat de ea aiurand, fizicul s-a baricadat in imaginatie pana la uitare, ruperea de realitate a fost pret de cateva secunde, poate nici atat, dar eu am vazut filme intregi, timpul se dilatase si in el odata cu mine se refugiase si fizicul, odihnindu-se acele cateva clipe, indeajuns ca sa rezist pana la sfarsit, n-am murit, uite ca iti scriu. Cateodata uitarea este vitala dar nici criza prin care trecusem nu trebuia uitatata, poate ca si asta era vital. Amintirea acelei dureri imposibile m-a determinat sa fac tot ce pot sa nu se mai repete si atunci…. am baut mai multa apa :-))

    • Draga mea, cu riscul de a părea prea pragmatică, îți spun să nu iei în ușor crizele renale! Dacă ai o asemenea colică, trebuie să iei medicamente – cel putin un No-Spa- sau, chiar să mergi la urgențe ! Uneori ele trec, dar alteori nu prea trec fără medicamente.
      De obicei, ele sunt cauzate de calculi, deci dacă poți face ceva în privința asta, e bine să iei măsuri. Adică, să vezi un urolog, să îți spună dacă nu se pot fragmenta prin ultrasunete. E foarte bună și hidratarea, chiar indispensabilă, dar nu e totdeauna de-ajuns.
      Acum, despre aspectul spiritual pot spune că se aseanămă mult cu o colică descrisă de tine🙂, cu deosebirea că durerile sunt așa doar la început. Cu timpul, ele se estompează, chiar trec cu totul,dar rămâne totuși ceva care ”te înghiontește”, nu te lasă să trăiești normal.Și, tot ca în problema fizică, nu totdeauna te poți îngriji singur – cel puțin, nu pentru a eradica „maladia”. Dar, există totuși remedii, așa cum am spus în postarea următoare.
      În concluzie, fată dragă, dacă mai ai o asemenea criză, să nu stai să aștepți să te detașezi imaginar ! Mai bine fă ceea ce trebuie în plan fizic.
      Te pup !

  7. scoate-ma din spam Flo

  8. vezi ca misun eu printre spamurile tale

    • 🙂 Îmi place tare că mișuni, ăsta-i un semn de viață ! O sa dau o ratiă pe acolo.

  9. deci n-ai primit comentul meu, vezi tu nu misunam de una singura, il trageam si pe el dupa mine🙂

  10. ti-am zis asta a fost in iarna, a fost, s-a dus ca prin… “farmece”. E o poveste aproape fantastica greu de spus pe un blog, dar cred ca ai avea multe de inteles din ea tu personal. N-am fost la un spital ci la 3, toate vroiau sa-mi scoata inerentele mele pietricele de rau :-)) cu sapaliga, nu mergea cu ultrasunete, una era angajata pe unul din uretere, celelalte doua in rinichi, la mine toate-s trei🙂. Problema se punea pt. cea de pe traseu. Sa-ti zic ceva despre noua oranduire birocratica si de lipsuri din sist. sanitar, mai ales cea din spitale? N-ai vrea sa stii. Intre spitale imi faceau cocteiluri antispastice de tranchilizat elefantii dar care nu durau decat 20 de minute, iar in timpul asta trebuia sa ajung de la un spital la altul, ca ce avea unul n-avea altul si tot asa, bineinteles cu masina ca n-a fost timp s-astept salvarea si cand ajungeam acolo ce crezi ca mi se intampla? mi se intocmea mai intai o fisa la care trebuia sa raspund mai intai la intrebari, multe intrebari, la primul am reizistat ca era un negru si asta rupea ceva romaneste “au” “ou” “ai” e in toate limbile pamantului, asa ca nu i-a trebuit mult dar n-avea specialist urolog, asa ca m-a trimis la alt spital, aici ma luasera astia iar la interogator dar trecusera 20 de minute pana am ajuns si deja mi se-nchisese lumina, basca ca fusesem adusa pe brate si in afar de “vai ma…” altceva nu stiam, dar ei nu si nu ca asa e “noul protocol”, pana cand cuiva i-a sarit mana peste barul ala al lor direct in foile chelneritei si le-a facut praf, moment pe care l-am prins cat sa ma tarasc singura pe usa in spital fara sa ma prinda, dar n-am apucat ca am dat peste un infirmier care cara un stativ cu perfuzii, abia pe urma cand au vazut ca nu mai scot niciun sunet m-au luat in serios, si-au vrut sa ma casapeasca pe loc, numai ca eu dupa cum ma stii, mai bine mort decat comunist si n-am semnat nimic, intre timp alt cocteil, ia si baga neica 90 la ora si du-ma la un specialist nu la casap ca mai bag ceva filme si rezist, a gasit in tel un nr. si din nr. in nr. a ajuns si la unul care era chiar la Burghele, numai ca nu stiu cum a trecut peste linia de tramvai si n-am mai simtit nimic, nicio durere, pescarusul traversase raul. Asta a avut timp si nu s-a multumit cu ecografiile de la astia, pac si el una, aha 3, dar o urografie ceva? sigur cum sa nu dar maine, cu pregatire, ca asa e normal. Aoleu stau in spital, da’ na, undeva trebuia sa stau si eu, pana a doua zi. Wow hotel de 3 stele si 3 margarete, fite, figuri, filme de-adevaratele, barfa la pat, cat e o operatie? patruj de milioane, ma simteam ca-n rai nu alta, asa ca am avut timp sa mai si gandesc: de ce criza, de ce renala, de ce bolovani, ce frici mari am tras, din ce rigiditate nu ies, ce inhibitii, la ce relatii nu dau drumul ca s-au facut ca piatra si nu se mai sparg, am luat toate scolile la rand Lazarev, Ducan, V.Popa, Michel Oulu, Aivanhov, budism, zoroastrism, zenism, darwinism, leninism🙂 cu ce mai stiam si eu de cate ori murisem degeaba si fiindca mi-era atat de bine dai si trage-i – palme peste ochi, bobarnace, castane, flotari, podu inainte, podu inapoi, hai ca data viitoare nu mai fac. A doua zi ma duce la urografie, da ce sa vezi? pai ce, tu ? eu! ca vine doctorul catranit catre mine, na c-am pus-o, “iiii …cuțât, cuțât,cuțât…de 3 ori te-am ascuțât” numai ecou din asta aveam in cap. nu mai aveti nimic doamna, stai cum adica n-am nimic, a mai ramas doar putin nisip in bazinet, o sa scapati de el daca beti un litru de apa, mai taci, si eu m-am dat in tot spectacolul asta cu ochii peste cap asa moca? si molotoavele de le-am vomitat pe mine, si toate testamentele alea din camera de garda pline de onomatopee, si multiplii aia de Base la costum negru, ca asta rula in filmele mele, da toata vaselina aia rece de la 3 ecografii n-a contat deloc? Dar n-am luat niciun tratament, m-am trezit dintr-odata vorbind, pai asta e si mirarea mea, mai ales ca nici apa n-ati avut voie sa beti (inainte de urografie), mai ramaneti putin sa va scriu reteta si externarea si veniti la control peste 2 sapatamani. Acum pe Dumnezeu il inteleg ca n-a avut incotro si-a trebuit sa fie dragut cu mine la cate restante la lumina am cotizat, da doctorul, de ce era asa suparat?

  11. Draga mea, epopeea ta m-a întors pe dos ! Dar bine că s-a terminat cu bine !
    Părerea mea este că, în urma tuturor peregrinărilor tale între spitale, în care calculii s-au ”zbuciumat” frumos, și au fost supuși la tot felul de șocuri, ei s-au dezintegrat, s-au fărâmițat – ca și cum ai fi fost supusă la ultrasunete extracorporeale.🙂 După cum, durerile tale cumplite erau date de vreun calcul mare, care încerca să coboare pe ureter.
    E mai bine așa, ca ai scăpat de operație ! (Când calculii sunt prea mari și nu ies, nu mai e nimic de făcut decât să fie operați.) D-nul doctor era supărat probabil pentru că școala lui de medicină nu spunea că niște calculi se pot fărâmița așa, fără nici un aparat, sau fără vreo intervenție serioasă. Unii oameni se simt confuzi când dau peste lucruri care ”nu intră” în sistemul lor. La fel sunt probabil și medicii aceia care au pacienți cu boli grave, care se vindecă prin rugăciune sau terapii naturale.
    Dar, iarăși mă întorc, e minunat că ai scăpat ! De-acum încolo chiar trebuie să te hidratezi, să bei chiar ceaiuri pentru rinichi, gen coada-șoricelului sau coada-calului. Asta, ca să împiedici reformarea calculilor. Și desigur, să eviți să mănânci prea multă carne sau brânză – pentru că nu se știe dacă acei calculi erau din urați sau oxalați (calciu). Ei, acum nu zic să nu mănânci deloc, dar măcar să adaugi multe legume ca garnitură.
    Din alt punct de vedere – spiritual, Lazarev spune că toate bolile de rinichi sunt urmarea unei mari nemulțumiri și neacceptări la nivel sentimental, sau relațional în general. Ei, cred că știi tu cum să faci să te împaci cu tine-însăți!
    Te sărut, și muultă sănătate !


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

Cartea cu desene

Un loc in care am stins deznadejdea si am aprins speranta! Un loc cu praf de vise implinite!

ankalavinia

...din inima, cu suflet

drumuldinmine

Salut frumusețea din tine și în tăcere îți iubesc întunericul, OM.

Bio Vivo Terapii

Vindecarea este modul de comunicare al Spiritului!

biovivoblog

Bio este viata

Haide la ţară!

Viaţa unui orăşean la ţară. Ieşirea din sistem!

IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU

Port cuvântul, că-i sunt omul, care-i duce-un rost, ca pomul: Nu-i pe lume armonie mai înaltă și mai vie, ca frumoasa POEZIE! Maria BOTNARU

nou despre nou

pace si lumina - pastrati rodul vietii

Zully's Words

Citește și mergi mai departe

Muzica care sapa

This WordPress.com site is the bee's knees

Subconstientul genial

Speranta noastra spre nemurire

Trezire divina

Lumina si iubire - IUBITI-VA DRAGII MEI !!!

Alexandru V. Dan

Proza . Fantasy . Poezie . Eseu

Blogul unui om

Ești liber să trăiești.

Artele şi ştiinţele vieţii

Safiriu e sufletul meu, călător impregnat cu tainice lumi, amuş un catarg cu peri mătăsoşi, mânezi o crisalidă de cerneală.

Insula Ekklesia

Un blog pentru (tine)ri - Sa ai primavara in suflet mereu!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută

naomikko

Have a great journey.

innerspacejournal

O revistă de explorare a frumosului din gând

WordPress.com

WordPress.com is the best place for your personal blog or business site.

%d bloggers like this: